„Asociaţia Culturală În Culise vă invită în perioada 9-16 Decembrie 2011 la evenimentul de inaugurare a Teatrului Independent În Culise.”
În ultimii ani pare a fi crescut apetenţa către alternativa la sistemul teatrului de repertoriu, la „Sistem”, în definitiv, inevitabil mai conservator şi circulând cu frâna de mână trasă (aici ar putea intra în discuţie legislaţia stufoasă şi, în consecinţă, ineficientă, lefurile reduse, lăsând loc magnetismului exercitat de televiziuni, de obicei prin producţii cel puţin discutabile valoric şi profesional, accesul dificil şi provocând de prea multe ori compromisuri extreme, în teatrele cu buget public etc.). De data aceasta, din tolba lui Moş Nicolae probabil, pe strada Ştefan Mihăileanu, la numărul 53, doi tineri au mai inventat un teatru independent: un regizor de 24 de ani, Cristian Bajora, absolvent al clasei Dan Piţa, de la Facultatea de Film şi Televiziune a Universităţii Media, şi Ştefan Nistor, actor de 22 de ani, absolvent al clasei de actorie a lui Virgil Ogăşanu, de la Universitatea Hyperion.
Nu e rău de ştiut nici cine a fost Ştefan Mihăileanu, fiindcă, potrivire ori predestinare, lucrurile se leagă: actor şi dramaturg născut o dată cu spectaculoasa aventură a lui Tudor Vladimirescu, observat de Caragiale în trupa unchiului său Costache şi mort nouă ani după începutul secolului trecut. Cum nu sunt un fan al numerologiei, e de adăugat doar, orientativ, că stabilimentul se află aproape de Foişorul de Foc, formând un soi de V cu strada Traian cum treci de Pache. Sună un pic a Nenea Iancu? Nu e rău.
Fiindcă săptămâna de prezentare nu a fost nici ea rea, apelând la textele lui Matei Vişniec, Ştefan Caraman, Valentin Nicolau şi Theo Herghelegiu, în viziunea regizorală a celei din urmă (promotoare şi susţinătoare de notorietate a mişcării independente şi underground) şi a lui Cristian Bajora. Actorii sunt şi ei tineri, iar seriozitatea cu care joacă merită notată ca unul dintre parametrii succesului. În orice caz, hotărârea cu care un regizor şi un actor, ambii la început de drum, îşi înfiinţează un teatru pentru a-şi vedea aşezată într-un cadru neconvenţional opţiunea estetică este o soluţie de necesar prozelitism.
Primul spectacol prezentat, în regia lui Bajora, anunţă şi un regizor foarte abil în conceperea de scenarii, în cazul dat un lanţ de clipuri, ca să zic aşa, după crâmpeie din piese ale lui Matei Vişniec, sub titlul „Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu”. Traseul urmat de spectatorii aşezaţi comod în barul de la parter începe chiar în acel loc, urniţi ei violent din starea de consumatori pasivi către aceea de actanţi, graţie aplombului şi siguranţei de sine a Mariei Popovici, pentru a fi preluaţi de diplomaticul vânzător de pantofi, ambigue senzaţii şi insidioase teoretizări, interpretat de Alexandru Minculescu. Urcând în sala de la primul etaj, un soi de living aproape bizar, surpriza şi, prin urmare, captarea de senzaţie a atenţiei este operată de cei doi lunetişti (bosniaci? deşi, de acum, nu asta mai are importanţă într-o lume marcată de terorism) într-o dură antiteză, realizaţi de Ştefan Nistor şi Florin Frăţilă. Poveşti poate de dragoste, poate de suprasaturaţie abruptă în cuplu duc mai departe sincopatul fir narativ fie către o eşuare în Albania, fie către o internaţionalistă marinărească la malul Senei.
Tot Cristian Bajora ne-a oferit o nouă viziune a textului lui Ştefan Caraman, „M & M – couture à porter”, sub titlul „A True Nice Fuckin’ Love Story”, spectacol excelent a cărui cheie a stat în mâinile Naratorului (Vlad Udrescu), care face din povestea dură, fără a fi mortală, a iubirii unisex dintre Maddy (Laura Marin) şi Maud (Marina Panainte) un soi de corporalizare a propriilor fantasme, cărora le e, totodată, mare maestru. Păstrarea Naratorului între spectatori, cu excepţia unor scurte, dar pregnante intervenţii în jocul personajelor feminine (actorul va avea şi un rol filmat), pare a fi semnul ridicării freudiene a perdelei de pe complexele şi fantasmele noastre, ale tuturor, deşi nici funcţia de teoretician al artelor şi cutumelor mundane nu e uitată. Pendularea personajelor feminine între un anume kitsch al apartamentului lui Maddy, plictisul din pauzele erotice, dramoletele partenerelor şi explozia senzuală, în filtru roşu, al acestei „Love Story” şi drăguţe şi date naibii (hazul titlului nu e gratuit), încheiată cu o despărţire demonstrativă şi în trombă face din noua montare a textului lui Caraman (premiera absolută a avut loc cu nişte ani buni în urmă la Sfântu Gheorghe) un spectacol neapărat de văzut (poate nu dacă sunteţi excesiv de conservatori, deşi duşul scoţian cu aromă de bulevard parizian are, fără îndoială, rostul lui!).
Cum tot rostul îl are să intraţi „În Culise”-le de pe strada Mihăileanu.
