Fanii vechi ai rockului îl ştiu drept unul dintre membrii fondatori ai trupei Cargo. Dup ce a îmbogăţit scena rock autohtonă cu una din cele mai valoroase formaţii, chitaristul Tavi Iepan a decis să părăsească România, aşa cum au făcut-o mai multe valori ale muzicii noastre.
Cu toate acestea, Tavi nu a fost absent din lumea muzicală românească. De-a lungul timpului, el a gândit numeroase proiecte, între care şi formaţia Locatarii, care a avut un mare success de piaţă în 2009, cu albumul „Nu te supăra, frate”.
2012, însă, îl găseşte pe Tavi gata să ia pe sus rockul românesc, şi pe fanii săi. Alături de legendarul Kempes şi de Adrian Popescu (chitară), Christian Podratzky (bas), Florin Cvasa (percuţie) şi Matthias Lange (chitară), Tavi formează trupa Rezident X, care îi va aduce acasă pe cei doi monştri sacri exilaţi între străini.
Concertul va avea loc la Arenele Romane, pe data de 21 septembrie 2012.
Citeşte mai jos un interviu în exclusivitate România Liberă cu Tavi Iepan.
Eşti o legendă vie a rockului autohton şi un meloman înrăit. Ce părere ai despre starea actuală a rockului românesc?
Poate că nu sunt eu cel mai potrivit să dau un „diagnostic” în privinţa rockului românesc. Probabil că o analiză mai completă poate fi dată de un grup de jurnalişti care ar face un „bilanţ” bazat pe informaţii concrete, legate de numărul de producţii de acest gen în ultimii douăzeci şi ceva de ani: volumul de vânzări, numărul concertelor şi al festivalurilor, procentul pe care-l ocupă rockul la radiourile şi televiziunile din ţară, sumele reprezentând drepturi de autor şi, dacă este posibil, un număr orientativ al celor care trăiesc exclusiv din muzică rock sau activităţile din jurul acesteia (studiouri de înregistrări, management, personal tehnic). Mărturisesc că şi pe mine m-ar interesa şi, probabil, o asemenea analiză ne-ar oferi măcar o parte din imaginea despre „starea actuală a rockului românesc”. Am spus o parte pentru că celelalte componente nu pot fi măsurate aşa de simplu. Este vorba de creaţie, compoziţii, interpreţi, impact emoţional şi social. Eu am să sintetizez pe scurt acest aspect, fără a da nume, pentru că nu aş fi destul de obiectiv. Cred că avem, în momentul de faţă, patru generaţii de compozitori şi, implicit, de trupe rock. Prima generaţie a apărut aproape paralel cu fenomenul rock pe plan mondial. Din cauza „condiţiilor” de la noi, a reuşit să producă doar o mâna de albume, dar a contat foarte mult în istoria rockului românesc, pentru că ea are o „memorie” înregistrată, din care timpul a păstrat valorile. Generaţia a doua, apărută în timpul „culturalizării de masă”, doar tolerată de sistem, a produs un număr mai mare de trupe, dar un număr aproape la fel de mic de albume, deşi pe plan mondial se înregistra o creştere exponenţială a numărului de producţii de gen. Din cauza asta eu o consider o generaţie „fără memorie”. Generaţia a treia este o combinaţie de formaţii nou apărute şi acele formaţii din generaţia a doua, care aveau un nume, s-au regăsit după decembrie 89 şi au reuşit, în sfârşit, să scoată albume de mult scadente. Această generaţie a încercat să supravieţuiască într-un climat socio-economic foarte dur, aparent fără cenzură, dar supusă permanent „cenzurii banului”, concurenţei mediatice şi a trupelor mari din afară, care au venit cu tot arsenalul tehnic şi de showbiz . Generaţia de azi, a celor care au apărut în ultimii ani este ultima generaţie. Sper din tot sufletul că vor avea o „traiectorie normală” şi vor putea trăi din această minunată arta care este muzica, spre deosebire de celelalte trei generaţii anterioare care, cu mici excepţii, nu au reuşit asta.
De ce crezi că majoritatea tinerilor preferă să cânte rock alternativ şi nu un metal ca lumea, cu personalitate?
Nu m-aş grăbi să „judec” pe nimeni pentru rock alternativ; fiecare generaţie are curente care domină. Atunci când ascult sau văd o trupă, pentru mine contează, în primul rând, transmisia muzicală şi mesajul. Noi, rockerii, suntem cu toţii o familie, cel puţin din punct de vedere muzical, şi diversitatea este importantă. Ar fi plictisitor că toţi să cânte într-un singur stil, oricât de „ca lumea” ar fi.
Ţi-ai ghidat vreodată creaţia după „trenduri”?
În mod conştient, nu. Dar, fără să vrei, dacă asculţi muzică şi îţi place un lucru sau altul, eşti influenţat şi, în subconştient, asimilezi acel lucru. Nu cred că „reţeta” este să alergi după trenduri, important este să faci ceva care te defineşte. Să faci ceea ce simţi că ar fi „trendul tău personal”. Unul din preferaţii mei este Frank Zappa, care a îmbinat foarte multe stiluri şi a creat, astfel, unul nou, cu foarte mare personalitate.
Ai început să cânţi rock inspirat de Ladislau Herdina, unul din cei mai mari chitarişti din Timisoara anilor 70. Ce crezi despre puştanii care intra în „industrie” doar pentru faima?
Am început inspirat de Phoenix, Deep Purple, Progresiv TM sau Pink Floyd, iar cu Laczi, în perioada când am fost la Progresiv, am înţeles mai multe despre ce înseamnă chitară. Celor care vor să parcurgă acest drum foarte greu doar pentru faima le dau un sfat: „nu merită”. Faima este relativă şi, în cele mai multe cazuri, trecătoare. Volumul de munca şi energie nu se justifică, dacă nu iubeşti muzica şi dacă nu ai ceva de spus. Am în continuare un mare respect pentru fiecare dintre cei care urca pe o scenă. Uneori, lucrul asta pare simplu şi la îndemâna oricui, numai că puţini reuşesc să-l facă şi să transmită publicului acea stare care te desprinde, chiar şi pentru un moment, de „realitate” sau de „convenţii” şi-ţi induce un sentiment de emoţie şi de mulţumire.
Rockul a fost, la un moment dat, un instrument de frondă. Acum s-a transformat într-o afacere corporatistă. Cum eviţi să cazi în capcana aceea a comercializării excesive, întinsă de o lume înfometată după bani?
Rockul este în continuare o formă de protest şi, probabil, aşa va rămâne. Faptul că poate aduna mase nu a rămas neobservat, astfel încât au apărut şi cei care l-au comercializat. Capitalul are o formă de detaşare şi abstractizare foarte mare şi acţionează după motto-ul: „Dacă putem vinde cu profit pe cineva care ne înjură, nu vedem de ce nu am face-o. O afacere este o afacere.” În privinţa comercializării excesive eu, personal, nu-mi fac nicio problemă. Nu cred că voi fi asaltat cu grămezi imense de bani, pentru că lucrurile nu se schimbă aşa repede. Am scris câteva piese pe care le ştie relativ multă lume, mă refer la cei care ascultă rock în România, dar, cu toţi banii pe care i-am câştigat eu de pe urma lor, nu ştiu dacă aş putea să-mi cumpăr o Dacie nouă, că să rămân la un exemplu simplu. Dar, mai ştii? Poate devin vreun John Lee Hooker autohton şi câştig ceva pe ultima sută de metri. M-aţi pus pe gânduri, déjà îmi fac griji cum am să-i cheltui, dar promit să donez o parte importantă „Institutului pentru susţinerea Rockului Românesc”.
Vorbeşte-ne despre reuniunea cu Kempes. Cum s-a întâmplat totul?
Cred că a fost o întâmplare fericită pentru noi toţi, cei din Rezident Ex, inclusiv pentru mine şi Kempes. Fiind puţin trecut de „adolescenţă”, ştiu că momentele de genul asta sunt foarte rare şi se întâmpla când „stelele” te ajuta. Încerc, din punct de vedere muzical, să fac cât mai mult, pentru că asta este cel mai important. Dacă avem şi puţin noroc, vom reuşi să scoatem câteva albume şi să le aducem bucurie celor care ne ascultă şi ne vor. În rest, ne încărcăm bateriile la concerte, unde publicul ne-a primit cu braţele deschise şi ne-a îmbrăţişat efectiv.
Ce încărcătură emoţională are pentru tine revenirea în România alături de o formaţie rock?
Încărcătura emoţională este maximă. Cred că nu exagerez atunci când spun că, emoţional, concertele Rezident Ex au ceva deosebit. Aşa a fost la Timisoara, aşa a fost la Folk You sau la Casoia, am încredere că aşa va fi la Bucuresti şi Constanţa, următoarele concerte din anul acesta. Această energie pozitivă se transmite de la public spre noi şi înapoi, pe toată durată concertului. Sigur că nu suntem perfecţi, nici nu puteam fi într-o perioadă aşa de scurtă cum a fost cea în care am repetat noi împreună. Nu asta este prioritar. Important este spiritul care ne uneşte, publicul simte lucrul asta, participă la concert din primul moment şi chiar face parte din spectacol. Felul în care am fost primiti este o mare bucurie pentru noi.
Sunteţi asemenea super-eroilor care se întorc într-o lume bântuită de rău după ce au fost nevoiţi să o părăsească pentru a-şi salva sufletul. Credeţi că scena românească de rock are nevoie de voi?
Pot să spun despre prietenii mei din Rezident Ex că au inima mare şi la locul potrivit. Trăiesc fiecare notă şi fiecare cuvânt pe care-l cântă. În rest, sunt cât se poate de „normali”. Nimeni dintre noi nu are „aere de vedeta” şi nici nu are nevoie de ele. Îi las pe alţii să hotărască dacă scena românească de rock are nevoie de noi sau nu. Noi suntem mulţumiţi şi bucuroşi să facem parte din ea.
Îi mulţumim mult lui Tavi pentru acest interviu!
