La începutul anilor 2000, când piaţa muzicală din România încă se lupta să scape de influenţele tipice festivalului de la Mamaia şi asimila prea repede şi prea superficial liniile melodice emergente în Europa şi Statele Unite, din ce în ce mai multe trupe îşi făceau loc în topurile radiourilor autohtone.
Era vremea formaţiilor exclusiv masculine sau exclusiv feminine. Atomic TV difuza în continuare Animal X şi 3rei Sud Est, la un loc cu BUG Mafia şi Cassa Loco, în timp ce MTV-ul gemea de Backstreet Boys şi Spice Girls.
În tot acel haos, cluburi de tipul Şcolii Vedetelor scoteau grupuri pe bandă, dintre care puţine au reuşit să ajungă la performanţa de a mai cânta şi 10 ani mai târziu. Una dintre trupele care au ajuns să figureze şi în 2011 pe afişele verii a fost Spin.
La final de iulie, pe o terasă liniştită de pe malul stâng al Dâmboviţei, aşteptam să mi se descifreze misterul: care e reţeta longevităţii unei trupe lansate într-o perioadă de tranziţie muzicală, care a promovat piese ce îşi făceau loc cu coatele prin topuri şi care încă mai cântă în formulă aproape identică şi 10 ani mai târziu.
După a treia melodie am înţeles. Fredonam. Da, trecuseră mai bine de şapte ani de când ascultasem ultima dată una dintre cele mai cunoscute piese ale lor, dar atât versurile, cât şi inflexiunile vocale ale solistei încă îmi erau clare în minte, de parcă le-aş fi repetat pe drum spre concert ca un fan cuminte care îşi face lecţiile din timp.
Concertul a început cu câteva dintre piesele originale ale formaţiei Spin: celebrul „Nimeni pe drum”, „Nu am nimic” sau „Amintirea ta”, incluse pe cele două albume ale lor. Puţin după ora 21.30 a început însă farmecul şi am înţeles secretul. Dacă la primele piese lumea de pe terasa bucureşteană a reacţionat puţin anemic, odată cu primul cover aplauzele au ropotit. Alese cu grijă, din rock’n’roll în blues şi un strop de jazz, cântecele interpretate de Spin au fost susţinute de voci din public iar în faţa scenei cei mici au încins şi un dans care te îmbia să te ridici de la masă şi să te alături.
Tina Turner, Elvis Presley şi o mulţime de alţi artişti consacraţi au fost reinterpretaţi pe scenă de cei cinci membri ai trupei. A şti să cânţi coveruri este un talent pe care puţine trupe îl deţin. Există o diferenţă foarte mare între trupele tribut şi cele de coveruri. Dacă primele dintre acestea nu îmbogăţesc cu nimic experienţa oferită de un artist şi se limitează la a da fanilor iluzia unui concert al trupei preferate, formaţiile de coveruri au o misiune mult mai grea. Piesele alese trebuie să sune bine şi ar fi de preferat să sune altfel, să ofere o interpretare complet nouă, să genere-
ze o perspectivă diferită asupra unui cântec.
Poate cea mai frumoasă dintre surprizele acestui concert a fost numărul mare de melodii interpretate original de voci masculine, care transpuse prin timbrul vocal incisiv al Roxanei Andronescu, au căpătat o cu totul altă perspectivă. Până şi Jason Mraz, unul dintre puţinii artişti contemporani care au figurat pe lista celor aleşi pentru concertul de vineri seară, a fost ca o primă audiţie a unui nou hit de succes, departe de originalul mult prea difuzat de posturile de radio.
După trei ore de concert spumoase, cu o voce plină de forţă neobosită şi chitară curată, simplă şi atentă până în cele mai mici detalii, am înţeles secretul: era altfel. Altfel decât ceea ce aşteptam de la o cântare de trupă românească trecută de primele concerte, altfel decât piesele clasice alese pentru coveruri, altfel decât originalul, ca o mare de cutii de cadouri pe care le deschizi pe rând, entuziasmându-te pe măsură ce descoperi alte şi alte surprize.
