Considerat cel mai bun actor al celei mai bune trupe din România, Bogdan Zsolt este un etern nominalizat la Premiile UNITER. Anul acesta intră în competiţia pentru cel mai bun actor în rol principal pentru fabuloasa sa interpretare din montarea lui Andrei Şerban „Strigăte şi şoapte”.
Imediat după absolvirea Facultăţii de Teatru Szentgyörgyi István din Târgu-Mureş, în 1994, Bogdan Zsolt s-a „înrolat” în trupa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, unde a făcut an de an roluri unul mai bun decât altul, înşirându-şi interpretările de excepţie: Astrov, Woyzeck, Richard III, Verşinin şi multe altele.
„Aici locuieşte Dumnezeu”
L-am întâlnit pe Bogdan Zsolt la un festival-laborator creat de Teatrul 74 din Târgu-Mureş pentru studenţii din trei centre universitare: Cluj, Sibiu şi Târgu Mureş. Actorul era în juriul acestui festival, iar faptul că se afla, la aproape 20 de ani distanţă, din nou pe culoarele facultăţii unde învăţase îl umpluse de emoţii.
„Uite, aici erau cabinele unde ne schimbam înainte să intrăm în sala de examen, iar dincoace era o încăpere numită «perucherie». S-a schimbat mult şcoala, dar păstrează încă atmosfera aia de studiu intens. Alături de facultate locuia marele Tompa Miklos, tatăl lui Tompa Gabor, un uriaş regizor, şi tot în zona asta stăteau şi mulţi doctori dintre cei mai mari. Şi noi, studenţii la Teatru, le spuneam prietenilor de la Medicină, arătându-le casa lui Tompa: «Uite, aici locuieşte Dumnezeu». Iar ei, arătându-ne o casă de alături, a unui medic, spuneau: «Nu, aici e doar cabinetul Lui de consultaţii». Când am venit să dau examen, urcam chiar pe strada asta din faţa facultăţii şi-mi tremurau pantalonii de frică”. „Ce monolog aţi spus la admitere?” „Ha, o să râdeţi, era o bucată din «Richard III»”.
„L-aţi jucat pe Richard III aşa că se vede treaba că a fost o întâmplare premonitorie”. „Probabil. Nimic nu e din întâmplare în viaţă”. Fiind perfecţionist şi în calitate de „jurat”, Bogdan Zsolt nu a fost de acord să dea un interviu decât după ce s-a terminat jurizarea şi s-au împărţit premiile. „Domnule Bogdan Zsolt, sunteţi mereu nominalizat la UNITER, dar tot trec premiile astea pe lângă dvs. Toată lumea spune că sunteţi un perpetuu nedreptăţit. Până şi domnul Rebengiuc, când v-a «suflat» într-un an trofeul, a ţinut să precizeze că îl meritaţi de fapt dvs. Ce părere aveţi de treaba asta?” „Eu nu mă consider deloc nedreptăţit. Am fost de atâtea ori nominalizat chiar şi atunci când, după părerea mea, nu făcusem cine ştie ce rol, iar nominalizarea pentru mine reprezintă un premiu luat în avans. Nu e cazul să mă plângeţi aşa de tare pentru că eu am luat în 1996 un premiu UNITER pentru rolul din spectacolul «Faust», în regia lui Mihai Măniuţiu”.
„Se spune despre dvs. că sunteţi cel mai bun actor al generaţiei de mijloc. Adică, cel mai bun actor român e un ungur. Nu vi se pare paradoxal?” „Eu nici nu vreau să aud treaba asta. Nici că eu aş fi cel mai bun, nici că trupa noastră ar fi cea mai tare. Laudele pot să-ţi facă foarte mult rău. Ajungi la un moment dat, dacă eşti mai slab de înger, chiar să crezi că eşti cel mai bun şi atunci ai ratat totul. Noi trebuie să ne vedem în fiecare zi de treabă şi gata. Sigur că suntem fericiţi când venim să jucăm la Bucureşti. Spectatorii de acolo sunt atât de calzi şi unde mai pui că sunt şi foarte buni cunoscători de teatru.”
„Băi, dar buni mai sunt bozgorii ăştia!”
„La Budapesta aţi jucat?” „Da. Dar e o diferenţă ca de la cer la pământ între publicul din România şi cel de acolo. Am fost acum câţiva ani în turneu la Budapesta chiar cu «Unchiul Vania» şi ne-au primit foarte rece. Sala era plină de toată elita culturii ungare, care la final nu a aplaudat deloc. Noi am fost şocaţi. Ne-am simţit foarte prost. Nici n-am mai ieşit a doua oară să ne înclinăm în faţa publicului, cum se obişnuieşte.” „Aţi vorbit cu cineva apoi, v-au dat vreo explicaţie?”. „Da, ne-au dat o explicaţie puerilă cum că la ei nu se aplaudă pe muzică, iar noi aveam muzică pe ultima scenă.” „Ce le-aţi răspuns la scuza asta?” „Le-am zis: «Bine, bine, dar la Budapesta nu s-a aflat încă cum se încheie piesa «Unchiul Vania»? Nu ştiaţi că se termină cu monologul Soniei?”.„Imediat după acel turneu, aţi venit cu spectacolul la Bucureşti.” „Da, unde s-a aplaudat minute în şir, cu ovaţii, cu strigăte. Am fost tare emoţionaţi.”
„Ce v-a spus Andrei Şerban atunci?” „Andrei ne-a ţinut un speech cu lacrimi în ochi, de nu mai ştiam nici cum să reacţionăm. Ne-a zis că a înţeles şi el ce înseamnă să fii minoritar. Dacă îmi amintesc bine, ne-a zis ceva de genul; «Acum am înţeles eu că de fapt nu sunteţi de-ai lor! Dar uite la Bucureşti ce mult vă apreciază publicul». Aseară când am ieşit de la spectacol am auzit pe cineva spunând cu multă admiraţie: «Băi, dar buni mai sunt bozgorii ăştia!»”. „V-aţi simţit jignit de această laudă specială?” „Nu, Doamne fereşte! Mi-a plăcut că era sinceră!” „Vă simţiţi într-adevăr prinşi între două ape, între două culturi?” „Nu ştiu ce să spun. Noi suntem născuţi aici, muncim aici, dar vorbim ungureşte. Şi sigur că bine nu ne pare când suntem priviţi de sus de cei din Ungaria. Ei se uită la noi cum se uită fratele mai mare la cel mai mic când îi spune: «Taci, bă, că eşti prost!». Cam aşa ceva.” „Ar trebui ca fratele mai mare să-l mângâie pe creştet pe cel mic şi să-l ajute să crească. Nu?” „Da, sigur că aşa ar trebui, dar în cazul ăsta, fratele mai mare te acoperă cu totul cu laba cu care ar trebui să te mângâie.”
„Cum a funcţionat pentru dvs. colaborarea româno-maghiară?” „Am lucrat cu mulţi regizori români foarte, foarte mari. Vlad Mugur, în primul rând, pe care eu îl consider maestrul meu, Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Mihai Măniuţiu, şi, nu în ultimul rând, Tompa Gabor, care a făcut şcoala de regie la Bucureşti, aşa că intră şi el, într-un fel, în categoria «regizori români».”
„Fusese vorba la început să mă dezbrac şi eu în «Strigăte şi şoapte»”
„Aţi fost copleşit când aţi aflat că-l veţi interpreta pe Bergman?” „Da, dar şi mai copleşit am fost când am aflat că trebuie să joc toate cele cinci personaje masculine din spectacol. Pentru că acţiunea se petrecea într-o repetiţie condusă de Bergman şi el, dându-le indicaţii actriţelor, juca practic toate rolurile.” „Aţi văzut filmul?” „Sigur. Mai mult chiar, am găsit pe net, într-un making of, pauzele de filmare. Şi era o diferenţă aşa de mare între filmul atât de greu şi de dur, ca o lovitură în plex, şi pauzele în care actriţele se amuzau ca nişte şcolăriţe pline de viaţă.” „Asta apare şi în spectacolul dvs.” „Da. Dar, faţă de filmul care nu are nici un gram de umor, noi am reuşit să surprindem şi latura umană şi plăcută a lucrurilor.” „Eraţi acolo singurul bărbat printre atâtea femei frumoase, care mai apăreau şi-n scene nud. N-a fost prea rău pentru dvs…” „Din păcate sau din fericire, nu ştiu, de cele mai multe ori când ele se dezbrăcau eu trebuia să ies din scenă. Ha,ha,ha. Şi nu-ţi mai spun că fusese la început vorba să mă dezbrac şi eu.” „Şiiii?” „Şi am scăpat ca prin urechile acului. Cred că goliciunea mea nu era suficient de interesantă, aşa că am scăpat de data asta. Dar mi-a trecut glonţul pe lângă ureche. Ha,ha,ha.”
