Pe suprafeţe întinse din centrul Capitalei se -găsesc numeroase case în diverse stadii de degradare. Fenomenul este îngrijorător nu -numai prin amploarea lui şi prin faptul că aceste imobile afectează imaginea oraşului, dar în primul rând reprezintă un pericol atât pentru cei care le locuiesc, cât şi pentru trecători. Ce este de făcut?
E aproape imposibil să găseşti o stradă din zona centrală a Bucureştiului, unde se află imobile vechi, pe care să nu vezi măcar o casă în stare deplorabilă. Trecem în grabă pe lângă ele, am început să ne obişnuim, dar parcă numărul lor creşte văzând cu ochii.
Pentru cine nu crede, invit la o plimbare pe jos pe diverse străzi, unele foarte apreciate prin arhitectura şi atmosfera locului din diverse sectoare şi cartiere: Cotroceni, Hala Traian şi Foişor, Berzei, Griviţa etc. E vorba de sute de astfel de case care se prezintă cu ferestre sparte, fără burlane, cu tencuiala căzută, cu acoperişul dărăpănat. Unele sunt părăsite, altele sunt locuite doar parţial, deşi se află în zone ultracentrale, altele sunt de-a dreptul ruine, fără nicio posibilitate de a mai fi reabilitate. Fiecare din ele are o poveste proprie, specială şi tristă, fie că locatarii se complac într-o stare de decădere fizică şi morală, fie că nu se înţeleg pentru a găsi o rezolvare, fie că adevăraţii proprietari au dispărut după ce au zăcut prin puşcării sau că aşteaptă rezolvări juridice care durează mulţi ani, fie că nu au bani – sunt fel de fel de situaţii.
Unele imobile sunt chiar de patrimoniu, altele sunt în zone protejate, intervenţiile asupra lor fiind foarte dificile şi costisitoare, altele sunt cu mare valoare arhitecturală sau istorică. Aşa cum arată fotografiile, unele dintre ele sunt de vânzare, dar, judecând după vechimea anunţurilor, se pare că nu prea se îmbulzesc amatorii. Cine să cumpere o astfel de casă pentru care renovarea poate costa sume care depăşesc chiar preţul cerut? Potenţialii cumpărători ştiu că un astfel de pro-iect de renovare trebuie să treacă prin adevărate furci caudine şi sunt şanse mari ca să fie respins. Constructorii care se ocupă cu astfel de restaurări cer preţuri uneori exorbitante, alteori fac lucrări slabe, sunt şi aici pericole.
Pe de altă parte, proprietarii nu pot accepta scăderi mari de preţuri, inclusiv prin faptul că vor trebui -să-şi cumpere o locuinţă nouă care, chiar de dimensiuni mai mici, nu este ieftină. Nu va fi uşor pentru o familie care a trăit în centru într-o casă veche, actualmente degradată, eventual cu o curte, chiar mică, să se mute într-un apartament de două camere la periferie.
Puţină istorie
În vederea adoptării unor măsuri corecte, o mică cercetare asupra caselor vechi este necesară. După instaurarea regimului comunist, statul a desconsiderat permanent casele vechi, iar după căderea regimului lucrurile nu s-au schimbat mult.
Cum s-a comportat statul comunist cu casele vechi? Evident, acestea reprezentau o valoare a trecutului, iar ea trebuia distrusă. Așadar casele vechi au fost în mare parte naţionalizate, multe chiar cu încălcarea decretului de naţionalizare care preciza că nu se naţionalizează casele celor încadraţi în câmpul muncii. La acea dată (1951) mulţi doctori, ingineri, avocaţi, artişti etc. aveau deja carte de muncă.
Au fost repartizate pentru închiriere mai multor familii, îngrijirea lor nefiind posibilă nici chiar dacă aceştia ar fi dorit. Au fost închiriate chiar şi cele care nu fuseseră naţionalizate, li s-a schimbat destinaţia, nu au fost reparate decât de formă, deşi acest lucru era obligaţia statului în cazul caselor aflate în proprietatea statului. În cele din urmă, au fost masiv demolate. Excepţie au făcut vilele şi apartamentele deosebite, situate în zone foarte bune, care au fost date spre folo-sinţă nomenclaturii, care a şi rămas de obicei în aceste locuinţe.
Situația după ’90
După Revoluție s-au acordat numeroase autorizaţii de demolare care, aşa cum s-a dovedit, în multe cazuri au fost ilegale. S-au permis demolări sau construcţii noi în apropiere care, deşi legale, au afectat structurile de rezistenţă a caselor învecinate. S-a dovedit un dezinteres total pentru casele istorice părăsite – vezi cazul casei în care a fost primul parlament al ţării. Majoritatea celor naţionalizate nu s-au restituit decât prin procese în justiţie care de multe ori au durat perioade foarte mari de timp – uneori şi 20 de ani.
De asemenea, au fost date legi care defavorizau proprietarii de drept. Multe dintre cele mai bune case naţionalizate au fost vândute chiriaşilor nomenclaturişti pe preţuri foarte mici. Nu au fost cuprinse niciodată în niciun program de reabilitare, spre deosebire de cele construite de statul comunist. Niciun bloc vechi și nicio casă veche nu au fost reabilitate termic de către primării. Au fost consolidate numai câteva la iniţiativa primăriei şi numai acelea în care locuiau oameni „importanţi“ – miniştri, parlamentari.
Creşterea impozitelor: soluţia salvatoare?
Considerăm că această hotărâre adoptată recent de consiliile locale constituie un punct deosebit de important al dezbaterii noastre, pentru că va afecta în primul rând şi în mare propor-ţie chiar proprietarii caselor vechi pe care le avem în vizor. De aceea vom solicita tuturor celor care participă la această dezbatere, în marea majoritate arhitecţi, punctul lor de vedere referitor la recenta hotărâre.
Ca un prim comentariu, considerăm că măsura este discriminatorie faţă de proprietarii caselor vechi. Până în prezent, numai în Bucureşti, zeci de mii de proprietari de apartamente din blocuri au beneficiat pe banii statului nu numai de refacerea faţadelor – cel mai vizibil şi important element legat de îngrijirea imobilelor –, ci şi de termoizolarea lor, în timp ce proprietarii de case sau de apartamente din imobile construite înainte de instaurarea regimului comunist nu au avut parte de acelaşi tratament.
Aşa cum am arătat în primele episoade ale dezbaterii, tocmai aceştia aveau cea mai mare nevoie de ajutor, iar în plus statul ar fi normal să aibă un interes special pentru aceste imobile, tot din aceleaşi motive expuse, şi ar trebui să se comporte ca un partener.
Prima măsură logică ar fi identificarea acestor imobile şi a problemelor cu care se confruntă – starea, nivelul de degradare etc. Este deja o acţiune de mare anvergură care, în opinia noastră, nu va putea fi realizată decât cu ajutorul şi colaborarea specialiştilor (OAR) şi a organismelor şi asociaţiilor care deja s-au preocupat de problemă şi deţin numeroase informaţii. Probabil că singura soluţie viabilă pentru casele vechi va fi un program -naţional.
Primăria București nu promovează o politică de încurajare a reabilitării caselor vechi
Ilinca Maican, Arhitectă
Influența articolului 489 din noul Cod Fiscal asupra tratării terenurilor și clădirilor în stare sau pe cale de degradare va fi una foarte interesantă. Modul în care această decizie – de fapt o posibilitate acordată consiliilor locale de majorare a impozitelor pe proprietăți – va arăta cum interacționează niște entități ale statului. Pe de o parte avem o entitate financiară, pe de alta – una de organizare locală la nivel urban.
Inițiativa face în primul rând ceva bun – atrage atenția asupra unor neajunsuri estetice, a unor posibile pericole pentru persoane și a unor oportunități ratate de utilizare a bunurilor imobile. Criteriul estetic pe care, de exemplu, PMB (Primăria București) îl pune pe primul loc este un punct de pornire. Este într-adevăr păcat că anumite construcții cu o calitate estetică remarcabilă sunt în paragină. Este păcat că există terenuri virane (chiar în Centrul Vechi sau în cartiere centrale precum Icoanei, Cotroceni etc.), neocupate decât de buruieni în plin centrul orașului, dar și terenuri vaste, foste proprietăți industriale, care creează niște no-man’s land și adevărate bariere urbane.
Indiferent de valoarea estetică a clădirilor, impactul asupra siguranței cetățenilor ar trebui să atragă atenția. Situația oamenilor care eventual trăiesc încă în aceste clădiri în condiții precare (simplul exemplu al efectului infiltrațiilor printr-o fațadă sau un subsol degradat asupra igienei) sau al trecătorilor care riscă accidente este îngrijorătoare.
În momentul de față, din păcate, abordarea pe care o are PMB și pe care o promovează către consiliile locale este una punitivă, nu de susținere sau de încurajare. Una este să amendezi pe cineva că nu își îngrijește sau fructifică terenul ori casa și alta ar fi o politică de suținere parțial financiară și birocratică – unde colaborarea este aproape obligatorie. Susținerea financiară reală este necesară cu atât mai mult în multe dintre cazurile în care proprietarii sunt ori prea săraci ori prea în vârstă pentru a se ocupa de așa ceva. Amenda în astfel de cazuri este chiar absurdă. Susținerea birocratică nu numai că nu există, dar este chiar un factor de descurajare (timp, avize fără număr pentru orice reparație a unei clădiri din zona protejată) la care se răspunde ori cu anularea lucrării și menținerea pericolului, ori cu evitarea autorizării și, cel mai des, cu o intervenție de foarte proastă calitate.
Există însă și ar trebui încurajate diferite
ONG-uri, asociații și grupuri de inițiativă care se mobilizează spre a îmbunătăți starea unor clădiri și spații degradate (CALUP, Dincolo de Fatade etc). Acestea lucrează spre identificarea lor și a potențialului pe care îl au astfel de locuri care au rămas abandonate prin decesul proprietarilor, prin starea de litigiu în care au rămas ori prin efectiva dispariție sau necunoaștere a proprietarilor. Apoi încearcă să le valorifice, să atragă atenția asupra lor prin organizarea de evenimente sau de campanii de conștientizare.
Facilitarea din partea consiliilor locale a procesului și acestui fel de inițiative ar conduce la efectul dorit de „curățare a feței orașelor“. Evident, în cazul în care scopul este de fapt unul de acumulare de bani din impozite, astfel de inițiative nu vor găsi niciodată susținere.
Speranța poate proveni din decentralizarea procesului de evaluare și implementare a proiectului la nivelul diferitelor consilii locale care să folosească momentul pentru a accelera și revigora procesul de ameliorare urbană.
