De curând s-a încheiat cea de-a treia ediţie a Comedy Cluj, cel mai important festival european destinat filmelor de comedie. Acesta a adus în faţa publicului 130 de pelicule din 30 de ţări.
Publicul clujean este poate cel mai răsfăţat din ţară atunci când vine vorba de cinema. După ce TIFF-ul a devenit fratele mai mare al tuturor festivalurilor de cinema din ţară, Comedy Cluj şi-a făcut avânt şi a crescut ca Făt-Frumos în trei ani cât alţii nu au reuşit în zece.
Ideea realizării acestui festival a pornit, după cum ne-a declarat directorul Comedy Cluj, Sorin Dan, ca orice lucru serios, de la o discuţie purtată la o cârciumă. „Nu era orice cârciumă, ci una artistică deschisă în cortul oficial al Festivalului de film de la Namur”, a ţinut să precizeze Sorin Dan. „Eram mai mulţi la o masă şi după ce ne-am încălzit cu nişte pahare de vin bun am început să discutăm despre faptul că în Cluj după ce se termină TIFF-ul e un mare gol şi că avem nevoie de încă un festival care să se ţină în toamnă, când vin studenţii. Bineînţeles că primul gând a fost să facem un festival Dracula, dar am renunţat repede. Şi pentru că între timp devenisem din cale-afară de veseli ne-a încolţit brusc ideea că de fapt asta ne lipseşte, un festival în care să râdem. Mai cu toată gura, mai cu lacrimi în colţul ochilor, dar în orice caz să râdem.”
Şi cum ardelenii sunt oameni serioşi chiar şi când vor să se distreze, la un an după discuţia din cârciuma artistică belgiană a avut loc deja prima ediţie. „Am făcut-o aşa, mai mult din inconştienţă. Habar n-avem noi ce ne aştepta. Dar a fost un succes aşa de mare că toată lumea a început să se se întrebe cine-s nebunii ăia de la Cluj. Cred însă că nu dădea nimeni festivalului prea multe şanse de trăit. Dar clujenii nu l-au uitat. La următoarea ediţie a TIFF-ului m-au abordat mulţi să mă întrebe dacă facem şi o a doua ediţie. Şi-am făcut-o. Ca să nu mai fie nici o discuţie am invitat tot board-ul CNC-ului ca să ne prezentăm. „Uite, ăştia suntem noi, veniţi să vedeţi ce facem. Dacă-i treaba proastă asta e, ne sinucidem în direct, dar dacă e bună măcar să vă lămuriţi ce e cu noi.” Şi cea de-a doua ediţie a fost un mare succes, iar acum, la a treia, am dovedit că am crescut mari şi că suntem cu adevărat un festival matur”.
Pe lângă competiţiile de scurt şi lung metraj, anul acesta festivalul a avut şi o secţiune deschisă academiilor de film unde au participat 16 şcoli din întreaga lume. „Ne gândim însă ca de la anul să facem un festival separat pentru studenţi care să nu fie legat de cel de comedie pentru că nu ştiu cum se face că, deşi nu prea par să aibă motive, aproape toate filmele tinerilor au fost teribil de deprimante. Nu ştiu ce nemulţumeşte generaţia asta tânără, dar în filmele lor e o tristeţe generalizată. Îmi povestea un student de la Munchen că la clasă li s-a dat ca temă să facă un scurt metraj şi 14 din 15 câţi sunt, fără să se vorbească între ei, au făcut filme despre sinucidere.”
Terorismul în variantă comică
Peliculele intrate în competiţia de scurt şi lung metraj au fost însă cu tematici mult mai variate, abordând în cheie comică lucruri cât se poate de grave, de la impotenţă la terorism. Nu mai puţin de trei pelicule au vorbit despre jihad şi asta era să-i coste pe organizatori. „Printre multele filme selecţionate se număra şi unul indian intitulat „L-am găsit pe Bin Laden”. La ora selecţiei, Bin Laden cel adecvărat nu fusese prins. Dar, mă rog, asta nu ne privea pe noi. Noi ne pregăteam de festival. Şi într-o zi am trimis o fată la bancă să plătească regizorului drepturile de autor. Şi cum la bancă pe formular trebuie să treci scopul tranzacţiei, ea a scris „drepturi de autor pentru filmul „L-am găsit pe Ben Laden”. Funcţionara de la ghişeu s-a făcut verde la faţă şi i-a spus: „Vă rugăm să reveniţi peste două ore.” Îţi dai seama că noi trimiteam bani în India, vecina Pakistanului, pentru un film de comedie care se lăuda în titlu că ştie unde se află teroristul numărul 1 al planetei. Dar serviciile şi-au făcut datoria, au aflat că nu era nici un cod la mijoc, ci că era vorba despre un simplu film. Uite cum cinematograful a luat-o înaintea vieţii.”
Ca dovadă că filmele de comedie au valoare terapeutică chiar şi pentru cele mai teribile realităţi, nu mai puţin de trei premii (pentru cel mai bun scenariu, cel mai bun actor şi premiul publicului) au fost primite de „The Infidel”, regia Josh Appignanes, o comedie britanică de tot hazul care spune povestea lui Mahmud, un musulman destul de nonconformist din Londra al cărui fiu vrea să se-nsoare cu fiul unui imam extremist căruia i se spune în glumă Ashrad Al-Stalin. Colac peste pupăză, după moartea mamei sale, Mahmud, făcând ordine în acte, descoperă cu stupoare că fusese adoptat. Ajungând la oficiul asociaţiei de adopţii „Pierduţi şi hoinari” află că adevăraţii lui părinţi fuseseră evrei. Musulmanul traversează apoi o adevărată criză de identitate cât se poate de gravă pentru el, dar de tot râsul pentru public. Interesant este că Omid Djalili, interpretul lui Mahmud, este un cunoscut actor britanic de stand up comedy, un fel de Seinfeld de Soho, de origine iraniană, în timp ce interpretul imamului extremist (Yigal Naor) este evreu irakian. Aşa se face că actorii au făcut şi ei, aşa cum se pricep mai bine, un apel la pace şi împăcare între arabi şi evrei care sunt, conform celor două cărţi sfinte pe care a ajuns personajul să jure, veri buni.
Şi cum umorul e un lucru serios, organizatorii au pus la bătaie un buget de 450.000 de euro, dintre care doar 10% au venit de la stat. „În alte ţări se face diferenţa dintre un festival serios şi o simplă manifestare. Noi avem drept competitori când accesăm finanţare de la instituţiile statului tot felul de evenimente care sunt mai mult chermeze unde între două sarmale se mai vede câte un film. Nu am nimic împotriva acestor manifestări, tuturor ne place să mâncăm şi să bem, dar nu ar trebui ca un festival ca al nostru, cu peste 100 de filme şi cu sute de invitaţi din ţară şi din străinătate, să intre în cursa pentru finanţare cu festivalul viei şi vinului. În Germania, de pildă, se face clar diferenţa dintre „festival” şi „fest”. Norocul nostru a fost că sponsorii privaţi au fost mult mai darnici decât statul”, a comentat Sorin Dan.
Cele două festivaluri de film din urbea ardeleană, TIFF şi Comedy Cluj, nu se află în competiţie, ci sunt, dimpotrivă, buni tovarăşi şi prieteni. Aşa că pentru ediţia a patra, Sorin Dan aşteaptă ca Tudor Giurgiu, directorul TIFF, să-şi înscrie noul film care, după cum umblă vorba prin târg, e o comedie, în competiţia vecină.
