Casele de epocă au suferit mutilări serioase în perioada comunistă, câteva au fost după aceea renovate și au devenit sedii de instituții, altele, în stare jalnică, dispar peste noapte… În următoarele săptămâni le vom aduce în prim plan sub forma unei dezbateri la care vor participa specialiști, decidenți, dar și proprietari, cu scopul de a găsi soluții pentru conservarea și valorificarea acestui însemnat patrimoniu cultural.
Ce reprezintă casele vechi de la noi? Cât şi cum îşi pun pecetea pe spaţiul arhitectural al oraşelor? Au ele valoare, se poate vorbi şi despre originalitatea stilului? La ce soluţii pot apela proprietarii de astfel de case? Cum şi când se poate decide între reabilitare şi demolare? Cum sunt casele nou construite (după 1990) în comparaţie cu cele vechi? Se pot realiza astfel de case după proiecte noi de arhitectură? Cât şi cum ar trebui să fie implicarea Statului? Merită investit în păstrarea acestui patrimoniu cultural?
Sunt numai câteva din întrebările care se pot pune pe această temă de mare interes şi de mare actualitate. Dacă în perioada ceauşistă s-a procedat la demolări masive de astfel de case precum şi la o tratare lipsită de respect, astăzi toate aceste aspecte sunt continuate, chiar dacă într-o proporţie mult redusă.
Plimbare prin Micul Paris
O stare de bine te cuprinde la o plimbare pe bulevardul Kiseleff din București: case frumoase, unele impunătoare, aproape palate, altele doar vilişoare cochete, neasemămându-se niciuna cu alta, multă natură, parcul în apropiere. Multe au fost reședințele unor personalităţi marcante, căpătând astfel valoare istorică. Nu degeaba majoritatea ambasadelor îşi au aici sediul, aceasta fiind şi zona rezidenţială preferată de diplomaţi sau de expaţi. Din când în când echilibrul este stricat de câte o construcţie modernă, bancă sau clădire de birouri, care nu se potriveşte de fel în ambianţă.
Continuând plimbarea, pe Calea Victoriei te întâmpină palate şi case monumentale: Casa Cesianu – proaspăt renovată, Casa Nababului sau Casa cu lei, care candidează pe drept cuvânt la titlul de cea mai frumoasă clădire din ţară, Casa Vernescu sau Palatul Ghica şi, în sfârşit, superbul Palat Regal. Nu ar trebui să uităm că Bucureştiul era altădată numit de străini „Micul Paris“ sau „Perla Orientului“.
Spre centru alternează case vechi în stil neoromânesc cu altele, în diverse stiluri, unele devenite restaurante, galerii de artă, saloane de înfrumuseţare, concept store-uri etc. – sau se prezintă în stare critică. Acestea au ajuns în condiţii dezolante – nerestaurate, fără îmbunătăţirile necesare –, deşi prezintă o valoare arhitecturală incontestabilă, altele sunt practic căzute, aşteptând demolarea, deşi chiar şi în această situaţie s-ar putea realiza în prealabil recuperarea unor elemente valoroase care se păstrează încă în stare bună – decoraţiuni din fier forjat, marchize, felinare, cariatide, ţigle ceramice sau alte decoraţiuni exterioare, iar la interior parchet, uşi din lemn masiv, feronerie, geamuri din cristal, vitralii, boiserii, sobe din cahle porţelanate, lămpi etc. Altele au fost transformate în birouri, puţine rămânând cu statutul rezidenţial. Există însă şi excepţii, în cazul cărora stilul de viaţă este în concordanţă deplină cu eleganţa şi stilul casei.
Renovate, casele vechi emană o personalitate aparte, ridică în mod semnificativ aspectul arhitectural şi urbanistic, iar zonele cu astfel de clădiri fascinează turiştii. A se observa din acest punct de vedere fenomenul Centrul vechi – zona Lipscani din Capitală sau centrul istoric al Sibiului.
Istorie zbuciumată
Oricum, fiecare din aceste case are în spate o istorie, deseori zbuciumată şi este o adevărată minune că au scăpat în urma cutremurelor, demolărilor forţate sau aşa-ziselor şi îndoielnicelor renovări din perioada comunistă. Trebuie spus că în perioada după instaurarea regimului comunist, chiar şi în casele nenaţionalizate locuite de proprietari, au fost aduşi chiriaşi, nenumărate fiind cazurile în care într-o casă individuală – care avea o singură bucătărie şi o singură baie, aşa fiind stilul de viaţă de atunci – ajungeau să locuiască 5-6 sau chiar mai multe familii cu consecinţele de rigoare, în care era schimbată destinaţia încăperilor, se „construiau“ chicinete sub scara interioară, se gătea cu reşouri în fiecare cameră, se scoteau clanţele din alamă şi se înlocuiau cu iale, se zideau golurile ferestrelor, ca să dăm doar câteva exemple.
Nu puţine au fost şi cazurile de adevărate mutilări, atât la interior cât şi la exterior. De altfel, România deţine şi primul loc privind schimbarea proprietarului de imobile, casele vechi fiind supuse cel mai greu acestui regim. Majoritatea au fost naţionalizate, unele au fost redobândite în urma unor lungi procese, unele încă neterminate, de către adevăraţii proprietari, care acum nu mai au, de obicei, resursele necesare reabilitării sau restaurării, altele au fost cumpărate pe sume modice (!) de chiriaşi, dintre care mulţi nu aveau vocaţia de proprietari de astfel de case precum şi interdicţia de a le vinde o perioadă lungă de timp. Sunt şi cazuri în care proprietar a „rămas“ Statul, ele fiind închiriate unor instituţii sau organizaţii, fiind folosite practic tot ca sedii de instituţii.
O viață nouă pentru casele vechi
Legislaţia actuală se referă în special la casele de patrimoniu, care nu pot fi demolate, iar renovările să se facă numai cu aceleaşi materiale ca cele iniţiale. Pentru celelalte case vechi, autorizaţiile de demolare se pot obţine numai în anumite condiţii şi nu în situaţia în care în proximitate există case de patrimoniu. Deseori însă legislaţia nu este respectată, iar casele vechi dispar peste noapte… Iată de ce am considerat necesară o readucere în prim plan a acestei teme sub forma unei dezbateri la care să participe specialişti, în primul rând arhitecţii, dar şi alte categorii, cum sunt proprietarii de astfel de case, locuitori din cartiere cu case vechi şi, nu în ultimul rând, persoane de decizie din structurile de stat. Dorim astfel să oferim recomandări şi soluţii pentru conservarea şi scoaterea în evidenţă a acestui însemnat patrimoniu cultural.
Ne vom concentra pe casele în stil neoromânesc, vilele interbelice, neoclasice, casele tradiţionale. Vom oferi exemple de astfel de case, inclusiv case istorice, vom trece în revistă arhitecţi care au avut realizări de seamă în această privinţă precum şi cartiere în care astfel de clădiri sunt preponderente, vom parcurge câteva trasee importante din capitală marcând edificii şi case de mare valoare istorică şi arhitecturală, vom prezenta case tradiţionale săseşti, maramureşene şi bucovinene, conace, toate acestea demonstrând varietatea de-a dreptul extraordinară a caselor vechi de la noi
Renovate, casele vechi emană o personalitate aparte, ridică în mod semnificativ aspectul arhitectural şi urbanistic, iar zonele cu astfel de clădiri fascinează turiştii.
Stilul neoromânesc:
Stilul neormânesc reprezintă un amestec de elemente bizantine – cum ar fi arcadele scurte, coloanele mici şi groase –, etnice, ţărăneşti, precum şi unele motive de artă otomană sau din arhitectura otomană – aspectul masiv, de cetate, al caselor – şi chiar teme de renaştere italiană târzie. Este distinctiv prin compoziţia faţadelor şi ornamente.
Cula, casa fortificată a țăranilor înstăriți. Tipul de clădire care stă la baza stilului neoromânesc este „cula“, un tip de casă fortificată, construită de mica boierime şi de ţăranii înstăriţi din Oltenia din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi conţinând elemente de structură şi stil arhitectonic bizantin, împrumutate din arhitectura bisericească locală, precum şi caracteristici etnografice ţărăneşti.
O altă sursă de inspiraţie a stilului neoromânesc este arhitectura palatelor construite de domnitorul Constantin Brâncoveanu, Palatul de la Mogoşoaia fiind exemplul cel mai elocvent. Din acest motiv, uneori, stilul neoromânesc este numit şi stilul brâncovenesc. Cu toate acestea, termenul neoromânesc este mai cuprinzător decât cel brâncovenesc în ceea ce priveşte amestecul de stiluri, teme şi motive, fiind aşadar mai potrivit pentru a desemna acest stil arhitectonic.
Stilul a început să fie asimilat de românii înstăriţi în primii ani ai secolului al XX-lea, în perioada de dinaintea primului război mondial, răspândindu-se ulterior şi în Transilvania.
Clădiri celebre în stil neoromânesc
Arhitectul Ion Mincu este considerat de drept și de fapt inițiatorul mișcării arhitecturale, în 1886 cu Casa Lahovari, care adăpostește azi o anexă a spitalului Cantacuzino, precum și promotorul celor mai cunoscute clădiri realizate în această manieră estetică. Printre numeroșii arhitecți care au îmbrățișat maniera arhitecturală a stilului neo-românesc se numără și Petre Antonescu, Carol Benesch, Nicolae Ghica-Budești, Cristofi Cerchez, Grigore Cerchez, Alexandru Clavel, Paul Smărăndescu, Florea Stănculescu, State Ciortan, Constantin Iotzu, I.D. Traianescu, Toma T. Socolescu și alții.
Printre clădirile celebre în stil neoromânesc se numără Bufetul de la Şosea, în prezent, restaurantul „Doina“, din Şoseaua Kiseleff, Muzeul „Vila Mina Minovici“, vila Robescu din Sinaia.
De ce contează să aflăm poveștile caselor vechi,
„Exact cum ne dorim să aflăm mai multe despre un om pe care îl cunoaștem, la fel trecutul unei case vechi oferă un plus de valoare cultural-istoric și memorial-afectiv.“
Oana Marinache, Istoric de artă, Asociaţia Istoria Artei
Orice demers de recuperare a specificului unei proprietăți vechi sau de integrare a unor elemente de confort actual ar trebui să se facă cu avizul unor arhitecți sau restauratori experți.
A afla istoria unei proprietăți este una dintre mai frumoase ocupații, dar nu întotdeauna foarte ușoară. De-a lungul celor 7 ani de activitate de cercetare în arhive publice și private, după săptămâni de căutări, am avut adeseori bucuria descoperirii unor informații inedite care au conturat mai bine povestea proprietarilor, a arhitecților sau constructorilor și chiar a celor care au trecut vremelnic prin respectivele case.
Cred că este în interesul celor care achiziționează case istorice sau care recuperează anumite proprietăți să descopere povestea celor care au construit-o sau locuit-o și influența pe care au avut-o aceștia asupra anumitor elemente sau a modului de viață. Exact cum ne dorim să aflăm mai multe despre un om pe care îl cunoaștem, la fel trecutul unei case vechi oferă un plus de valoare cultural-istoric și memorial-afectiv.
În momentul inițierii unui proiect de restaurare, primul pas, din punctul meu de vedere, este identificarea acelor documente de arhivă care pot contribui la realizarea unui proiect în spiritul inițial al proprietății. Fie că aceste documente se mai păstrează în cadrul familiei de la care se achiziționează imobilul, fie se pot solicita autorităților publice.
Nimeni nu își dorește să trăiască într-o locuință încremenită în timp, într-o casă-muzeu, dar orice demers de recuperare a specificului respectivei proprietăți sau de integrare a unor elemente de confort actual ar trebui să se facă cu avizul unor arhitecți sau restauratori, experți în anumite componente artistice sau chiar monumente istorice. De asemenea, acțiunile asupra proprietății ar trebui să țină seama și de vecinătăți, să nu afecteze ansamblul din care face parte sau să nu țină seama de regimurile de înălțime și ocupare a terenului impuse de autorități.
Cred că în prezent publicul este din ce în ce mai sensibil la descoperirea identității unor locuri, creatori și proprietăți. În cadrul Asociației Istoria Artei derulăm diferite proiecte de valorificare a patrimoniului, de la publicarea unor monografii ale unor familii istorice sau arhitecți care și-au lăsat amprenta asupra arhitecturii secolelor XIX-XX, până la organizarea de ateliere de istorie urbană în școlile bucureștene și tururi ghidate la sfârșit de săptămână.
