De curând, pe AXN a început serialul „Poliţişti fără frontiere“, un program dedicat, după cum promite titlul, pasionaţilor de filme poliţiste. Cu acest prilej, William Fichtner, actorul din rolul principal, a acordat un interviu în exclusivitate „României libere“.
Despre cum s-a adaptat un american în Europa, despre actorie, criminalistică şi maşini de curse am vorbit şi noi cu interpretul detectivului Karl Hickman.
Cum ai ajuns să joci în acest serial?
Povestea este, de fapt, destul de simplă. Am primit vara trecută un telefon de la agentul meu, care mi-a spus: „Uite, am citit primele două episoade dintr-un nou serial. Cred că ar trebui să arunci şi tu un ochi pe scenariu. Regizorul şi scenaristul ar vrea să aibă o discuţie cu tine pentru un rol“. „Ok. Sigur, am zis. Aranjează o întâlnire. După care agentul mi-a aruncat ştirea: „Ştii, filmările se fac în Cehia“. După cum îţi imaginezi, Cehia nu e chiar la o oră de mers cu maşina din LA. Nu e chiar o „navetă“ uşoară. Am avut o discuţie interesantă cu Ed Bernero, creatorul serialului, mi-a plăcut şi scenariul, din partea mea era OK. Numai că a venit momentul cel mai dur, şi anume marea discuţie cu nevasta: „Filmările la acest serial sunt în celălalt colţ de lume. Nu am de gând să merg acolo singur. Ne leagă un jurământ pe viaţă. Ori începi de pe acum să faci bagajele, ori nu mai merg nici eu.“ Dar eu ştiam de la început că ea nu va rezista tentaţiei deoarece cu 8 ani în urmă ne dusesem în Cehia doar din dorinţa de a vizita Praga. Ne-a plăcut atunci atât de mult oraşul încât nu a fost nevoie de o muncă de convingere. Şi trebuie să spun că acum iubesc chiar mai mult Praga.
Nu doar locurile de filmare, ci şi actorii dau un parfum european serialului. Cum a fost pentru tine să lucrezi aproape exclusiv cu colegi europeni?
A fost excelent. În fond, europeni sau neeuropeni, cu toţii suntem actori profesionişti unii cu mai multă experienţă, alţii cu mai puţină. De pildă Richard Flood, care îl joacă pe Tommy, vine din Irlanda. El nu prea are experienţă de cinema sau de televiziune,dar îşi studia rolul cu atâta atenţie, intra în personaj cu totul, se scufunda în el. Am fost impresionat de seriozitatea lui. Până la urmă ceea ce e cu adevărat mişto este serialul în sine care este un amestec eclectic de persoane, nu numai personaje provenind din diverse culturi, ci chiar actori cu origini diferite.
Care a fost cea mai mare provocare pentru tine, ca actor, intrând în pielea personajului Karl Hickman?
Aş vrea să pot spune că tot lucrul la film a fost o provocare, dar e mai mult decât atât. Eu ador procesul de cunoaştere, de familiarizare cu personajele pe care le interpretez. Îmi place să le pătrund în minte, să le descifrez gândurile, să ştiu ce le mână-n luptă, care este ritmul lor de viaţă, cum merg pe stradă, totul. Cred că timpul petrecut cu personajul înainte ca aparatul de filmat să pornească este ca un premiu pentru un actor. Mai cred şi că într-un scenariu bun găseşti toate răspunsurile. Cred că scenaristul, Ed, a făcut o treabă excelentă cu personajul Karl Hickman de la prima şi până la ultima pagină. Aşa că de fiecare dată când reciteam scenariul, găseam din ce în ce mai multe chei de „lectură“ a personajului meu. Are un handicap la mână? Are probleme cu abuzul de medicamente? Ia pastile doar ca analgezice sau chiar îi place chestia asta? Toate astea sunt întrebări interesante. Ca actor, jocul ăsta de-a întrebările şi răspunsurile în legătură cu personajul îmi place la nebunie. Aşa că mult mai mult decât o provocare, procesul de pătrundere în pielea persopnajului a fost fascinant.
Ai simţit nevoia să aduci mici modificări personajului, să-i împrumuţi ceva din personalitatea ta, dat fiind că ai şi pregătire juridică?
E adevărat că am o diplomă în drept penal, dar asta nu are prea mare legătură cu cariera de actor. În principiu, nu am intenţia de a schimba major personajul scris pe hârtie. Când scenariştii scriu un serial, ei trebuie să se gândească la poveste, la modul de filmare, la 6-7-8 sau mai multe personaje, eu nu trebuie să mă gândesc decât la un singur tip, la „omul“ meu. Sigur că mă gândesc şi la filmul ca întreg, dar mă concentrez în mod special pe personajul meu. Şi atunci singurul lucru pe care mai simt din când în când nevoia să îl schimb este legat de autenticitatea replicilor acestuia. Dacă simt că nu sună bine o anume replică sau că personajul meu nu ar putea spune nciodată aşa ceva, nu ezit să vorbesc cu scenariştii. „Ştii, cred că replica asta ar suna mai bine dacă ar fi spusă aşa.“ Oamenii sunt extrem de deschişi şi de obicei îmi îmbrăţişează opiniile. Dar treaba mea este să joc personajul cât mai bine.
Hickman e un erou trist sau, mai curând, un antierou?
Îmi place ideea asta de erou trist. Povestea lui e cam aşa: a fost un star printre detectivii din New York, cu o carieră înfloritoare, pe care însă îl găsim doi ani mai târziu în Europa, într-un colţ uitat de lume, unde însă are din nou şansa să-şi fructifice talentul de poliţist. Chiar dacă el e un tip puţin „buşit“. Reuşeşte însă, uşor-uşor, să-şi adune minţile împrăştiate tocmai pentru că i se dă şansa de a fi din nou polişist. Îmi plac eroii puţin distruşi, care şi-au bătut un pic joc de viaţa lor. E pur şi simplu uman. Nimeni nu e perfect. Cu toţii avem problemele noastre.
Care sunt serialele tale favorite?
Trebuie să-ţi spun un secret: nu prea mă uit la TV. Mă uit mai ales la cursele auto şi suntem tare norocoşi în State că există un canal specializat, Speed Channel, care transmite curse 24 de ore din 24 şi de obicei mă uit acolo. În ceea ce priveşte serialele, ok, o să le zic pur şi simplu în ordinea în care îmi vin în minte. „Clanul Soprano“, neapărat, „Welcome Back, Kotter“, când eram mic era unserial de desene animate numit „Top Cat“, cu pisicuţe care locuiau în tomberoane de gunoi, care îmi plăcea foarte mult, aşa că am rugat-o într-o zi pe mama să-mi cumpere şi mie un tomberon în care să locuiesc. Mi-a mai plăcut mult „Dinastia Tudor“ şi „My Three Sons“, acesta era un pic mai vechi, dinaintea „erei“ mele, dar l-am văzut cu plăcere reluat pe când eram în facultate.
Că tot îţi plac maşinile şi cursele, care crezi că sunt cele mai bune urmăriri cu maşini din filme?
În capul listei aş pune scenele din „American Grafitti“, apoi pe cele din „Bullet“ şi „Drive Angry“. Ca să fac mărturisiri complete, trebuie să-ţi spun că am pe mobil fotografia unui Roadrunner din 1970 şi nevastă-mea tot nu înţelege de ce am pe telefon poza unei maşini, şi nu pe a ei. Dar voi lăsa lucrurile aşa.
