Cum reuşiţi să transmiteţi publicului această bucurie a vieţii care se degajă din toate rolurile pe care le faceţi?
Dorina Lazăr: Nu ştiu… Cred că, în general, am bucuria vieţii. Am luat întotdeauna din viaţă partea plină a paharului. Poate este şi un sentiment de conservare… Sunt scorpion, şi este o zodie bună, răzbătătoare, pragmatică şi plină de forţă. În ceea ce priveşte teatrul, am zile când mă dor toate, dar când urc pe scenă nu mai simt nici o durere. Parcă îmi ia Dumnezeu cu mâna!
A fost o chestiune de curaj participarea la concursul pentru postul de director al Teatrului Odeon?
D.L.: Mai mult curaj mi-a trebuit pentru altă nebunie. În 1990, am făcut împreună cu un prieten, Traian Ionescu, care fusese toată viaţa impresar artistic, Compania Artistică Bucureşti. Cu bani împrumutaţi, fireşte. Dar nu am avut curajul să mă dezleg de teatru şi bine am făcut. Compania a existat şase ani, timp în care am realizat vreo trei spectacole cu nume mari pe afiş: Tamara Buciuceanu Botez, Mihai Mihail, Adina Popescu, Mihai Dinvale, Hamdi Cerchez. Făceam multe deplasări, conduceam microbuzul, montam decorurile pe scenă, făceam de toate. Numai că atunci, imediat după Revoluţie, nu prea venea lumea la teatru. Şi apropo de această perioadă mă amuz de fiecare dată când îmi aduc aminte de o întâmplare. Repetam pentru un spectacol de Tudor Muşatescu la Sala Armatei, cortina fiind trasă, adică nu vedeam în sală. De la un moment dat am început să auzim nişte zgomote metalice repetate, dar nu le-am dat importanţă. Când am tras cortina, ce să vezi?! Sala era plină de USLA-şi care îşi încărcau armele. Era în iunie 1990. Vă daţi seama ce era afară, iar noi, slabi de minte, repetam spectacolul! Toată experienţa, activitatea desfăşurată cu această Companie m-a ajutat mult, am învăţat cum se negociază un spectacol, cum se vinde, cum să păstrezi relaţiile cu directorii caselor de cultură. Se poate învăţa la orice vârstă! Eu învăţ şi acum!
În activitatea de director vă ajută faptul că sunteţi actriţă în acest teatru de foarte mulţi ani? Mai ales în relaţiile cu oamenii.
D.L.: Ăsta este cel mai greu, lucrul cu oamenii. Este şi un avantaj şi un handicap faptul că eu provin din trupă, sunt chiar cea mai veche aici. Avem un angajat pe care-l ştiu de când era în braţe la maică-sa, şi acum este recuziter cu burtică. Este un avantaj faptul că îi cunosc pe toţi, le ştiu familiile, cunosc exact decorurile de la toate spectacolele montate, îmi aduc aminte şi ştiu unde să caut când avem nevoie de ceva anume. Consider că este un avantaj în proporţie de 70%. 30% reprezintă dezavantajul. Faptul că ne cunoaştem de atâta vreme îi face pe oameni să zică: hai că merge cu doamna Lazăr, nu se supără! Eu sunt o fire impulsivă, zic, mă răcoresc, dar când este să pun pe hârtie…
Aveţi un repertoriu diversificat ca gen, incluzând spectacole multimedia, dans…
D.L.: Aici este meritul lui Alexandru Dabija. El l-a descoperit pe Mazilu, care făcuse un spectacol cu Rodica Mandache, o chestie care mie nu mi-a plăcut deloc, nu o înţelesesem. Dar Dabija mi-a zis că nu trebuie să-l pierdem pe acest băiat. A doua zi l-am chemat şi i-am făcut formele de angajare. A fost o achiziţie extraordinară pentru teatru, dar a fost şi pentru el un lucru bun, Teatrul Odeon fiind un spaţiu îngrijit, plăcut şi pentru oamenii care vin la teatru, dar şi pentru cei care lucrează aici. Chiar au existat trupe din afara ţării care, venind în turneu, au spus că există aici o atmosferă plăcută, o energie pozitivă în scenă.
Cum receptaţi formele noi, nonconformiste în teatru?
D.L.: Rodica Mandache zice că am fler.
Cum este, ca actriţă, să lucraţi cu un regizor foarte tânăr, cu viziuni inovatoare?
D.L.: Vă dau un mic exemplu, acum mai bine de opt ani, Alexandru Dabija a montat „Gaiţele”. Şi tocmai fusese angajat Pavel Bartoş în teatru. Repetam pentru spectacol şi Sandu Dabija ne dădea indicaţii, făcând din când în când şi tot felul de ironii. După ceva timp, Bartoş mi-a spus: „Doamnă, da ce ascultătoare şi ce cuminte sunteţi! Păi dumneavoastră sunteţi directoarea!”. Da, sunt foarte ascultătoare! Ce legătură are postul cu locul de pe scenă?! Aici am emoţii, îmi vine să plâng când mi se pare că nu-mi iese ceva. Pentru spectacolul lui Afrim „Câtă speranţă”, am muncit foarte mult. N-am vrut să joc în el, i-am spus că-i sunt mai de folos pentru producţie pe dinafară. Nu şi nu. Apoi am încercat să-i argumentez că un băiat tânăr a scris „Doamna Lazăr merită Zmeura de Aur pentru că nu oboseşte să se bage în toate premierele”. Dar n-am scăpat. Da, ca actriţă sunt foarte ascultătoare. Sunt mereu începătoare pe scenă!
În ce măsură, după atâţia ani de actorie, vă afectează cronicile de teatru?
D.L.: A fost o vreme, când, tineri fiind, eram turbaţi când apărea una nefavorabilă, dar în vremea din urmă nu mă mai afectează foarte mult pentru că, mă iertaţi, dar nu mai sunt foarte sigură de criteriile care se pun în mers. Nu sunt întotdeauna foarte sigură de posibilităţile celui care analizează, ce bagaj de cunoştinţe are în spate. Cu cronici şi fără cronici, dacă spectacolul are succes la public, iar tu simţi acest lucru, asta contează. Şi ce vreau să remarc, şi sper să rămână aşa până la sfârşitul zilelor mele ca actriţă, este că am atâta obiectivitate şi atâta minte în cap ca să-mi dau seama când un lucru iese şi când nu. Sunt în stare să primesc critici. Nu poate să-ţi iasă totul bine.
Privind în urmă, regretaţi ceva?
D.L.: Ştii ce mi-aş fi dorit să fac şi nu m-a invitat nimeni niciodată? Voci la Teatrul Ţăndărică. Atât de mult mi-ar fi plăcut! De fapt, dacă nu m-aş fi făcut actriţă, educatoare m-aş fi făcut. Îmi plac foarte mult copiii.
Ce ar trebui să ştie un tânăr actor dacă doreşte să aibă pe scenă vitalitatea dumneavoastră?
D.L.: Cu vitalitatea te naşti. Asta nu se câştigă. Ce se câştigă este seriozitatea pe scenă. Eu i-aş pune să-şi cumpere patru creioane neîncepute şi să le tocească în gură făcând lecţii de dicţie. Pentru că nu se aud pe scenă. Profesorul îţi arată, dar tu singur trebuie să exersezi. Eu, când am dat la teatru, aveam o voce groaznică, eram sâsâită. Am lucrat enorm, până mi-a coborât vocea!
