Piesa „Biloxi Blues” în regia Iarinei Demian a avut o nouă reprezentaţie pe 3 octombrie pe scena de la Palatul Naţional al Copiilor.
„Biloxi Blues” a avut premiera în 2006, apoi în 2007 a fost prezentată în 20 de oraşe din ţară în cadrul unui amplu turneu. De-a lungul celor 4 ani care au urmat piesa a fost jucată constant cu casa închisă.
Din distribuţie fac parte talentaţii actori Andrei Şerban, Bogdan Cotleţ, Dan Rădulescu, Constantin Diţă, Paul Ipate, Tudor Chirilă, Radu Iacoban, Ioana Barbu şi Mirela Oprişor.
Biloxi Blues este cea de-a doua piesă din trilogia autobiografică a lui Neil Simon, supranumită „Eugene’s Trilogy”, după numele personajului Eugene M. Jerome.
Paul Ipate, actorul care îl interpretează pe Eugene M. Jerome, ne-a acordat un interviu în care a vorbit despre pasiunea lui pentru film şi teatru, despre celebritate şi, desigur, despre „Biloxi Blues”.
La 18 ani ai vrut să dai la Academia Militară. De ce te-ai răzgândit?
M-am răzgândit în urma unei discuţii cu ai mei, în special cu tata care mi-a explicat că o carieră de militar îţi îngrădeşte foarte mult libertatea şi atunci să mă mai gândesc încă o dată dacă vreau să merg pe drumul acesta. Apoi, mi-a zis că dacă tot am luat-o de mic pe drumul acesta cu actoria, de ce să nu merg mai departe? Mi-am dat seama că mai bine merg pe actorie.
Ce te-a atras la actorie?
După mai multe încercări ale părinţilor mei să mă ducă ba la canto, ba la dans, am făcut tenis de câmp, dar m-am lăsat pentru că ai mei nu mai aveau bani şi era un sport foarte scump. La dans nu a mers, la canto la fel, până la urmă ai mei au zis să intrăm la prima uşă şi dacă îmi place să rămân acolo. Şi am intrat la Palatul Copiilor, la prima uşă, şi era chiar teatrul domnului Marian Marinescu. Mi-a plăcut, acolo am rămas până la vârsta de 16-17 ani. La 16-17 ani vroiam o carieră bănoasă, mai ales că ştiam că din teatru nu ai cum să trăieşti. Ştiam ce salarii au actorii, era un lucru destul de cunoscut. După aceea, mama şi tata mi-au zis că satisfacţia spirituală va fi uneori mai mare decât cea materială.
Acum că ai absolvit facultatea, preferi să fii angajat la teatru sau să fii independent? Ce avantaje există de fiecare parte?
Nu, nu aş vrea să fiu angajat într-un teatru pentru că, din nou, şi chestia asta mi-ar limita libertatea de a alege anumite proiecte, plus că nu aş putea să trăiesc dintr-un salariu de la teatru. E un lucru cert. Avantajul ar fi că aş juca. Însă, cunosc actori care sunt angajaţi şi nu joacă atât de mult pe cât se aşteptau. Cam acesta ar fi avantajul, că ai juca. Până la urmă aceasta contează. De aceea ai terminat Actoria ca să joci. Şi în special teatru, pentru că teatrul are o magie pe care nu o poate egala nimic. Magia teatrului nu o găseşti în film.
Tu ai jucat şi în filme, ai jucat şi teatru. Ce preferi?
Teatrul are ceva în plus. Contează că eşti acolo, în momentul acela. Că trebuie să joci în seara aceea şi trebuie să dai totul. Emoţia momentului e mult mai mare decât cea din film.
Care a fost momentul care te-a propulsat în carieră?
Au fost mai multe. Dar să ştii că din teatru şi film foarte rar m-au recunoscut oamenii. De exemplu, din film de vreo două ori m-a recunoscut cineva. Un poliţist m-a oprit, trebuia să-mi ia carnetul şi noroc că m-a recunoscut din film („Hârtia va fi albastră”). Vreo cinci minute i-a luat să-şi aducă aminte cum se numeşte filmul. Revenind la momentele care m-au propulsat în carieră, unul a fost „Hârtia va fi albastră”, „A fost odată…în Brooklyn” foarte puţin, doar doi oameni m-au recunoscut, dar ca să mă bucur de această notorietate acum, clar spoturile TV.
Apropo de spoturi. Ce înseamnă pentru un actor experienţa reclamelor?
În primul rând e un suport financiar pe care nu-l ai din altă parte, poate din film, dar şi filmele vin foarte rar. În al doilea rând este un exerciţiu. Eşti acolo în faţa camerei, e tot actorie.
Fiecare actor are mici ciudăţenii înainte să intre în scenă. Tu ai vreun ritual anume?
Nu, în afară de a mă duce la teatru cu 2-3 ore înainte de spectacol nu am nici un ritual. Îmi fac o cruce şi atât. Şi vreau linişte. Nu am superstiţii.
Cum ai ajuns sa joci în Biloxi Blues?
A fost o probă pe care a dat-o doamna Iarina Demian. Mi-a zis de probă domnul Constantin Cojocaru care era actor în piesa respectivă şi ştia că eu merg la Palatul Copiilor. Mi-a zis că e un rol pentru un puşti şi m-a întrebat dacă vreau să vin. M-am dus, erau câţiva băieţi acolo, am dat proba şi aia a fost.
Cum ţi-ai caracteriza personajul Eugene Jerome?
Fiind naratorul lucrurilor care se întâmplă acolo este personajul care observă, analizează şi se implică emoţional mult mai mult decât ceilalţi, fiind oarecum introvertit. În afară de Epstein el nu are alt sprijin, un alt om căruia să i se destăinuie. La un moment dat el ia lucrurile aşa cum sunt, înţelege că există o ordine firească a lor.
Ce reprezintă pentru tine piesa Biloxi Blues?
Pentru mine este foarte importantă, Eugene fiind primul rol într-un teatru adevărat, cu o scenă pe bune. Ştii cum e, când iei un lucru de la început vrei să-l duci până la capăt. Mie mi-ar plăcea să-l joc şi în a treia parte şi să-l văd şi la celelalte vârste. Chiar mă regăsesc în personajul acesta foarte mult, începând cu „A fost odată…în Brooklyn”. Mai e şi chestia că e cu nişte actori pe care îi îndrăgesc foarte mult şi pe care îi cunosc şi ştiu că sunt unii din cei mai talentaţi la ora actuală. E foarte frumos să lucrezi cu nişte oameni la care, cumva, la unii te uiţi în sus şi să ştii că eşti acolo şi înveţi de la ei.
La TIFF ai luat parte la proiectul Autobahn. Care a fost reacţia spectatorilor?
Au fost reacţii total diferite. Au fost oameni care au ieşit din maşină pentru că nu se mai puteau abţine de râs şi nu aveau curaj să reacţioneze, fiind atât de aproape de noi. Erau atât de aproape de actori şi aveau senzaţia că pot interacţiona cu ei, ori nu aveam voie să interacţionăm cu ei. Şi ne întrebau „E interactiv? Putem vorbi”. Reacţii ciudate, pe care nu le vezi în sala de teatru.
Proiectul a fost gândit special pentru un festival deschis lucrurilor noi sau poate fi montat oricând?
Noi doar am înlocuit nişte actori care erau plecaţi din ţară, dar spectacolul se joacă de mult mai mult timp. A fost jucat şi în Bucureşti, dar a fost gândit pentru a fi jucat în maşină. De asta e şi o problemă, biletele sunt destul de scumpe pentru că sunt costuri foarte mari. Într-o sală mai mare de 350-400 de oameni poţi pune bilet la 15-20 de lei, dar aşa când ai doar trei spectatori nu îţi acoperi benzina. Rulăm cam 3-4 ture de spectatori. Proiectul a fost prezentat şi în Bucureşti, a prins foarte bine. Singura problemă este cea financiară, sponsorizările sunt din ce în ce mai puţine.
Este publicul pregătit pentru astfel de proiecte neconvenţionale?
Da. Sigur că da. În ultimii ani de zile s-a dezvoltat mişcarea asta underground şi chiar prinde.
Daca ai avea ceva să-ţi reproşezi pe plan profesional care ar fi acel lucru?
Că nu muncesc destul. Sunt prea leneş.
Iarina Demian: Ca regizor eşti mai respectat, ca actor eşti mai iubit.
Iarina Demian, actriţă, regizor şi scenarist, ne-a vorbit despre dificultăţile şi satisfacţiile punerii în scenă a piesei „Biloxi Blues”.
Piesa a avut premiera în anul 2006, a fost prezentată în primul turneu naţional de teatru, iar acum se joacă independent. Ce înseamnă sa se joace acum independent?
Este adevărat, după premieră am plecat într-un mare turneu prin ţară (ce a cuprins 20 de oraşe). A fost un turneu grandios cu public numeros în fiecare oraş şi cu petreceri organizate după fiecare spectacol- „Biloxi Army Party”.
Echipa Biloxi Blues, cum a fost numit colectivul nostru, a cucerit nu doar spectatorii tineri, ci şi pe cei vârstnici.
Am pornit de la nimic, tocmai pentru că eram independenţi. Să fii independent înseamnă să-ţi asumi totul de la decor pâna la ultimul nasture, să aduci de acasă ce nu poţi cumpăra, să trăieşti sub presiunea timpului pentru că ţi se ia spaţiul care ţi s-a acordat, să faci rost de bani ca să plăteşti oamenii cu care ai lucrat, să repari tot ce se strică în scenă în timpul repetiţiilor şi al spectacolului, etc.
Banii pe care îi câştigi pe bilete îi dai pe chiria sălii (se practică chirii enorme), pe multe taxe şi pe dreptul de autor. Cu suma rămasă sunt retribuiţi actorii şi echipa tehnică. Nu există săli de teatru decât foarte puţine, nici măcar spaţii de repetiţie nu există. Libertatea este frumoasă dar în condiţiile noastre este o iluzie. Biloxi s-a făcut cu multă muncă, seriozitate, sacrificii. Mi-am dorit mult să fac această piesă şi probabil am transmis tuturor o energie specială.
Aţi repartizat în această piesă actori tineri care promit. Cum aţi avut inspiraţia?
Nu am avut nevoie de inspiraţie ca să distribui în aceste roluri nişte actori tineri, pentru că aşa cerea piesa. Am avut inspiraţie când i-am distribuit pe aceşti actori tineri care s-au dovedit talentaţi şi foarte potriviţi în rolurile respective.
Cum e să treceţi de la actorie la regie? După experienţa pieselor regizate cum percepeţi acum cele două ipostaze?
Ca regizor eşti mai respectat, ca actor eşti mai iubit.
Ce credeţi că îi atrage pe spectatori la „Biloxi Blues”?
În ciuda snobilor, Neil Simon rămâne un mare dramaturg care ştie să spună poveşti adevărate, ca nimeni altul.
