Gigi Căciuleanu, între texte medievale şi Caragiale

Gigi Căciuleanu a acordat un interviu „României libere” în care poves­teşte despre proiectele sale româneşti.

Domnule Căciuleanu, de ce aţi ales tocmai „Carmina Burana”? Vă bântuia de multă vreme ideea unui astfel de spectacol sau v-a inspirat trupa de la Târgu-Mureş?

A fost o alegere făcută de comun acord cu scriitoarea Alina Nelega, care colaborează în momentul de faţă cu noua direcţie a Teatrului Naţional din Târgu-Mureş. Este un proiect pe care îl gândesc de vreo 10 ani, pe care nu mi-a fost dat să-l realizez în Chile, aşa că la sugestia Alinei m-am bucurat foarte mult.

Care e conceptul spectacolului?

Este un spectacol de teatru coregrafic: adică un… spectacol de dans. Dvs. faceţi teatru coregrafic faţă de teatrul-dans al Pinei Bausch, cu care aţi lucrat. De fapt, Pina n-a făcut decât să pună un nume pe un sertar. În acel „sertar” se găseau deja precursorii ei şi mai ales „mentorul” Pinei, Kurt Jooss, cu celebra şi astăzi deja „clasica” lui „Masa verde”. La un moment dat, când doamna Miriam Răducanu era „acuzată” de către colegii noştri drept-gânditori de „expresionism”, dânsa a replicat zâmbind: „Nu este expresionism! Dacă ar fi ceva, ar fi mai degrabă impresionism”. Cu aceeaşi detaşare şi cu acelaşi „grad doi” vorbesc şi eu de teatrul meu coregrafic.

De ce v-aţi dorit să vă îndepărtaţi de „modelul” Pina?

Nu m-am îndepărtat. Cred, dimpotrivă, că l-am dus mai departe. Pina acţionează ca un genial regizor: ia dansatorul şi îl transformă în actor. Mi se pare minunat.

Pe mine însă ceea ce mă pasionează este ca, după ce a fost făcut să gândească acto­riceşte, să iau dansatorul astfel „evoluat” şi să-l duc mai departe, spre mecanismele de dans: acest lucru este însă posibil doar dacă primul pas, cel al teatrului-dans, a fost depăşit. Este ca şi cum i-aş pune pe nişte actori să danseze şi să acţioneze nu după legi de regie, ci de coregrafie – ceea ce şi fac de altfel în „Carmina Burana”, unde realizez un spectacol coregrafic în care cei ce dansează sunt actori.

Am aflat de la domnul Ion Caramitru că plănuiţi să montaţi un Caragiale pentru scena Naţionalului. Ar fi prima dată când Caragiale ar fi „dansat”. Cum v-aţi gândit să-l abordaţi pe dramaturgul numărul 1 al ţării?

În primul rând, cu foarte mare teamă, într-adevăr! Dar este un alt proiect pe care îl nutresc de foarte, foarte multă vreme. Când i-am vorbit lui Ion Caramitru de acest proiect, mi-a spus de îndată că este interesat. „Da, dar un Caragiale pe limba ta”, mi-a spus.

Ce piesă de Caragiale va sta la baza spectacolului dvs.?

Ceea ce m-a interesat este universalitatea anumitor personaje şi situaţii caragialeşti. M-am inspirat deci din integralitatea operei lui Caragiale: „Piese, schiţe şi momente”, aşa cum am făcut cu „lumea” lui Cehov în spectacolul meu „Oskolki”, pe care, din păcate, puţini l-au văzut în România, doar, într-o unică ocazie, la Constanţa, la invitaţia minunatei Ana Maria Munteanu, pe când se afla la direcţia Teatrului de Balet „Oleg Danovschi”. Venisem atunci cu trupa mea franceză, Le Theatre Choregraphique de Rennes.

Se poate face teatru coregrafic comic?

Da. Cu toate că nimic nu este totalmente comic sau totalmente tragic.

Când veţi începe lucrul la Naţional?

Cu interpreţii în mai, iar premiera va fi pe la mijlocul lunii iunie. Cu producătorul Valerian Mareş şi cu scenografa Corina Grămoşteanu lucrul este deja într-o fază foarte înaintată.

Ce mai fac dansatorii dvs. minunaţi din Chile, cei care ne-au încântat anul trecut în „Noche Bach”, spectacol prezentat în cadrul Întâlnirilor JTI? La ce mai lucrează ei?

Tocmai sunt în drum spre ei. Vă scriu dintr-o escală la aeroportul din Buenos Aires. De mâine încep o nouă creaţie, care se va chema „Periplo” („Periplu”): o incursiune în muzica… românească. Profit de faptul că s-au îndrăgostit cu toţii de România şi de universul acesteia, ca să lucrez pe nişte teme muzicale de care sunt dintotdeauna îndrăgostit. De la „OuiBaDa” mi-a rămas cufărul inimii încă plin de muzică şi de idei.

Mai aveţi timp şi pentru micile dvs. plăceri literare?

Nu e vorba de mici plăceri, ci de o necesitate vitală. Scriu dintotdeauna. De altfel, în familia mea toţi au scris şi mai scriu: unchiul meu, Sergiu Sârbu (în română, rusă, franceză şi chiar latină), fratele meu, Mihai Căciuleanu (versuri şi proză), iar toată familia a trăit din traduceri, multe din ele literare… Străbunicul meu, Ioan Sârbu, fusese unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi basarabeni. Îmi amintesc de o fabulă de-a lui de care fusesem foarte mândru pentru că figura chiar într-una din „cărţile de citire”: „Zmăul de hârtie”.

Înţeleg că mai scrieţi.

Da, tot timpul. În fiecare duminică îmi apare pe Liternet, la solicitarea lui Răzvan Penescu, câte un text în rubrica săptămânală pe care a intitulat-o „Şantier”, datorită tocmai faptului că îi spusesem la un moment dat că am foarte multe texte în… şantier.

Pe când o nouă carte semnată de Gigi Căciuleanu?

Am câteva proiecte de cărţi. Una se cheamă „Spaţiu şi con­traspaţiu” şi este o urmare a tratatului meu despre mişcare: „VVV – Vânt, Volume, Vectori”. Alta ar fi „A 13-a dimensiune”, cu tot felul de întâmplări din viaţa-mi, ieşite din cadrul celor patru dimensiuni fizice. Încă una ar fi o culegere de scenarii pe care le-am tot imaginat, dar nu le-am realizat. Iar unele, probabil, nu le voi realiza niciodată… Poate într-o zi şi o culegere de interview-uri?! Am început şi o carte de amintiri biografice care se va chema „Biblia şi cactusul”.