Spectacolul „Casa Poporului”, în regia lui Bogdan Georgescu, prezentat în cadrul Festivalului de Teatru al Deţinuţilor EXIT (8-11noiembrie), a fost o mostră de personalizare a unor comunităţi în mărcile ei distinctive.
A face teatru într-o comunitate presupune o intervenţie susţinută, de durată şi aplicată la nevoile comunităţii respective. Presupune etape de relaţionare cu un grup de indivizi care se definesc prin anumite particularităţi comune, printr-un spaţiu de apartenenţă la o ideologie comunitară. Artiştii comunitari îşi pun – sau ar trebui să-şi pună – mai puţin problema nivelului artistic al creaţiei pe care o realizează împreună cu o comunitate. O creaţie de acest gen este relevantă atâta timp cât devine vocea unei colectivităţi care se poate transmite prin ea. Rolul de intermediator este esenţial. Cel mai important este să auzi comunitatea, nu veleităţile artistului care stă în spatele ei. Practic, artiştii comunitari fac posibilă vizibilitatea acestei voci, în sensul în care îi retrocedează valoarea de colectivitate, de mediu cu putere de expresie, de cele mai multe ori marginalizat. Descinderea în comunitate este, din acest punct de vedere, un act fundamental politic. Un act de autorizare a comunităţii în tot ce are ea specific.
Artiştii fac o cercetare onestă, prin metoda documentării elaborate, într-o comunitate care trăieşte într-un regim de „minus putere”‘. Reprezentarea socială a comunităţii echivalează cu un câştig de putere de legitimare. Relevanţa acestui câştig este imensă pentru grupuri care trăiesc „invizibil”, care nu beneficiază de percepţia adecvată identităţii lor şi asupra cărora transferăm un comportament prefabricat. Sunt grupuri pe care actul artistic comunitar le repoziţionează pe harta drepturilor sociale.
Garsonieră pentru cei care vor să scape de România
În cadrul Festivalului de Teatru al Deţinuţilor EXIT (8-11noiembrie), spectacolul „Casa Poporului” (regia Bogdan Georgescu) a fost o mostră de personalizare a unor comunităţi în mărcile ei distinctive. Casa Poporului nu mai este mastodontul emblematic pentru rămăşiţele megalomanice ale sistemului comunist. Casa Poporului este un o garsonieră în care, pe saltele înghesuite, dorm cei care vor să scape de România. Ghemuiţi unii în alţii, corpuri-sardele care supravieţuiesc la limita dintre risc extrem şi „înapoi în ţară”, oamenii din „ celula poporului” acceptă orice umilinţă. Sistemele se schimbă, casele trec graniţa.
Bogdan Georgescu, dramaturg şi regizor cu o platformă elaborată de cercetare a teatrului comunitar şi a artei active, a creat împreună cu deţinuţii Penitenciarului Craiova şi cu trei actori – Iulia Lazăr, Raluca Păun şi Alex Calangiu – un teatru de reprezentare socială a unui segment de cele mai multe ori folosit ca recuzită în spectacole. Georgescu intervine creativ în specificitatea unei comunităţi şi îi explorează relaţiile de putere, dorinţele şi tipul de existenţă. Nu vine de acasă cu un text şi cu o formulă de spectacol, ci identifică punctele fragile, nodurile rupte din comunitate. Lucrează din interiorul lumii pe care o vizează spre exteriorul formei care îmbracă această lume. În „Casa poporului”, cinci români urmează să fie implicaţi într-un furt de bijuterii. Doi dintre ei încearcă să evadeze şi îi ameninţă cu pistolul pe ceilalţi. Un spaţiu în care o nouă viaţă are şansa să înceapă devine un coşmar al morţii.
Deţinuţii aduc pe scenă resorturile lumii lor
Locaţia – garsoniera din Antwerp în care stau claie peste grămadă români care-şi caută un job, fiind folosiţi în diverse afaceri – este emblematică pentru condiţia deţinuţilor. Un spaţiu fictiv de limită, rupt de trecut şi cu toate speranţele de schimbare viitoare la purtător, încorporează spaţiul de tranziţie din penitenciar. Corelarea spaţiilor este emblematică pentru aportul personal de realitate cu care vin deţinuţii. Ceea ce joacă îi reprezintă atât de bine încât autenticitatea interpretării lor este fără fisură. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: performează într-o structură de spectacol cu aplicabilitate personală. Scenariul spectacolului e adaptat la scenariul de existenţă al unor oameni care se autobiografiază prin reprezentaţia în care nu joacă personaje de distanţă, ci personaje de proximitate. Mai simplu spus, deţinuţii aduc pe scenă resorturile lumii lor. O lume în care, la fel ca în spectacol, îşi dau buletinele pentru a fi cifre de celulă într-o casă cu gratii. Bogdan Georgescu reinterpretează sintagma „casa poporului”. O resemnifică politic. Locaţia este a celor care sunt folosiţi la gramadă ca o masă de acţiune care omoară ca să-şi facă dreptate. Pistolul de jucărie este arma convenţionalizată a condiţiei acestei comunităţi. Zgomotul morţii este înfundat într-o manea.
Bogdan Georgescu, dramaturg şi regizor a creat împreună cu deţinuţii Penitenciarului Craiova şi cu trei actori – Iulia Lazăr, Raluca Păun şi Alex Calangiu – un teatru de reprezentare socială a unui segment de cele mai multe ori folosit ca recuzită în spectacole.
