„Iaşiul, capitală a Moldovei din 1564, era aşezat în mijlocul ţării (…) Azi, Iaşiul este la hotar”, constată directorul Teatrului Naţional din Iaşi, regizorul Cristian Hadji-Culea, în caietul program al celui mai nou festival românesc de teatru, tutelat de instituţia pe care o conduce, „Europa Est de Tot – ReUNIUNI teatrale”. Substanţa evenimentului este sintetizată într-o întrebare: „Există teme şi abordări specifice estului, spectacole, piese de teatru?”. Un posibil răspuns a fost oferit în săptămâna care a cuprins şi ziua de 1 Decembrie, în cele trei spaţii ale teatrului ieşean: Sala Studio, Sala Teatru³ („La Cub” pentru obişnuiţi) şi Sala Uzina cu Teatru. Ţinând cont de faptul că edificiul celui dintâi Naţional românesc este încă în reabilitare (în cel mai rău caz inaugurarea ar trebui să aibă loc la începutul stagiunii viitoare), deja existenţa celor trei spaţii proprii de joc este un semn de reintrare hotărâtă în geografia genului.
Proiectul acestei inedite descrieri a Moldovei, în încercarea de a desena, la ediţiile viitoare, detaliile reliefului cultural al întregului est post-comunist, s-a oprit, pentru exemplarul pilot, la cele două maluri ale Prutului, convocând teatre din Chişinău şi Bălţi, reprezentante ale malului stâng, din Botoşani, Piatra Neamţ şi Iaşi, gazde de pe malul drept.
Cele unsprezece spectacole, reprezentând tot atâtea companii teatrale, alături de cele două colocvii lipsite de inhibiţii şi inteligent moderate de secretarul literar al teatrului, Cristina Rădulescu, au condus, indiscutabil, la concluzia unei normalităţi a actului artistic într-o conjunctură care numai a normalitate nu dă semne. Altfel, producţiile propuse de teatrele participante au mizat, ceva mai mult de jumătate dintre ele, pe expresia artistică funcţionând (şi) ca manifest politic/social. Din acest punct de vedere, de două ori teatrul dramaturgilor de limbă germană a avut câştig de cauză: o dată prin spectacolul „Diavolul şi Moartea” al Teatrului „Fanny Tradini” din Galaţi, după Peter Turinni, apoi prin viziunea lui Boris Focşa asupra brechtianului „Om bun din Sîciuan”, propus de Teatrul „Luceafărul” din Chişinău. „Omul bun…” a beneficiat de actori pe măsură, extem de bine antrenaţi şi plauzibili în întreaga lor expresivitate corporală, de rigoare regizorală şi, în primul rând, de coregraful excepţional care este Victoria Bucun. Scheletul cubic de metal propus ca unic decor de Adrian Suruceanu consonează în egală măsură cu costumele ruginii ale lui Vitalie Vasilachi şi cu mişcările unduitor-depresive ale căutării binelui şi răului în comunitatea etalon universalizantă în extrem-orientalitatea sa. Dacă manifestul anti-manipulare liber consimţită, condiţionată de agresivitatea media, din „TV for dummies”, prezentat de Naţionalul ieşean, se instituie într-o analiză de detaliu cu vocaţie psihoterapeutică, spectacolele propuse de Teatrul Satiricus şi de Centrul de Arte Coliseum, ambele din Chişinău, respectiv „Made in Moldova” şi „Casa M”, sunt semne aspre ale unei realităţi basarabene care, având ca ferment politicul, implică în ultimă instanţă soluţia aberantă, dar inevitabilă a crimei. Sugestia copilului criminal, din primul exemplu, în regia lui Sandu Grecu, sau varianta teatrului-document plecând de la interviuri cu victime ale violenţei casnice, gândită, în cea de-al doilea, de către Luminiţa Ţîcu, lasă loc în mod logic şi tragic transferului de culpabilitate către o stare de fapt de o teribilă tensiune. „RASSM” al lui Mihai Fusu ridică manifestul la rang metafizic, ca semnal de alarmă şi semn de amintirie obligatorie, fără de care repetitivitatea istoriei în tot ce are ea mai rău devine o consecinţă de aşteptat.
Dacă spectacolele de la Bălţi şi de la Naţionalul din Chişinău au păcătuit, în primul caz, printr-un soi de evazionism prăfuit, în al doilea prin nehotărârea regizorală între comedie şi spectacol folcoric, în schimb basmul gândit de Alice Barb la Teatrul „Luceafărul” din Iaşi, după „Enciclopedia zmeilor” a lui Mircea Cărtărescu, şi revolta personajelor shakespeariene împotriva propriului destin, din „Telmah”, citire inversă a lui Hamlet operată de regizorul ucrainian Sergii Pavliuk la Teatrul din Botoşani au fost sclipitoare probe de imaginaţie şi coerenţă scenică.
În fine, bomboana de pe acest dar de dinainte de sărbători a fost aleasă de la Piatra Neamţ, prin deja celebrul „Herr Paul” în regia lui Radu Afrim.
Inteligenţa electivă, şansa spectaculară şi seriozitatea punerii în pagină a proiectului garantează, după cât se vede, un viitor de bun augur acestui nou-născut festival din „Est de tot”.
