Horia Mihail şi „Pianul călător“ au pornit din nou la drum

„Pianul călător”, turneul extraordinar al pianistului Horia Mihail, organizat de Radio România Cultural şi asociaţia culturală Accendo, revine după succesul de anul trecut cu o nouă ediţie, ce se desfăşoară între 21 mai şi 30 iunie 2012.

Timp de 50 de zile, în 22 de concerte şi recitaluri ce vor avea loc în 20 de oraşe din România (cărora li se va adăuga un post scriptum la Chişinău, pe 11 iulie, la festivalul internaţional „Nopţi pianistice”), pianistul Horia Mihail va străbate ţara de la nord la sud şi de la est la vest, ajungând de la Baia Mare la Caracal şi de la Mamaia la Sânnicolau Mare.
Pianistul Horia Mihail a avut amabilitatea de a ne raspunde la câteva întrebari chiar la debutul solicitantului turneu:

Anamaria Spătaru: După o intensă şi plină de succes activitate camerală, în interiorul unui trio, anul trecut aţi decis să întreprindeţi un turneu solo, prima ediţie a „Pianului călător”. Ce a însemnat pentru dumneavoastră această experienţă?

Horia Mihail – Am spus-o de mai multe ori, a fost un pariu pe care l-am pus cu mine însumi, pariu pe care nu ştiam dacă o să-l câştig, dacă o să-l pierd sau dacă … eu ştiu, între Horia Mihail şi mine ar fi fost un egal. Cert este că am câştigat. Am învăţat un program integral nou, este vorba de aproape două ore de muzică de Franz Liszt, a fost o experienţă încântătoare, mai ales prin prisma faptului că nu mai făcusem acest lucru în mod consistent, să spunem, de foarte mulţi ani. Practic de la revenirea mea pe plaiurile natale, în România, asta se întâmpla în anul 2002. Bineînţeles că au existat concerte ca solist cu orchestra, au existat recitaluri solo foarte puţine, izolate şi practic lipsite de sens atât din punct de vedere al meu personal, cât şi din punct de vedere pianistic. Dar faptul că am reuşit, până la urmă, să încheg un program care să aibă sens şi care să fie adaptat unei idei, aceea a pianului călător, pornind de la turneul întreprins în urmă cu peste 150 de ani de Franz Liszt în teritoriul actual al României, nu a făcut decât să-mi provoace mult bine, atât pe plan profesional cât şi personal.

A.S. – Ce anume v-a determinat să adoptaţi soluţia „Pianului călător”?

H.M. – Din păcate în ultimii, în ultima perioadă, mă refer la ultimii 22 de ani, cultura în general şi în mod particular, special, muzica pe care o numim clasică, aproape a dispărut din peisajul mediatic. Înainte de Revoluţie sălile de concerte erau arhipline, dar, pe vremea când nu erau mai mult de două ore de program, la Televiziunea Română existau emisiuni specifice -„Seratele muzicale” ale lui Iosif Sava, mai erau emisiuni educative duminică dimineaţa şi aşa mai departe. După ’90 a intervenit un declin, declin la care, din fericire, aş putea spune nu am asistat, deoarece am fost plecat din România după ’92 , aşa cum am mai spus până în 2002, dar l-am resimţit din plin în momentul în care m-am întors. Şi am observat cu multă frică, trebuie să recunosc, faptul că sălile nu mai erau arhipline, dimpotrivă, şi nu numai la concertele mele, la marea majoritate a evenimentelor muzicale. Bun, cu o singură excepţie, Festivalul Enescu, dar acolo e altă poveste. Iar marea majoritate a spectatorilor aveau părul alb, semn că urmau ca normal eu ştiu, în 15, 20, 30 de ani să nu mai existe nici aceia, din motive strict biologice. Ei şi atunci au intervenit soluţiile, cum spuneaţi mai devreme, soluţia „Pianul călător”, soluţiile Romanian Piano Trio, Turneele Music On şi soluţia Turneului Stradivarius, mă refer la primele ediţii, iar iată în 2011, aceste idei s-au transformat, eu zic într-un mod firesc şi într-un eveniment în care să nu mai am pe nimeni pe scenă lângă mine, ci doar un pian …..

A.S. -Cât de important este pentru un pianist instrumentul pe care cântă? Dumneavoastră aveţi o bogată experienţă în acest sens: de la pianul digital, la inaugurarea pianului Bösendorfer Imperial de la Sala Radio.

H.M. – Aici este un alt aspect în care România, după o groază de guvernări mai mult sau mai puţin fericite, este într-un stadiu de ţară bananieră. Deoarece nu există instrumente bune în România. Ideal ar fi să am resursele financiare, astfel încât să-mi cumpăr propriul pian pe care să-l aleg după câteva luni de căutări printre brandurile mele preferate, pentru că există branduri preferate. Pian pe care să-l transport, alături de un tehnician dedicat, pe care să-l prezint în toate concertele. Dar acest lucru este o utopie. Se întâmplau aceste lucruri în urmă cu ani de zile, Vladimir Horovitz, de exemplu, avea propriul pian pe care îl purta după el, şi au mai fost şi alţi pianişti, hai să le spunem puţin excentrici. În mod normal, în orice sală de concert dintr-o ţară civilizată, un pianist are ocazia să aleagă între două, trei, patru, cinci, zece piane … şi nu exagerez, instrumente de primă mână. După câteva ore în care le încearcă fiecare alege pianul potrivit pentru muzica pe care o va interpreta în acea sală. În România n-ai din ce să alegi în marea majoritate a cazurilor, sunt câteva cazuri fericite în care autorităţile locale, sau mai bine spus instituţiile muzicale au reuşit cumva să facă rost de nişte bani, nu foarte mulţi totuşi pentru un instrument – un pian performant costă undeva la 120.000, 130.000 de euro, poate nici atât, cu tot cu taxe, şi să doteze sălile de concert cu câte un instrument. Asta s-a întâmplat în ultimii zece ani, deja pianele care au fost cumpărate în urmă cu zece ani nu mai sunt piane noi, căci spre deosebire de instrumentele cu coarde, unde vechimea contează, la piane este exact pe dos. Cu cât un pian este mai nou, sau dacă un pian este recondiţionat, cu atât este mai bun. Recondiţionat înseamnă, practic, schimbarea a foarte multe piese cu piese noi. Şi atunci să revin la ideea pe care o spuneam.

A.S. La ideea infrastructurii pianistice foarte proaste…

H.M. -Nu există instrumente foarte multe, le numărăm pe degete, dacă nu de la două mâini, poate că de la trei mâini, dar totuşi, suntem o ţară cu foarte multe oraşe mari care au filamonici şi nu ştiu câte alte societăţi de concerte, cu public doritor de evenimente şi iată că, din păcate, noi, pianiştii, nu prea avem pe ce să cântăm. M-am întâlnit cu un bun amic, foarte bun pianist, e vorba despre Csiki Boldiszar, un nume poate mai puţin cunoscut în Bucureşti din păcate, chiar spunea că n-a mai cântat în Bucureşti de vreo zece ani, lucru care mă intrigă. Şi ne-a venit ideea, ce-ar fi să cântăm Concertul pentru două piane de Mozart, cândva stagiunea viitoare, poate peste două stagiuni. Ei, şi imediat ne-am dat seama că posibilităţile sunt limitate. Că nu sunt piane. El spunea: „Uite tocmai recondiţionez un pian de concert, şi poate am reuşi cumva să-l ducem pe acela în diverse locuri, să cântăm.”
Dacă echipa naţională de fotbal nu avea unde să joace meciurile internaţionale până în urmă cu un an de zile, iată că s-au găsit nişte sute de milioane de euro, cât o fi costat stadionul naţional, investiţie firească, nu? Foarte mulţi bani pentru acest stadion cu care ne mândrim şi îmi place şi mie, mă uitam la finala cupei Europa League şi nu-mi venea să cred că e în Bucureşti. Poate s-ar putea găsi şi pentru dotarea sălilor de concert…

A.S. – Aşa că la întrebarea: cât este de important pentru pianist instrumentul pe care cântă, răspunsul ar fi: „măcar de ar fi instrumentul.”

H. M. – Măcar de ar fi instrumentul, dar până să ajungem la chestii de detaliu, ce fel de instrument, pentru ce fel de muzică şi aşa mai departe, distanţa este încă foarte mare. Nu există nici măcar instrumente decente, aşa că…. Practic pentru un pianist, pianul este precum vocea pentru un cântăreţ. Un cântăreţ fără voce nu-i cântăreţ, la fel, un pianist fără pian, nu prea e pianist. Sau în finem face eforturi mult mai mari să fie pianist.

A.S. -Aţi călătorit anul trecut prin ţară, ajungând atât în metropole, cât şi în oraşe mici unde nu există filarmonici şi unde evenimentele de muzică clasică sunt mai rare. Spuneţi-mi ce aţi simţit în legătură cu apetitul cultural al publicului din aceste ultime oraşe?

H.M. – Apetit cultural există atât în oraşe mici, cât şi în oraşe mari. Dar ce este foarte important, şi asta am sesizat-o în cei şase ani de organizator şi susţinător de turnee, susţinător în sensul că am susţinut la propriu, nu că le-am susţinut financiar, am observat că dacă informaţia ajunge printr-un fel sau altul la, hai să le spunem clienţi, aceştia vin cu mare plăcere şi cu mare dragoste şi cu mare dor de un eveniment cultural. Din păcate, şi aici iarăşi revenim la problemele financiare, e foarte dificil să faci faţă altor tipuri de evenimente unde, eu ştiu, tipărirea a 30.000 de afişe nu reprezintă o problemă. Dar prin diverse trucuri, printr-o campanie agresivă pe instrumentele media specifice, mă refer la radioul public, mă refer la Televiziunea publică, internet, comunicate de presă preluate de agenţiile de ştiri, am reuşit : vorbesc acum de Radio România Cultural şi Asociaţia Culturală Accendo, iar în trecut doar prin eforturile asociaţiei.

A.S. -Turneele pe care le-aţi organizat prin Asociaţia Culturală Accendo, al cărui preşedinte sunteţi, împreună cu Radio România Cultural au avut o accentuată componentă de marketing. Este important pentru artist să gândească şi în termeni de piaţă?

H.M. – Răspunsul în mod natural e „Nu”! Din păcate răspunsul meu este „Da”! Însă practic n-ar trebui să mă intereseze aspectele … şi pe nici unii dintre colegii mei n-ar trebui să-i intereseze aspectele acestea de promovare, acestea de marketing, acestea de strângere de fonduri, aspectele organizaţionale… Nu, în condiţiile în care am fi două milioane de muzicieni profesionişti în România. În realitate nu suntem foarte mulţi. Şi nu suntem foarte mulţi dintr-un motiv anume, mai întâi pentru că dintre cei care au harul primit de la Dumnezeu de a folosi acest limbaj, de a reuşi să transmită emoţii şi gânduri cu ajutorul sunetelor, doar o parte au avut curajul să o ducă până la capăt şi să o transforme în profesie. Aşa că nefiind mulţi, nu cred că ar trebui să ne pierdem mult din energie şi mult din timp şi mult din… propria fiinţă cu astfel de lucruri.
Dar trebuie să fac o remarcă. Acum, în 2012, mă simt privilegiat prin faptul că atât de multe lucruri nu mai sunt făcute de mine, poate chiar marea majoritate, şi că pot să mă concentrez în proporţie foarte mare pe studiu, pe ce vreau să transmit şi pe modul în care pot să transmit…

A.S. – Este bine ca interpretul de muzică clasică să fie o vedetă?

H.M. – Vedetismul, după părerea mea, poate să-ţi ia minţile.

A.S. – Care este accepţiunea termenului pentru dumneavoastră?

H.M.- Sunt vedete şi vedete. Ce vedem seara la televizor acelea nu-s vedete… În muzica clasică, în momentul acesta, aş vedea câteva vedete, dar care, în fapt, nu sunt percepute ca vedete. Valentin Gheorghiu este una dintre acestea. Foarte puţini ştiu fenomenalele înregistrări pe care maestrul Gheorghiu le-a făcut … Practic nu prea există vedete, sunt artişti mediatizaţi mai mult sau mai puţin, oricum umbriţi din punct de vedere mediatic de aceste cvasivedete de care vorbeam mai devreme. În vest – iar revin la ţări altfel decât România – există şi vedete care au un public consistent, un public care vine peste tot în momentul în care le pronunţi numele. Radu Lupu, este român, este vedetă în adevăratul sens al cuvântului, este cunoscut de foarte mulţi oameni …

A.S. – Ce aduce nou ediţia din acest an a turneului şi cum aţi gândit traseul Pianului călător?

H.M. – Este lung, da, sunt 4700 de km . Am făcut un calcul de curiozitate să văd cam cât o să coste benzina. Nu glumesc, efectiv e greu să mergi aşa… 4700 de km prin România şi vă spun că e greu şi din cauza faptului că am făcut lucrul acesta de nenumărate ori, ultimul turneu fiind cel proaspăt încheiat cu Ion Bogdan Ştefănescu – Flautul de aur, la care am făcut vreo 2300 – 2400 de km, cu mult mai puţine concerte…
Ce aduce nou? În afară de recital, va fi şi concert cu orchestra şi îl lasă pe Liszt deoparte, dar nu total, fiindcă voi cânta totuşi două lucrări ale lui Franz Liszt, una dintre ele care a fost parte a programului de anul trecut, mai ales că acea piesă se găseşte şi pe CD-ul înregistrat cu ocazia turneului de anul trecut, la editura Casa Radio. Acesta e un lucru pe care l-am gândit pe termen lung, aş vrea să păstrez fac o oarecare legătură între turnee. În afară de lucrarea concertantă şi anume Rahmaninov – Rapsodia pe o temă de Paganini, piesele pe care le voi interpreta au o trăsătură comună şi anume faptul că nu sunt lucrări originale, sunt transcripţii, sau versiuni transformate a unei teme date, de-a lungul desfăşurării pieselor. Este vorba de muzică folclorică românească, transpusă în stil, hai să-i spunem clasic, de Franz Liszt în Rapsodia română, care are teme culese, auzite de Liszt în acea călătorie pe care a făcut-o în 1846 – 1847 în Ţările Române. Apoi Bartok, care se ştie, a fost un culegător fervent de folclor, inclusiv românesc, pe care l-a folosit în multe dintre lucrările sale. Vorbesc aici de Dansurile populare româneşti. Mai este transformarea în timp a unei teme date, Variaţiunile de Mozart pe o temă de Gluck, o piesă foarte interesantă, nu spectaculoasă dar foarte interesantă, ei bine Mozart demonstrează cu atâta lejeritate că a fost genial… Busoni, un compozitor poate mai puţin cunoscut publicului larg, un pianist de excepţie, care a trăit la întrepătrunderea între secolul XIX şi secolul XX, a transcris celebra Ciacconna pentru vioară solo a lui Bach, într-o modalitate extrem de spectaculoasă, dificilă din punct de vedere tehnic. Mai cânt cele două transcripţii de Liszt despre care spuneam, după Schubert, Vals Capriciu şi nu în ultimul rând Standchen, din cântecul lui Schubert, iar în final două piese foarte dificile pentru pianist, şi mie îmi plac la nebunie, e vorba de transcripţiile lui Rahmaninov, celebrele Liebeslied şi Liebesfreud de Fritz Kreisler, compozitor sărbătorit în acest an, 2012.

A.S. De ce aţi ales Sânnicolau Mare ca destinaţie finală a turneului, locul în care pianul va fi lăsat pentru a fi folosit de comunitatea locală timp de trei ani, ca şi la Mediaş?

H.M. – Este locul de naştere al lui Béla Bartók şi există un festival care are loc în fiecare an acolo. Conducerea Societăţii Române de Radio a descoperit că este nevoie de un pian acolo, care va fi bine utilizat de Asociaţia Pro Bartók Sânnicolau Mare. Eu nu pot decât să fiu onorat că acest pian nu se duce pur şi simplu la Sânnicolau Mare, ci înainte de a poposi acolo pentru o perioadă, mă va însoţi în acest periplu muzical.

A.S. – Ce mai ştiţi despre prietenul dumneavoastă, pianul de la Mediaş? L-aţi lăsat acolo anult trecut.

H.M – Nu ştiu foarte multe, am văzut nişte fotografii în ultima vreme, o să-l revăd în curând. Luni, probabil în jurul prânzului, ne vom reîntâlni şi sper să reluăm povestea lui pe site-ul turneului www.pianulcalator.ro.

A.S. Sunteţi neobosit. Ce turnee mai urmează anul acesta?

H.M. – Va fi o perioadă plină, nu numai din punct de vedere al concertelor, ci şi uman, fiindcă de obicei aceste turnee, în ciuda faptului că până la urmă mă epuizează, îmi reîncarcă de fapt baterile într-un alt mod, pentru proiecte viitoare. Cu siguranţă „Duelul viorilor” în septembrie, sunt deja antamate concertele : Gabi Croitoru – Guarneri, Liviu Prunaru – Stradivarius cu mine la pian, în opt oraşe din România. Şi vor mai fi şi altele.