Pe actorul George Ivaşcu l-aţi văzut pe scena Teatrului de Comedie sau pe cea a Naţionalului bucureştean. De ceva timp însă este directorul Teatrului Metropolis, un teatru cu o sală cochetă şi intimă şi cu un repertoriu divers. O vreme a fost doar directorul acestui teatru. Apoi s-a lăsat convins să şi joace. Îl puteţi vedea în „Podu'”, „Tarelkin” sau „Nevestele vesele din Windsor”.
De mai bine de patru ani, actorul George Ivaşcu a început o frumoasă poveste de dragoste. Nu, nu este vorba despre povestea de dragoste cu regizoarea Alice Barb, soţia sa, pentru că aceasta a început acum 20 de ani şi continuă şi în prezent. Cea despre care vorbim acum este povestea lui de dragoste cu… Teatrul Metropolis. Despre cum a început ea, dar şi care sunt beneficiile noastre, ale publicului, în urma acestei poveşti, ne vorbeşte însuşi protagonistul ei, actorul George Ivaşcu.
Când şi cum a început această poveste?
George Ivaşcu: Oficial, cu acte în regulă, ea a început în ianuarie 2007, dar inaugurarea a avut loc în noiembrie. Am ajuns întâmplător „să mă îndrăgostesc”. Cunoscută fiind viziunea şi dorinţa mea de a construi foarte mult, de a crea o punte între studenţi, tineri actori şi generaţia consacrată mi se propusese mai demult să preiau Teatrul Mundi, care funcţiona deja acolo, în acea clădire. Numai că era o clădire care stătea să cadă, al cărei spaţiu era deja revendicat, existau foarte multe probleme, teatrul avea un repertoriu aproape lipsă. Existau câteva spectacole, foarte bune, dar se jucau când şi când. Am acceptat, punând o condiţie. Ştiam că în zona teatrală lipsea un teatru de proiect.
În ce sens „Teatru de proiect”?
G.I: Teatrele româneşti de bună tradiţie sunt teatre de repertoriu, ceea ce înseamnă că au o trupă fixă de actori, care sunt folosiţi de obicei în toate spectacolele teatrului respectiv. Teatrul de proiecte este un tip de teatru întâlnit în zona occidentală, un teatru în care actorii sunt angajaţi pe contract determinat, adică sunt plătiţi pe repetiţii şi pentru fiecare spectacol în care joacă. De aici şi numărul mare de actori pe care eu îi rulez. La douăzeci şi ceva de titluri din repertoriu, dacă ar fi să facem o medie de zece actori pe spectacol, reiese că sunt aproape 200 de actori care joacă la Teatrul Metropolis, ceea ce oferă o mare diversitate şi publicul are şansa de a vedea actori din generaţii diferite. Ceea ce este o bucurie atât pentru noi, ca actori, să ne întâlnim pe scenă cu parteneri cu care ţi-ai fi dorit să joci şi apoi, mai există o şansă – eu cred că teatrul este o mare familie -, a întâlnirii între generaţii.
Părerile actorilor vizavi de generaţii şi diferenţele dintre ele sunt împărţite. Tu ce crezi, există o falie între generaţii?
G.I.: Nu cred în disoluţia de breaslă sau cel puţin nu cred că există diferenţe majore între generaţii. Desigur, mă refer la cei care profesează din pasiune, care iubesc această meserie. Nu cred că ne diferenţiază mare lucru, poate doar o oarecare lipsă de experienţă, poate o anume rutină.
Dar atunci când te interesează proiectul intri în joc – şi asta este iar un lucru interesant în cadrul Teatrului de proiect, faptul că ai libertatea de a-ţi alege proiectul în care să te implici. Dacă nu-ţi place regizorul sau nu-ţi plac partenerii, nu rămâi, nu eşti obligat prin contractul de muncă să rămâi.
Există actori din generaţii diferite care se întâlnesc pe scena de la Metropolis, în genuri diverse de spectacole. De aici poate şi publicul numeros care vine la Metropolis, ceea ce a condus şi la schimbarea sloganului teatrului de la „Un teatru deschis” la „Un teatru cu casa închisă”. Sunt spectacole care se joacă cu casa închisă, pe agendă, cum spunem noi. Adică oamenii se programează şi, când se joacă spectacolul respectiv, noi îi anunţăm. De asemenea, sistemul de abonamente funcţionează foarte bine. Sunt foarte mulţi oameni care iubesc teatrul, dar care îşi gestionează greu timpul. Ca noi toţi, de altfel. Abonamentul îi oferă posibilitatea de a cumpăra la un preţ rezonabil zece intrări la spectacole. Practic, sunt cam 10 luni de stagiune teatrală, ceea ce înseamnă măcar o intrare pe lună. Dacă doreşte să epuizeze abonamentul într-o singură lună poate să o facă, desigur. Întotdeauna am gândit că publicul este cel care îmi gestionează paşii. De aici şi repertoriul pe care îl avem şi sistemul de abonamente. Am încercat să atac fiecare gen de teatru. Sunt oameni care au nevoie de comedie, alţii care au nevoie de nişte răspunsuri la anumite semne de întrebare.
Ce crezi că aşteaptă publicul de la teatru?
G.I: Fiecare dintre noi căutăm să ajungem la o stare de echilibru deoarece realitatea în care trăim este destul de agitată, dacă nu chiar alienată – cu cât tehnologizarea creşte, cu atât creşte şi însingurarea. Cred că oamenii, naturi sociabile, caută să comunice. Iar teatrul este comunicarea nemijlocită – eşti tu şi povestea de pe scenă. Tu, ca artist, nu ai cum să minţi, se simte imediat. Indiferent de poziţia pe care o avem în societate, de cinismul în care trăim, suntem naturi vulnerabile. Învăţăm să ne ascundem vulnerabilitatea pentru a ne proteja. Şi atunci, la teatru ai liniştea de a fi vulnerabil, de a fi tu însuţi şi de a verifica că nu ai înnebunit. De ce? Faptul că cei din jurul tău râd sau plâng la acelaşi lucru îţi dă un sentiment clar că nu ai luat-o prin altă parte. Cred că avem nevoie să ne simţim unii pe alţii, să comunicăm. Nu mai avem timp să ne cunoaştem decât prin intermediul Facebook, ceea ce nu e rău pentru că această reţea îţi dă posibilitatea să comunici cât mai repede, totuşi ai nevoie să simţi şi vibraţia. Până la urmă arta actorului ce este? Este arta emoţiei. Şi noi, oamenii, suntem persoane care ne emoţionăm. În faţa lucrurilor frumoase sau urâte.
Dar ce aşteptări ai tu de la spectator?
G.I.: Grea întrebare, având în vedere că întotdeauna actorul din mine spune că eu am nevoie de el, nu el de mine. Şi atunci, singura aşteptare – dar cred că mi-a ajutat Dumnezeu şi ea este îndeplinită deja – este ca publicul să fie, să existe. Absenţa lui este cea mai dureroasă. Ce mai aştept de la el este un lucru foarte delicat. H. Muller spunea că teatrul este un pod între om şi om într-un ocean de singurătate. Drept pentru care aştept de la spectator să înţeleagă că nimic nu este mai important pentru mine decât el, spectatorul.
„Nevestele vesele din Windsor”, una dintre premierele stagiunii care s-a încheiat, spectacol montat de Alexandru Tocilescu, este un musical. Gustă spectatorii români genul musical?
G.I.: La ora asta, după 20 de ani, românii au învăţat să guste ce este original, autentic: de asta ne uităm să vedem dacă produsul conţine E-uri, de asta nu mai ţine minciuna cu playback-urile cu tinere domnişoare care puneau caseta şi se mişcau bine pe muzică, prefăcându-se că ele sunt cele care cântă. Da, uşor, uşor oamenii se întorc spre autentic, spre valoare. Încă nu suntem în cadrul plus valorilor, încă nu ştim să ne protejăm într-un fel sau altul valorile. De aceea poate un alt proiect al nostru, „Walk of Fame”, are succes.
Un actor poate avea şi zile mai proaste, ca oricare dintre noi. În ce măsură poţi intra în rol în acea seară? Este ca în matematică?
G.I: Nu este neapărat o matematică. Dar devine un reflex. Este ca în orice meserie. În definitiv, munca se poate defini ca un ansamblu de reflexe condiţionate. Există un soi de reţetă în care capeţi reflexe. Depinde cum vrei să faci această profesie. Vrei să faci un rol sprint, care să bubuie şi apoi nimic, să uite lumea că ai existat? Sau vrei să faci maraton? Există o reţetă a unor exerciţii mentale şi sufleteşti, pentru că, până la urmă noi, operând cu emoţii, operăm cu o memorie afectivă. Este ca atunci când priveşti la un album şi îţi apare instantaneu zâmbetul, nostalgia etc. Aşa este şi cu noi. Dacă deprinzi exerciţiul de a te debarasa la uşa teatrului de problemele cotidiene şi uşor-uşor să te apropii de destinul personajului, de existenţa aceea numită rol, personaj, atunci ţi-l asumi. Iar dacă eşti un om care îşi iubeşte cu adevărat profesia atunci ultimul lucru pe care-l faci este să-ţi trădezi publicul. Până la urmă arta înseamnă să cultivăm frumosul din noi. Vorbind de orice tip de artă.
Dar există şi o artă a urâtului…
G.I: Nu, nu sunt de acord. Este suficient că realitatea este uneori urâtă. Menirea iniţială a teatrului, la care trebuie să se revină cred, este foarte apropiată de cea a preotului (şi nu vreau să comit o impietate!). Dacă nu faci omul mai bun, este degeaba. Şi de aceea suntem necăjiţi când vedem că oamenii care ar trebui să împărtăşească speranţă, credinţă – mă refer la zona noastră a actorilor, despre care cineva spunea că suntem „copiii de duminică ai societăţii” – nu reuşesc să o facă. Noi trebuie să dăm măcar speranţă. De ce credeţi că orice film american, chiar şi cel mai prost, se termină cu happy-end?! Dacă distrugi şi visele, mai ales în cazul celor tineri, nu cred că acesta este rostul artei. Nu cred că trebuie să te purifici prin urât. Nu trebuie să vorbim ca la uşa cortului şi să ne purtăm cu o vulgaritate ieşită din comun.
Crezi în rolul artei, a teatrului, de formare, de modelare a omului?
G.I: Vreau să par desuet şi să mor desuet. Cred că natura umană este duală. Una care trăieşte în concretul, destinul, realitatea pe care o avem şi de care nu suntem neapărat vinovaţi, dar există şi o natură visătoare. Cred că rostul meu este de a visa, profesional vorbind. De a visa în realitate, cu ochii deschişi, de a-i reda omului şi această dimensiune pe care uneori suntem obligaţi să o uităm, din diverse cauze. Şi atunci nu cred că trebuie să naştem coşmaruri, ci visuri. Nu cred că poţi educa un om, un copil, numai cu lucruri urâte.
Eşti profesor la Facultatea de teatru. Ce le spui studenţilor tăi la început de drum?
G.I: Tot timpul le spun că în teatru este ca în iubire. Dacă rămâne la nivelul de dorinţă de a avea şi nu de a fi iubitul/iubita cuiva, nu este bine. În primă fază niciodată nu vei avea, ele vor veni pe parcurs, se întâmplă prin acumulare. Şi atunci le spun din nou că teatrul este ca în iubire: trebuie să ai răbdare, să fii îngăduitor, să dai înainte de a pretinde să primeşti. Poate de aceea oamenii sunt mai buni de Crăciun şi cred că Moş Crăciun există în fiecare dintre noi, fie că avem puterea de a recunoaşte sau nu. Atunci suntem mai generoşi. Simplul fapt că ne gândim să cumpărăm cadouri care să le facă plăcere celor din jur îndeplineşte condiţia: dă şi ţi se va da. Or, noi încă trăim în perioada în care se gândeşte: dă-mi şi ţi se va da!
#1./ Care sunt criteriile de selecţie a spectacolelor din repertoriu?
Primul criteriu ar fi cel al poveştii. Apoi, concepţia regizorală trebuie să fie una care să nu strice povestea, să mă determine să mă apropii de povestea respectivă indiferent în ce cheie este ea făcută, că este Shakespeare, că e Becket sau musical. Am mers pe ideea de hipermarket.
#2./ În ce constă această idee?
Se bazează pe o tendinţă bine gestionată în Occident şi anume diversitatea culturală. Această diversitate culturală dă publicului libertatea de a-şi alege genul de spectacol – de la comedii bulevardiere de bună calitate, până la Shakespeare sau Becket.
#3./ În timpul spectacolului, te poţi detaşa de rol pentru a vedea reacţia publicului?
Simt reacţia publicului, dar nu mă concentrez pe acest lucru pentru că aş considera că trădez povestea. Este ca şi cum aş face cu ochiul şi aş ieşi din convenţie. Eu, în acel timp cât joc, trebuie să fiu cât mai în trăirea şi în intensitatea acelui personaj. De asta a venit publicul la teatru, tocmai pentru a primi acele emoţii, acele vibraţii ale gândului şi ale sufletului.
