Christian Podratzky, actualul basist al formaţiei Rezident Ex, a fost unul dintre acei muzicieni talentaţi care s-a văzut nevoit să părăsească ţara în anii ’90.
A ales Germania, ca mulţi alţii, şi pentru că are acest har de a se remarca pretutindeni, a reuşit să-şi continue cariera muzicală.
Mai mult, instrumentistul nu a „dezertat” nici din peisajul sonic românesc, încercând, pe cât posibil, să-şi aduca aportul la dezvoltarea rockului autohton, mutilat de lipsa de perspective.
Christian a fost de acord sa ofere un interviu in exclusivitate pentru „România Liberă” şi ne-a vorbit cu maximă sinceritate despre noua sa trupă – Rezident Ex – dar şi despre rockul uitat al anilor 80.
Nu uitaţi! Pe data de 21 septembrie 2012, Rezident Ex, cu legendarul Kempes la voce, te aşteaptă la Arenele Romane, la un concert incendiar.
Eşti unul dintre acei muzicieni de excepţie ai României care au ales să părăsească ţara în anii ’90. Acest lucru ţi-a dat ocazia să lucrezi cu oameni care au produs pentru vedete ca Rod Stewart, Tina Turner, Debbie Harry etc. Cu toate acestea, regreţi vreodată decizia?
Dacă ar trebui să mai aleg o dată, nu cred că aş mai pleca. Timişoara, România, oamenii de aici sunt cei cu care mă identific, îi simt mai aproape de mine, aşa cum sunt ei, cu bunele şi, uneori, relele pe care le au. Dar sunt ai mei. Şi îmi lipsesc foarte mult.
Eşti cunoscut drept basistul formaţiei germane POEMS FOR LAILA. Din curiozitate, am căutat numele fostelor tale trupe (Impact, Abra şi Pro Musica) pe Youtube, alături de numele formaţiei germane menţionate anterior. Am găsit o mulţime de referinţe pentru cea din urmă, dar aproape nimic pentru formaţiile româneşti. Este această absenţă a trecutului muzical autohton din „prezentul” nostru un simptom al retardului cultural al României?
Generaţia muzicienilor anilor 80 (din care fac şi eu parte) este, din păcate, aproape absentă pe net, chit că în România se făcea – pentru posibilităţile pe care le-am avut cu toţii, în limitele respective, – o muzică de calitate. Nu exista youtube, nu existau telefoane mobile şi nici aparate de fotografiat digitale, de aceea documentele pe internet ale unor apariţii ale acelor ani sunt – zic eu – foarte valoroase. Nu exista decât un singur studio în România, Electrecord, iar privilegiul de a intra acolo şi de a înregistra un album l-au avut prea puţine trupe ale vremii. Puţini sunt cei care mai cunosc şi încearcă să ţină vie mişcarea muzicală a acelor ani. M-am bucurat mult citind cartea lui Doru „Rocker” Ionescu „Timpul chitarelor electrice”. El urmăreşte fenomenul – hai să-i zicem „rock” – de la noi de mai mult de câteva decenii, şi e bine că sunt astfel de oameni, care ne amintesc de generaţia muzicienilor acelor ani, ce s-a străduit, în anii comunismului, să facă cât de cât, cum a putut ea, o muzică bună. Nu exista posibilitatea de a face un videoclip, de aceea documentele vizuale sunt mult prea puţine. Multe trupe foarte bune s-au pierdut aşa, nelăsând nimic, nici audio şi nici video în urma lor. În ce mă priveşte pe mine, părinţii mei, cu multe sacrificii, m-au ajutat să fac muzică şi le sunt pe veci recunoscător pentru asta. Cât despre Poems For Layla, nu cred că sunt eu cunoscut drept bass-istul lor. Am cântat în trupă doar patru sau cinci ani, până prin 96, când s-a destrămat. Prin 2000 trupa s-a refăcut (însă, fără mine şi, respectiv, componenţa de atunci), a existat câţiva ani în diferite componenţe, dar acum nu mai activează.
Tu ai plecat, dar nu ai renunţat să „ajuţi” scena muzicală românească, prin diverse lansări în ţară. Ai crezut vreodată că rockul românesc este o cauză pierdută, în ciuda tuturor eforturilor?
Nu cred că este pierdută. Mai e mult de muncit, dar nu e o „cauză pierdută”. România a avut şi are mulţi muzicieni buni. Nivelul trupelor nu este încă cel care ar trebui, încă nu ne putem măsura cu cei de afară, dar în câţiva ani o vom putea face, sunt convins de asta. Problema în România este legată, după părerea mea, în primul rând de producţia muzicală, aici stăm foarte prost. Producţiile muzicale lasă mult de dorit, chit că există şi la noi posibilităţi foarte bune de înregistrat. De fapt, pentru a face o producţie bună, nu îţi mai trebuie în ziua de azi un studio extrem de dotat, ci doar experienţă la orchestrat, la mixat, la masterizat. Experienţa asta, care cere sound-uri şi orchestraţii moderne, lipseşte. Aici încă se folosesc la greu sound-uri de clape şi chitări pe care le-am auzit cu 25 de ani în urmă, drept care multe trupe sună ca atare.
Eu am făcut în România, sporadic, câte un album cu ABRA, una dintre trupele cu care am cântat în anii 80. Anul trecut am înregistrat, printre altele, un al doilea album cu Mircea Baniciu, cu sprijinul celor de la Blazzaj şi al Mariei Chiorean. În această iarnă va apărea pe piaţă şi se va numi: Abra featuring Mircea Baniciu – „Data când totul e gata”.
Cum ai intrat în Rezident Ex? Care este povestea acestei colaborări?
Mare poveste nu prea e ea… Păi, atât pe Tavi, cât şi pe Adi îi cunosc de peste 30 de ani. Ne ştim de când ei cântau la Progresiv TM, Metamorf, respectiv Cargo, iar eu eram întâi la Impact, pe urmă la Abra şi Pro Musica. În vremea aceea, Pro Musica şi Progresiv TM sau, mai târziu, Abra şi Cargo, erau trupele cele mai importante în Timişoara, cântam destul de des, ne întâlneam la diferite festivaluri şi aşa, cu timpul, ne-am împrietenit. Ciudat e faptul că, în tot acest timp, nu cântasem în nicio formulă împreună, chit că ne apreciam reciproc şi eram prieteni foarte buni. Sigur că, atunci când Adi şi Tavi mi-au povestit despre ideea înfiinţării trupei Rezident Ex şi am fost întrebat dacă nu vreau să fac parte din proiect, am fost de acord. După numai o lună, împreună cu Tavi, mă aflam la Adi, la Paris, unde am înregistrat bass-ul pentru albumul care urmează să apară.
Rezident Ex este o formaţie care „conţine” muzicieni cu trecuturi stilistice diverse: power metal, hard rock, folk rock. Cum se îmbină toate aceste experienţe pentru a forma totul Rezident Ex?
Chiar asta e reţeta, cred eu. Fiecare vine din altă „lume muzicală” şi aduce ceva nou, uneori idei relativ noi din punct de vedere stilistic pentru ceilalţi sau un alt mod de interpretare. Ascultăm toţi muzică diferită şi, uneori, o şi facem. Când am început serios să ascult muzica, am început cu Sabbath şi Led Zep. De ele n-am scăpat nici acum (râde), încă le ascult foarte des acasă. Mai târziu, am început să ascult The Who (cei drept, în primul rând pentru John Entwistle) sau chestii ceva mai progresive. Acum ascult de la Joni Mitchell şi Lou Reed, până la Red Hot Chili Peppers sau Black Country Communion. Şi, uite aşa, fiecare îşi aduce experienţa pe care o are şi aportul său special pentru Rezident Ex. E minunat.
Ce feedback aţi primit până acum legat de ideea întemeierii acestei trupe?
Sincer să fiu, am fost puţin uimit de feedback-ul pozitiv şi aşteptările foarte mari legate de trupa asta. Mă bucur, însă, să văd că am călcat cu dreptul în vara asta, cel puţin aşa cred eu. Sper să o ţinem cel puţin tot aşa. E păcat că nu ne putem permite să cântăm când vrem şi peste tot pe unde suntem chemaţi. Motivul este că toţi – cu excepţia lui Florin, care locuieşte în Timişoara -, suntem stabiliţi la Berlin, Hamburg, Brisbane sau Paris. Începând cu 23 septembrie ne vom împrăştia iar pe glob, dar sper să ne revedem cât mai curând în Timişoara, pentru mai mult timp, să reuşim să prindem festivalurile mari din primăvară şi să pornim un turneu prin ţară. Până atunci, însă, vom lansa primul material discografic Rezident Ex.
De ce aţi invitat trupa Desant să cânte în deschiderea concertului vostru? Consideraţi că au tot ce le trebuie ca să dea un boost scenei metal autohtone?
Desant e o trupă foarte promiţătoare din Timişoara, iar Alin (pe care încă nu îl cunosc personal) un tip cu inima acolo unde trebuie, cel puţin aşa am dedus eu, din cele câteva e-mailuri prin care am comunicat cu el. Motivul nu este acela că a fost component Cargo, ca şi Kempes, Tavi sau Adi. Pur şi simplu, băietii dau foarte bine din chitări şi tobe. Cred că la Arenele Romane, pe 21 septembrie, va fi o seară minunată. O sărbătoare de fapt, cum am mai spus-o până acum. Cred că sărbătoare va fi şi Constanţa, la concertul pe care îl vom avea pe 22 septembrie, în Clubul Phoenix.
Un ultim mesaj pentru cei care vor veni la concert.
Nu pot decât să mă repet – şi asta o spun în numele tuturor din trupă – mă bucur grozav să cântăm la Arenele Romane şi vom face tot ce putem ca în acea seară fiecare să aibă un zâmbet larg pe faţă în drum spre casă.
