A crea, în 2010, un festival de teatru înseamnă a produce un discurs de prospecţie şi proiecţie. Cum arată teatrul contemporan în afara spaţiului în care suntem şi cum îi anticipăm transformările?
Ce mai este teatru în contextul multiplelor forme de spectacol la care asistăm în fiecare zi şi în ce măsură mai putem eticheta un fenomen care se legitimează prin absorbţia noilor tehnologii, a dansului contemporan, a instalaţiei?
Un festival contemporan – înţelegând prin contemporan un mod de a gândi social şi estetic lumea în care trăim – lasă urme atât timp cât reuşeşte să producă un limbaj al pre-zen-tu-lui. Un limbaj care pune în discuţie tot ceea ce am văzut şi ştim, care nu ne confirmă aştep-tările, ci ne provoacă să ne extindem percepţiile. Un festival este un eveniment de dezbatere, nu o simplă programare de spectacole.
Documentar şi performance
„Interferenţe”, festival creat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, desfăşurat în perioada 1-12 decembrie, se poate defini prin conjuncţia dispozitivelor de spectacol, de la instalaţii site-specific la montări cu suport documentar şi performance. Amprenta acestui festival este dată de accentul diferenţiator dintre spectacole, de multitudinea formulelor de reprezentare.
Ceea ce face ca spectacolele să participe la un discurs comun e tocmai marca riguros trasată a fiecăruia, identitatea vizibilă prin interferenţă cu alte formule. Regizorul polonez Krystian Lupa, unul dintre creatorii de teatru extrem de influenţi în ultimii treizeci de ani, a fost prezent la Cluj cu „Sfârşit de partidă” de Samuel Beckett, realizat la Teatro de La Abadía, Madrid. Lupa a debutat în 1978 cu o montare după „Casa de pe graniţă” de Slawomir Mrozek, după care au urmat cîteva spectacole pe textele lui Witkiewicz. Pentru Lupa, forţa dramatică a unei scene este dată de tensiunea de încleştare dintre cuvântul rostit frontal şi brutal şi cuvântul care se retrage, stors de toate sensurile, în tăcere, după ce nimic nu mai poate fi spus. După ce exploziile de furie redevin nimic. Un nimic plin, pentru că în spec-ta-cole ca „Sfârşit de partidă” sau „Şefele” (Teatr Polski), tot ce pare pe sfârşite – existenţe, întâlniri, sunete – se umple, brusc, de confruntări corp la corp cu viaţa. De zvâcniri de intenţie. E ca şi cum nu vrei să nu mai poţi pentru că ar fi prea simplu să ieşi din finalurile de partidă. Şi tocmai de-asta sfârşitul nu e niciodată atât de ultim cum am putea crede că e.
Putrefacţia unei lumi
Spectacolul lui Lupa e un fel de carte poştală tridimensională, în care rămăşiţe de umanitate se luptă să nu îngheţe de tot. Se zbat să mai fie. Patru oameni – jocul actorilor este omogen, tăios în reacţii şi emoţionant fără să fie patetic – îşi înregis-trează pe un reportofon care e însuşi corpul lor împuţinat războiul cu moartea. Cer jeleuri, au nevoie de jucării, se tachi-nează, se provoacă, se agaţă de ceartă şi-şi fac rău ca să demonstreze că încă sunt vii. Că încă mai au nevoie să audă marea sau să-şi plimbe o bomboană prin gură. Că încă nu s-au dus de tot, chiar dacă nu se mai văd, nu se mai aud, nu mai ajung să se sărute. Krystian Lupa creează locaţii de supravieţuire într-un spaţiu-lume purificat de putrefacţia care îl înghite. Într-o încăpere dezafectată, cu pereţi cojiţi, de un gri-verde murdar, cu urme de igrasie, crăpături şi mucegai, se decupează mai multe minispaţii: fotoliul cu rotile, cele două sicrie din sticlă în care corpurile îmbătrînite respiră ultimii aburi de viaţă, fereastra din fundal şi rama de tablou în care curge sfârşitul de partidă. Pe geamul plin de zoaie al sicriului, faţa suptă de ani a lui Nagg se lipeşte şi rămâne câteva minute, imprimată şi împietrită, ca o mască de ceară – efigie a unei vârste încercănate, dincolo de timp şi, în acelaşi timp, captivă supunerii lui. Din bătrânul cu un corp care arată ca o schiţă umană mototolită rămâne o urmă. Un contur pe care fiecare dintre noi îl umple cu propria sa proiecţie în sfârşit. Corpul mic, subţiat, cocârjat nu mai are carne. Este doar un pumn de oase ieşite în evidenţă ca nişte cioturi de viaţă.
Rama lumii
Krystian Lupa reuşeşte să facă din corpurile şi spaţiile în care acestea locuiesc una şi aceeaşi materie decrepită.
Spaţiul se deznoadă şi se desfăşoară. Detaliile devin pregnante prin multiplicare. Rama dreptunghiulară care încadrează derularea acţiunilor – ai senzaţia că tot spectacolul are loc într-un tablou suspendat – îşi găseşte corespondent perfect în forma coşciugului-cuşcă, în designul ferestrei, în tipul de batistă folosită. Toate elementele sunt replici miniaturale ale spaţiului prim, care le conţine prin reduplicare. Tot aşa cum corpurile îngreunate şi amorţite din care ţâşnesc disperare, furie şi nesfârşită tandreţe îşi răspund epidermic. După ce şi-au pierdut dinţii se sting. Rămâne aprinsă rama lumii lor.
Teatro de La Abadía, Madrid
„Sfârşit de partidă” de Samuel Beckett
Regie: Krystian Lupa
Hamm: José Luis Gómez, Clov: Susi Sánchez, Nagg: Ramón Pons, Nell: Lola Cordón
Decor: Krystian Lupa.
Costume: Piotr Skiba.
Spectacolul lui Lupa e un fel de carte poştală tridimensională, în care rămăşiţe de umanitate se luptă să nu îngheţe de tot. Se zbat să mai fie. Patru oameni – jocul actorilor este omogen, tăios în reacţii şi emoţionant fără să fie patetic – îşi înregistrează pe un reportofon care e însuşi corpul lor împuţinat războiul cu moartea.
