Cannes: Albastru marin
 şi verde 
eco-dolar

Cartea de vizită a unui eveniment de o asemenea amploare este afişul. Anul acesta se pare că au fost în pană de inspiraţie. Juliette Binoche, chiar dacă oscarizată, cândva, pentru „Pacientul englez”, e departe de a avea o popularitate colosală, acasă sau peste graniţă. Ideea de a mai şi îmbrăca-o într-un fel de salopetă, lăsată desculţă, şi zugrăvind numărul ediţiei, a stârnit comentarii revoltate sau entuziasmul snobilor. Tim Burton oferise o variantă în stilul său, dar cu mult mai reuşită: un desen după chipul şi asemănarea lui Johnny Depp, în „Sweeny Todd”, sfâşiind aerul cu briciul său din care curge sângele cifrei magice.

A doua stângăcie ar fi deschiderea, cu „Robin Hood”, care s-ar fi putut prezenta tot în afara concursului, cu morocănosul, cu şarm pentru unii (unele), Russell Crowe, cu distinsa, dar ciufuta, Cate Blan­chett, cu tot, dar mai încolo. Sigur că era o co-producţie anglo-americană istorică şi spectaculoasă şi putea ieşi pe ecranele lumii simultan. O altă variantă ar fi fost „Wall Street” made in USA 100%, în ton cu ştirile, care numai despre bănci vorbesc, depre dolărei şi, adiacent, de mediu. De un mare interes s-a dovedit şi din partea pu­blicului şi a profesioniştilor, care nemaigă­sind locuri în ditamai Sala Lumière, i-a determinat pe organizatori să mai dea o proiecţie dis-de-dimineaţă.

Şi la conferinţa de presă a fost mare înghesuială. Tot Hollywood-ul vinde mai bine! Michael Douglas îşi reia personajul din „Wall Street”. În noul „Wall Street. Banii nu mor niciodată”, după 15 ani de puşcărie ai speculatorului Gordon Gekko (Douglas), parcă intriga e ceva mai clară şi pentru profani, după Revoluţia din 1989, care a dat liber la „produsele financiare”, New-York-ul e splendid şi filmat magistral, iar puştoaica din „O lecţie de viaţă”, Carey Mulligan, se descurcă admirabil cu noul idol (şi pare-se actual iubit) Shia Labeouf. Ca totul să fie cât mai credibil, cei din ro­lurile principale au avut o întâlnire cu geniul incontestabil în domeniu, George Soros. (Cred că i-ar fi fascinat şi o între­ve­dere cu Majestatea Sa Regele Mihai care a lucrat la bursa new-yorkeză…)

Ca să dea glamour-ul aşteptat pe Rivieră s-a recurs la măsuri excepţionale. Pe covo­rul roşu, la o difuzare a copiei restaurate cu unicul „Ghepard” al lui Visconti (palmdorizat – e un barbarism, dar sună bine), a apărut însuşi Alain Delon (proaspăt re­ve­nit de la Beijing, de la expoziţia universală, unde pentru chinezi este un adevărat zeu). A sosit cu fiica sa, dar şi alături de partenera sa de cinema, de acum 50 de ani, Claudia Cardinale.

Momentul cel mai tulburător de până acum a fost în cadrul secţiunii „Un certain regard” (unde participă şi cele două lungmetraje româneşti). Thierry Frémaux a urcat elegant pe scenă şi mai întâi a vorbit cu multă patimă despre juratul iranian, Jafar PANAHI, arestat în ţara lui şi care nu a putut veni la Cannes, pentru că nu a fost lăsat de autorităţi. Am putut viziona şi o mărturie cutremurătoare a primei întâlniri cu poliţia, care i-a mărtu­risit în timp ce-l intimida, că îi admiră opera, dar s-o filmeze în străinătate, dacă vrea. (Asta mi-a amintit de plecarea lui Lucian Pintilie. Argumentele erau aceleaşi şi asta m-a cutremurat, o dată în plus). Sala Debussy a aplaudat îndelung în semn de solidaritate impresionantă.

După care a fost invitată pe scenă echipa primei pelicule din această parte de competiţie „Straniul caz al Angelicăi” regizat de Manoel de Oliveira (101 ani şi 5 luni), cel care a fost şi oaspetele Festivalului B-EST, al Danei Dumitriu-Chelba, cu ceva vreme în urmă. Centenarul a urcat pe scenă, mai sprinten decât doamnele stresate de tocuri, şi a declarat că îşi dedică filmul lui Gilles Jacob, inconturnabila imagine emblematică a Croazetei cinematografice. Mai mult, autorul urma să plece la Roma spre a fi binecuvântat şi deci am avut pri­vilegiul să vedem ceea ce nici Papa nu vă­zuse încă! Un scenariu de o poezie ex­tra­odinară, cu un fotograf şi o fată frumoasă, cu o fantomă care amintea de apa­riţiile imateriale ale celebrei Katie King, pe care o ilustrase cândva Ion Popescu-Gopo, într-o carte de spiritism, dar şi cu un zbor spre ceruri, alb-negru (chiar de Înălţare), care ducea cu gândul la cel al lui Jean Marais şi Edwige Feuillère, din „Vulturul cu două capete” al lui Jean Cocteau.

„Marţi după Crăciun” de Radu Muntean şi „Aurora” de Cristi Puiu au fost primite în aceeaşi sală cu aplauze şi inte­res. Lumea s-a învăţat că dacă e românesc nu poate fi rău, ci doar tensionat şi cam lung. Ambele vorbesc despre des­părţire, despre divorţ, din punct de vedere total diferit şi venite din partea a doi realizatori şi a unui cuplu de actori (Mimi Brănescu şi Mirela Opri­şor) cu solide căsnicii. Un paradox fericit! Ăsta-i adevăratul talent, nu? Ambele au partea de final extrem de izbutită, dar ca şi la „Poliţist adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu, trebuie să ai răbdare. Fiecare în parte are şi câte ceva colateral poveştii, dar de neuitat. Dacă la Poliţist… era scena cu melodia în buclă a Mirabelei Dauer, la Marţi… este alegerea bradului de aceeaşi combinaţie care i-a adus lui Puiu Ursul de argint, Victor Rebengiuc şi Mimi Brănescu, iar tată şi fiu, iar în Aurora…, 
inundaţia din apartamentul de bloc, in­ter­­­­pretată ideal de Simona Popescu („Cealaltă Irina”) şi Cristi Puiu în persoană.

Preşedinta juriului, care ne interesează (deşi unii declară că nu), este Claire Denis, realizatoarea a cărei protagonistă recentă, Isabelle Huppert, va fi la Institutul Francez din Bucureşti cu „White Material” pe 29 mai. Cum cred cu tărie în legea seriilor, s-o lega ceva, şi nu doar începutul unei frumoase prietenii!