FOTO. Durerile fantomă aduc bucurii și premii reale. Interviu în tandem cu actorul George Constantinescu și regizorul Bogdan Budeș

Spectacolul „Dureri fantomă“, producție a Teatrului de Artă București, a fost marele câștigător al Festivalului Internațional Kolyada-Plays, desfășurat la începutul acestei luni la Ekaterinburg, Rusia. Cu această reușită, Teatrul de Artă București devine primul teatru independent din România care câștigă Grand Prix-ul unui festival internațional.

Despre acest succes am stat de vorbă cu actorul George Constantinescu, cel care în spectacol interpretează rolul marginalului Gleb. În viața reală, joacă mai multe roluri, printre altele acelea de fondator și manager al Teatrului de Artă Bucu-rești. Alături de George l-am invitat și pe regizorul Bogdan Budeș, cel care a pus în scenă spectacolul câștigător „Dureri fantomă“.

RL: Domnilor, aveți legătura, povestiți-ne cum a fost în Rusia.

George Constantinescu: A fost minunat. Niciunul dintre noi, în afară de Bogdan Budeș, nu mai fusese vreodată în Rusia. Am întâlnit oameni extrem de sinceri, primitori și pasionați de teatru. Abia după ce am ajuns în țară am realizat că a fost primul Grand Prix câștigat de vreun teatru independent din România la un festival internațional. Un lucru important atât pentru Teatrul de Artă, pentru teatrul independent în general, cât și pentru România. Ne bucurăm să ne fie recunoscută munca și ne pare rău că nu a venit această confirmare mai întâi din țară și ulterior din străinătate.

Bogdan Budeș: Premiul acesta este foarte important pentru faptul că l-am câștigat pe un text al lui Vasili Sigarev, montat în România și premiat în școala lui Nikolai Vladimirovici Kolyada, exact la profesorul de scriere dramatică al lui Vasili Sigarev, dar și pentru concurență: au fost 37 de spectacole din 31 de orașe și 6 țări. Cred că la noi există o reprezentare ușor deformată a marelui public legat de tot ceea ce se întâmplă în Rusia, iar asta se datorează faptului că trebuie să avem o poziție politică geo-strategică față de această țară. Însă nu prea separăm lucrurile, pentru că oamenii politici vin și pleacă, oamenii de teatru vin și rămân. Iar acolo, în Rusia, se întâmplă lucruri extraordinare legate de teatru. Din păcate, presa din România este blocată în a titra altfel de subiecte, cele mai multe legate de situația politică, și nu înțelege că oamenii au nevoie și de alte informații.

Cum ai gândit regia spectacolului?

Bogdan Budeș: Am gândit-o împreună cu actorii. Am lucrat la acest spectacol două luni, dar înainte am căutat, timp de un an, distribuția ideală. Am început cu o distribuție care nu s-a dovedit, în cele din urmă, că poate termina spectacolul și a rămas să caut în continuare actorii potriviți, care să facă rolurile așa cum le vedeam eu.

Contează pentru tine notorietatea actorului?

Bogdan Budeș: Nu, absolut deloc. Contează să-mi placă mie și să mi-l pot imagina în acel rol.

Care este povestea spectacolului?

George Constantinescu: În ceea ce privește textul, auzisem despre succesul pe care l-a avut montarea spectacolului la Oradea de către regizorul Bogdan Hușanu. La un moment dat mi-a și propus să montăm spectacolul, doar că am amânat, pentru că era destul de devreme să-l facă și la București, și a rămas la stadiul de proiect de viitor. Trecuse deja ceva timp, iar în momentul în care a venit Bogdan Budeș cu propunerea de a interpreta rolul lui Gleb în acest spectacol, dar într-un alt teatru, am acceptat fără nicio ezitare. Am fost bucuros că până la urmă s-a montat chiar aici, la Teatrul de Artă. Am repetat două luni. După acest interval, la premieră, ecourile au fost extrem de pestrițe la început. Dar spectacolul și-a câștigat spectatorii, iată, chiar și în al treilea an de stagiune reușește să se întrețină în regimul independent de teatru și, mai mult, să vină din urmă și să câștige un premiu internațional. A fost o întâlnire frumoasă între noi, ne-am îndrăgit și respectat reciproc încă din primul moment, iar lucrul acesta se vede și se simte și în spectacol.

Dar Gleb cine este?

George Constantinescu: Gleb este un copil fără copilărie, una dintre brutele sociale care bântuie marginea oricărei lumi, dar este, cred, un personaj generic în lumea lui Sigarev – omul decăzut, omul la limita socială. Este un om sărac, lipsit de conștiință.

Care au fost atuurile voastre? Ce credeți că v-a departajat în acest concurs?

George Constantinescu: Din ce am înțeles de la criticii care au vorbit cu noi după spectacol și din reacțiile care au apărut pe internet în presa rusă, spectacolul reușește să creeze real acea rupere de timp și să mute spectatorul în locul și timpul când se întâmplă povestea spectacolului. Ne-au spus că personajele noastre se rup de cuvântul în sine de a mai fi personaje, iar naturalețea cu care ne-am făcut treaba a contat foarte mult.

Cât de greu este să montezi un spectacol într-un teatru independent?

Bogdan Budeș: Este foarte greu, iar asta ține exclusiv de motivele financiare și de organizare a repetițiilor. Pe de o parte ai nevoie de bani, pentru că nu poți monta un spectacol doar cu două scaune; pe de altă parte trebuie să te limitezi la spectacole cu foarte puține personaje, pentru că actorii sunt încărcați și este foarte greu să-i aduni la repetiții. Eu am reușit să adun fonduri printr-o campanie de crowd-funding organizată pe Facebook, pentru că pro-iec-tul a fost respins la FNC (Administrația Fondului Na-țional Cultural – n.n.), care are niște criterii de selecție extrem de bizare, pentru mine absolut de neînțeles. Apropo, spectacolul „Dureri fantomă“ a fost făcut cu foarte puțini bani, deși probabil în cazul acestui spectacol mai mulți bani i-ar fi făcut rău, mă refer la faptul că nu am fi reușit să găsim soluția optimă care, de altfel, a fost foarte apreciată în Rusia: mizeria.

George Constantinescu: Teoretic, nu ar trebui să existe diferențe între teatrul independent și cel de stat. Momentan, singura diferență este că unul e subvenționat din bani publici, iar celălalt nu. Poate o altă diferență este cea legată de faptul că în mediul independent echipele care lucrează la realizarea unui spectacol sunt mult mai dedicate, iar asta se datorează faptului că dorința este singura care-i mână în luptă. Pe când, la stat, un angajat al unui teatru se poate trans-forma foarte ușor într-un funcționar lipsit de poftă de muncă, chiar dacă vorbim de o muncă a creației, așa cum este în cazul regizorilor, al actorilor și al tuturor celor care funcționează într-un teatru. Iar genul acesta de specimene reușesc să dărâme proiecte care au premise foarte bune.

Ce vă așteptați să se întâmple după acest succes?

George Constantinescu: Sper ca cei care sunt direct responsabili – și cu care tea-trul independent are legătură – să se trezească. Mă refer la cei care ne dau legi, la cei care înseamnă autoritate morală în teatru, care distribuie fonduri în teatru, jurizează teatru etc.

Bogdan Budeș: Ce mi-aș dori este ca din toamnă acest spectacol să aibă o viață nouă. Pentru noi, pentru critici, pentru spectatori.

Acest succes a însemnat o validare a muncii voastre?

Bogdan Budeș:  Firește că este un soi de validare. Orice succes îți întărește, cumva, încrederea în ceea ce faci, dar pentru mine a însemnat mult mai mult acest premiu: m-am întors în Rusia cu un text rusesc, după ce am făcut școala acolo și am luat un premiu exact la profesorul de scriere dramatică al lui Vasili Sigarev.

George Constantinescu: Sigur că da.

Vasili Sigarev știe că ați câștigat acest premiu?

Bogdan Budeș: I-am trans-mis un mesaj. Nu intră foarte des pe e-mail. Nici când am vorbit cu el despre drepturile de autor nu a răspuns imediat. Sper să îl bucure acest premiu.   

„Caut povești care să emoționeze, care să întrebe“

RL: Cum s-a întâmplat să înființezi un teatru independent?

George Constantinescu: A plecat dintr-o dorință a mea. Eram angajat la Teatrul Național din Târgu-Mureș încă din timpul facultății. Făceam de toate. Butaforie, impresariat – care însemna să lipesc afișe prin oraș cu spectacolele în derulare. Cu toate acestea, lucrurile nu mergeau prea bine, în acea perioadă, la secția română a teatrului. Circula chiar și o poantă printre noi, care era cam așa: ce se joacă în seara asta la secția română? Iar răspunsul era: se joacă spectacolul „suspendat“ – asta pentru că erau suspendate mai mereu spectacolele. În tot acest tumult, această instabilitate, eu îmi doream să am un teatru al meu, unde actorii să-și poată desfășura activitatea fără constrângeri.

Clădirea teatrului are o istorie? Ce era înainte aici?

Are și nu prea. Clădirea aceasta este un fost grajd de animale. Pe care eu, împreună cu o mână de prieteni iubitori de teatru, am renovat-o. Totul s-a întâmplat din resurse financiare proprii.

Fac spectatorii diferențe între spectacolele unui teatru independent și cele produse într-un teatru de stat?

Au început să înțeleagă că în teatrul independent plătesc un bilet pe care nu l-au plătit, încă o dată, prin taxele lor. Și au înțeles că, de foarte multe ori, au ajuns să vadă producții mult mai bune în teatrele independente decât în cele de stat. Noi am reușit să ne formăm un public al nostru, care nu urmărește actori cu notorietate sau capete de afiș, ci urmărește povestea.

În ceea ce ține de managementul teatrului, reușești să fii echidistant sau aluneci pe terenul subiectivismului?

Sunt echidistant. Dar nu pentru că am capacitatea aceasta, ci pentru că nu iau niciodată decizii de capul meu. Vorbesc de situațiile în care trebuie să fac alegeri repertoriale sau alegerea echipelor din teatru, dar nu vorbesc de actori, pentru că doar regizorii sunt în măsură să-și aleagă echipa, ci vorbesc de celelalte funcții administrative care sunt în teatru.

Care sunt criteriile pentru care selectezi un spectacol să intre în stagiune?

Trebuie să nu fie, în primul rând, o producție de piață, una care a mai fost jucată în multe alte teatre. Caut povești care să emoționeze, care să întrebe. Dar încerc să păstrez un soi de echilibru în ceea ce privește construirea stagiunii. Încerc să avem și comedii în stagiune, dar propunerile emoționale primează, iar acestea nu sunt comedii.