Ioana Blaj: „Am păşit pe covorul roşu tremurând…”

Ce te-a îndreptat spre actorie?

Ioana Blaj: Am fost studentă timp de doi ani la ASE, unde am dat de gura părinţilor mei, ei nefiind de acord ca eu să merg la actorie. După primul an de facultate am început să fac modeling, pentru a strânge bani să dau la UNATC. I-am anunţat abia după ce am intrat. Acum sunt mai convin­să ca oricând că nu aş putea face altceva.

Este ceva ce îţi doreai de când erai copil?
I.B.: Când eram mică prezentam tot timpul serbările şi profesoara mea de cor mi-a spus, la un moment dat, „Tu trebuie să dai la actorie!”. Nu aveam nicio legătură cu actoria pe atunci şi nu îmi plăcea să fiu pe scenă şi să trebuiască să urlu. Abia de atunci am început să mă gândesc la asta.

Care a fost primul tău rol? Ce rol ţi-a plăcut mai mult şi ce roluri ţi-ar plăcea să joci?
I.B.: Imediat după ce am fost admisă la facultate, am făcut figuraţie specială pentru filmul „Boogie” a lui Radu Muntean, după care au urmat rolurile de la şcoală. Cred că primul a fost cel a lui Liubov Andreevna din „Livada de vişini” a lui Cehov.
Îmi este greu să zic care rol mi-a plăcut cel mai mult. În ceea ce priveşte teatrul, mi-a plăcut foarte mult rolul din piesa „Normal”, spectacolul meu de licenţă, în care jucam şapte personaje într-unul. Dacă este să vorbesc despre film, trebuie să amin­tesc de rolul din „Bric Brac”, dar nu aş putea spune că am un rol preferat. Mi-ar plăcea foarte mult să joc într-un rol negativ fiind­că mi se pa­re a fi o experienţă mult mai interesan­tă pentru un actor.

Ai primit roluri pe care le-ai refuzat?
I.B.: Am primit roluri în vreo două te­leno­vele pe care nu le-am acceptat. Nu vreau să intru în lumea televiziunii deocamdată, cel puţin nu să apar în teleno­vele sau în sitcomuri, pentru că nu mă reprezintă. Arta este mai importantă decât profitul.

Preferi să joci pe scenă sau în faţa camerei? Senzaţia diferă?
I.B.: Când te urci pe scenă, tot timpul o faci cu emoţii. Dacă nu ai emoţii înseamnă că ceva nu este în regulă. Îmi place foarte mult să fac filme, dar cred că senzaţia pe care o ai când eşti pe scenă nu poate fi egalată. Sau poate nu am desco­perit încă ceva care să o egaleze. Totuşi, nu pot decât să-mi imaginez senzaţia pe care o ai atunci când faci un lungmetraj, cu care să apari la Cannes în faţa miilor de oameni. Am ajuns la concluzia că îmi plac ambele în egală măsură.

Cum ţi se pare viaţa de actor în România? Visezi să ajungi la Hollywood sau pe Broadway?
I.B.: Ca actor în România, din câte am observat eu, trebuie să te zbaţi singur, dacă vrei să supravieţuieşti. Este o meserie care îmi place foarte mult şi nu aş face altceva, oricât ar trebui să mă chinui pentru asta. Nu mi-ar plăcea neapărat să plec din ţară. Mi-ar plăcea foarte mult să fac un lucru bun aici şi să plec cu el în străinătate. Hollywoodul nu mă atrage, asta este clar. Dacă mi-ar plăcea să ajung undeva, ar fi la Cannes.

Care crezi că a fost cel mai important moment din cariera ta, până acum?
I.B.: Am trăit cele mai mari emoţii la premiera filmului „Marţi, după Crăciun”. A fost pentru prima dată când am urcat pe scenă alături de nişte actori mari şi a fost un moment cu totul special. Am păşit pe covorul roşu tremurând, iar când am urcat pe scenă mă simţeam ca un copil. La vizionare, în sală era linişte, iar când toată lumea a început să râdă la una dintre replicile mele, mi s-a făcut un gol în stomac. Din singura scenă pe care o am, în care apar alături de Dragoş Bucur, Mimi Brănescu şi Mirela Oprişor, am învăţat extraordinar de multe şi îmi pare foarte bine că am avut şansa de a lucra la acest proiect. Însă, primul moment mare l-am avut cu „Bric Brac”, la Berlinale. Regizori străini veneau să mă felicite şi să îmi dea cărţi de vizită. Tot ce mă puteam gândi în acele momente era „Ce naiba caut eu aici?! Ce am făcut de le-a plăcut atât de mult?”. Asta e problema mea la ora actuală: nu ştiu dacă mă pot autoevalua foarte bine, dar ăsta nu este neapărat un lucru rău, fiindcă sunt luată des prin surprindere.

Cu toţii avem un model în viaţă. Presupun că şi tu ai un actor/o actriţă care să-ţi placă foarte mult şi care te-a inspirat să alegi această carieră. Cine ar fi această persoană?
I.B.: Să aleg un actor sau o actriţă prefe­rată mi-ar fi foarte greu. Consider că fiecare actor este special în felul lui şi sunt foarte mulţi care îmi plac. Cine m-a inspirat? Profesoara mea de actorie, cu care am făcut şi pregătire pentru admitere, doamna Micheta Juvara, fostă actriţă a Teatrului Bulandra, şi Paul, iubitul meu.

Ai vreun regizor preferat, cu care te-ai înţeles mai bine?
I.B.: M-am înţeles foarte bine cu Radu Muntean. De asemenea, mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu Gabriel Achim („Bric Brac”) şi cu Victor Dragomir („Cumpărături de ultim moment”). Îmi place foarte mult şi Florin Şerban. Am avut ocazia să lucrez cu el la castingul pentru „Eu când vreau să fluier, fluier”, la care am fost timp de şase luni de zile, dar nu am reuşit să obţin rolul. În ceea ce priveşte teatrul, am lucrat foarte bine cu Bogdan Drăgoi, un coleg de facultate, de o seamă cu mine, cu care am făcut şi piesa „Normal”, ce s-a dovedit a fi o experienţă extraordinară, dar, cum n-am jucat în nicio piesă pentru un teatru mare, nu aş putea spune exact. Mi-ar plăcea să lucrez cu toţi regizorii mari. Cred că aş avea foarte multe de învăţat.

De la cine ai putea spune că ai învăţat cel mai mult?
I.B.: Toată lumea a contribuit într-un fel – şi pozitiv, şi negativ – şi am învăţat din toate experienţele câte ceva. Oamenii de la care am învăţat cel mai mult cred că sunt doamna Micheta Juvara, Paul, Radu Muntean şi domnul Ioan Cojar, care a fost profesorul meu de an şi care a murit. Nu am avut ocazia de a lucra mult timp împreună cu dânsul, dar a fost o experienţă extraordinară şi nu cred că va exista un pedagog mai bun decât el.

Cum ai ajuns să obţii rolul din reclamele pentru Vodafone? Cum ţi-a influenţat cariera?
I.B.: Am fost la casting şi am luat rolul după a treia încercare. În timp ce filmam pentru penultima campanie Vodafone, trebuia să pornesc maşina, dar nu să plec de pe loc. Neavând carnet, nu am reuşit să mai opresc la timp şi am dat peste echipă. A fost o experienţă foarte amuzantă şi îmi amintesc toată panica creată, fiindcă dădusem peste nişte echipamente scumpe.
Cred că a fost dubla cea mai vizionată. Toată lumea voia să o vadă şi toţi râdeau cu lacrimi. Este un lucru bun pentru mine. Îţi creezi o imagine şi oamenilor le este mai greu să te uite.

Se întâmplă să fii oprită pe stradă, să-ţi ceară lumea autografe?
I.B.: Ocazional sunt oprită pe stradă, dar de obicei, lumea nu cere autografe. S-a întâmplat, totuşi, să dau un autograf după premiera „Marţi, după Crăciun” şi a fost foarte emoţionant. Cele mai frumoase experienţe le-am trăit la mare, în vacan­ţă, când am fost în Vamă. Toată lumea zicea „Băi! Voi sunteţi ăia din reclamă! Sunteţi foarte tari!” şi Paul i-a dat unui tip un autograf pe burtă. Oamenii reacţionează plăcut la ceea ce facem.

Ce faci ca să te relaxezi?
I.B.: Ies cu prietenii în oraş. Oricât de obosită aş fi, chiar dacă am avut filmări de noapte, dorm câteva ore, după care ies. Uneori merg prin cluburi, iar recent am început să joc tenis. De asemenea, îmi place foarte mult să merg acasă, la părinţi. Mă simt foarte deconectată. Când intru în Braşov simt cum mă rup de o realitate şi intru în alta. De fiecare dată sufăr când plec de acolo. Din străinătate îmi plac foarte mult Londra şi Parisul, în această ordine. Am fost la un workshop foarte interesant în Londra, anul trecut. Am stat două săptămâni acolo şi, după ce am plecat, am fost deprimată alte două săptămâni. Am zis că e locul în care eu m-aş muta „de mâine”.

Anul acesta ai terminat facultatea, ţi-ai dat licenţa, ce ai de gând să faci în continuare?
I.B.: Am intrat la master. Îmi este greu deocamdată să aleg între teatru clasic, Commedia dell’Arte sau pedagogie, însă tind spre teatru clasic. În rest, mai am câteva proiecte în stadiul de dezvoltare. Este vorba de încă un scurtmetraj şi câteva piese de teatru.

Ai vreun sfat pentru cei care vor să intre în lumea actoriei?
I.B.: Pot oferi un sfat pe care l-am primit, la rândul meu, de la Tudor Chirilă, care mi-a spus: „Dacă tu crezi că nu poţi să faci nimic altceva în afară de teatru, atunci fă-o! Dacă nu, mai bine lasă-te”. Este o me­se­rie foarte grea, trebuie să faci foarte multe compromisuri şi trebuie să fii foarte puternic ca să răzbeşti, cel puţin asta am realizat din cât am apucat să cunosc despre asta – adică foarte puţin.