Aseară s-a încheiat, în Clubul „Tonique” din Piatra Neamţ, a douăzeci şi şasea ediţie a festivalului organizat de Teatrul Tineretului. „Ediţie specială” cum o numeşte directorul teatrului şi al festivalului, actorul Liviu Timuş. Ediţie simptomatică, aş adăuga.
Ediţie subintitulată nu tocmai fericit, dar în nici un caz eronat, „Spectacole mari în montări mici”. Fiindcă „mici” poate fi citit şi ca „miniatural” (prin forţa împrejurărilor), dar şi ca „în defect de valoare” (pe ici, pe colo). Ambe variante dovedite, de altfel, prin prestaţiile din spaţiile de joc: două colegii, „Petru Rareş” şi „Tehnic Forestier”, Tabăra Şcolară Cozla, Restaurantul „Cercul Gospodinelor”, Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu” şi Clubul „Tonique” pe care l-am citat deja. Cum se poate observa, localul Teatrului Tineretului nu apare în enumerare, întrucât încă de la sfârşitul iernii trecute e în curs de renovare/restaurare. Ca, de altfel, întreg perimetrul istoric/civic central al municipiului. Iar aici avem încă o problemă, aceea ţinând de un sindrom general al teatrului românesc în etapa prezentă. Aşadar: cu excepţia teatrelor naţionale, toate celelalte instituţii de gen sunt în proprietatea consiliilor judeţene ori locale. Lucru firesc. Când se iniţiază, însă, modificări ale patrimoniului imobil, ca să zic aşa, proprietarul de drept nu are obligaţia legală a consultării operatorului de fapt, adică a colectivului şi a managerilor instituţiilor teatrale. Pe de altă parte, nici institutele de arhitectură, nici facultăţile de construcţii nu au secţii specializate strict în proiectarea, ridicarea/reabilitarea/restaurarea edificiilor destinate spectacolelor. Rezultatul? Obiective urbane minunate (sau nu…) şi, în cel mai bun caz, cu disfuncţii, dacă nu cumva complet nefuncţionale. Rozul fondant al pereţilor exteriori şi câteva poveşti de prin şantierul interior al Teatrului Tineretului, alăturate unora similare de prin alte părţi de acelaşi soare pline, te pun vrând-nevrând pe gânduri. Sigur, cum s-ar zice, cine dă banul decide. Numai că astfel de decizii, luate în lipsa specialiştilor şi a proprietarilor de fapt, doar cu extrem de mult noroc pot duce la ceva bun. Temă de gândire şi pentru Ministerul Culturii, cam rupt de realitatea palpabilă. De prea multă vreme.
Nu mi-e clar dacă datorită ori din cauza (poate mai nimerit ar fi „în pofida”) acestei stări de fapt, Liviu Timuş şi echipa lui dovedesc o obstinaţie admirabilă în a nu lăsa nici să se aleagă, nici să se aştearnă praful (nici măcar de şantier) pe unul dintre miturile vii ale spaţiului cultural românesc, care este Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Drept pentru care, şi în acest noiembrie, spectatorii nemţeni s-au putut bucura timp de opt zile de cele paisprezece spectacole sosite de la Baia Mare, Brăila, Sfântu Gheorghe, Timişoara, cărora li s-au adăugat patru teatre bucureştene.
Din câte am putut vedea ori ştiam, printre vârfurile festivalului s-au numărat titluri precum „Sunt doamna fără nimeni, chiar deloc”, un spectacol independent în regia Dianei Maria Mihailopol, dedicat de Rodica Mandache şi de Marius Manole gestului de excelenţă întru continuitate şi fiabilitate al lui Liviu Timuş, ori „Aeroport”, după Ştefan Caraman, montat la Naţionalul timişorean de Ion Ardeal Ieremia cu Alina Reus şi Romeo Ioan. Varianta semnată de Horaţiu Mihaiu la Sfântu Gheorghe după textului lui Ernesto Caballero „Auto”, a adus în primul rând în faţa spectatorilor o actriţă ajunsă la o reală maturitate a stilului, pe care o ştiam deja ca un coregraf notabil, Fatma Mohamed. Gazdele nu s-au lăsat nici ele mai prejos, şi chiar dacă textele ambelor spectacole pe care le-am văzut („Eu te iubesc, eu te omor!” şi „Vânătorii”) prezintă imense defecţiuni, cel puţin în primul caz mâna abilă a lui Tudor Tăbăcaru şi ingeniozitatea actorilor au generat o comedie eclatantă.
Şi, încă o dimensiune a sindromului: forul criticii de specialitate, Secţiunea Română a AICT (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru) nu ar strica să cugete şi la solidaritatea de breaslă, prin programe adecvate. Un gest eroic de supravieţuire precum cel al trupei Teatrului Tineretului se cerea sprijinit pe măsură. Inclusiv de către UNITER, unic absent de marcă de pe lista de „finanţatori, sponsori, prieteni şi parteneri”. Ultima zi a festivalului a coincis (semnificativă coincidenţă, în context) cu comemorarea revoltei anticomuniste de la Braşov. Simptomatice acte de uitare, simptomatice amnezii ale solidarităţii. Medicaţia e simplă: reversul reacţiilor descrise mai sus.
