Persoanele care au acest sindrom sunt fie foarte dependente de partener, fie sunt mai degrabă indiferente.
Lipsa de interes bruscă a partenerului sau, dimpotrivă, un comportament afectuos manifestat dintr-odată poate declanşa ceea ce psihologii numesc teama de abandon. Anxietatea îşi are rădăcinile în copilărie.
„Copilul de orice sex dezvoltă frica de abandon, o anxietate cu care ne naştem şi pe care psihicul o structurează pe măsură ce întâlneşte diverse situaţii de viaţă. Strigătul pe care îl scoate copilul atunci când este lovit la fund de către doctor este prima expresie a anxietăţii. Mai apoi, atunci când mama se îndepărtează de bebeluş, el este speriat că-şi pierde sursa de hrană şi de securitate afectivă. Copilul încearcă atunci să atragă atenţia, plângând”, explică Augustin Cambosie, vicepreşedintele Federaţiei Române de Psihoterapie. Dacă obţine imediat ce vrea, dezvoltă un comportament isteric, iar dacă mama nu vine, copilul renunţă să mai plângă şi-şi va găsi toate resursele în interiorul lui.
Psihoterapeutul Alina Zevedei este de părere că primele nouă luni sunt vitale pentru bebeluş. „Ruperea de mamă este trăită foarte dramatic, de aceea, în primele nouă luni bebeluşul trebuie să stea cu mama lui, nu să fie trimis la bunici. După această perioadă, mama poate pleca la intervale mici de timp”. Un tată absent, un cuplu de părinţi concentraţi pe propria relaţie, venirea pe lume a unui frate, o vacanţă la bunici sau moartea unui bunic foarte drag pot declanşa, de asemenea, teama de abandon.
Învăţaţi-i treptat pe copii să aibă momente de singurătate
Copiii care sunt obişnuiţi treptat să aibă şi momente de singurătate vor învăţa să gestioneze cum trebuie absenţa părinţilor. „Copilul trebuie învăţat să se separe de părinţi într-o manieră calmă şi încrezătoare. Încă de foarte mic, e bine să-i lăsăm momente doar pentru el, chiar dacă se plictiseşte. Aşa, se va descoperi pe sine şi-şi va dezvolta creativitatea şi curiozitatea. Avem tendinţa de a-i ocupa tot spaţiul copilului şi de a-i explica tot timpul ce se întâmplă în jurul lui, uitând că este capabil să-şi trăiască experienţele” spune Catherine Audibert.
Temeri care nu pot fi verbalizate
Incapacitatea de a face faţă momentelor de singurătate îi va afecta pe copii şi la maturitate. De regulă, cea care are de suferit este relaţia de cuplu. „Cuplul este adeseori locul unde ne reglăm socotelile din copilărie şi proiectăm asupra partenerului angoasele trecutului”, spune psihologul Catherine Audibert. Cum se manifestă sindromul de abandon în cuplu? Un răspuns îl dă Augustin Cambosie: „Iubiţii sau soţii sunt aleşi de inconştient în funcţie de relaţia pe care a avut-o cu mama sau cu tata. Când ne confruntăm cu frica de abandon în relaţia de cuplu ne vom situa între cele două matrice învăţate în copilărie şi fie vom reacţiona isteric, fie vom adopta o atitudine indiferentă”. Psihoterapeutul Alina Zevedei descrie şi ea cele două tipuri de reacţii.
„O parte din adulţii cu teama de abandon au o rană pe care nu o identifică. Sunt persoane foarte dependente, sufocante, cu multe nevoi, leşină, acuză, sunt foarte vulnerabile dacă partenerul întârzie cinci minute. Sunt ca o găleată fără fund. Oricâtă afecţiune ar primi, nu le e de ajuns”.
Alte persoane cu teama de abandon au învăţat că dacă se ataşează suferă, aşa că sunt mai degrabă singuratice, închise în ele şi-şi manifestă dragostea mai mult prin grija pe care o poartă celorlalţi decât prin îmbrăţişări.
Cum îţi dai seama că nu-ţi poţi controla teama de abandon? „Atunci când partenerul îţi reproşează că ai reacţii disproporţionate cu situaţia şi când nu poti verbaliza modul în care te simţi”, spune Zevedei. Soluţia sunt discuţiile sincere cu partenerul. „Cel mai bine este să pui lucrurile pe masă”, este de părere Cambosie. Lăsate nerezolvate, problemele se accentuează.
