Monica Columbeanu, Mugur Mihăescu sau Cătălin Botezatu coboară din paginile tabloidelor în praful şi aglomeraţia centrului vechi. Odată cu ei, o mulţime de tineri cu bani abandonează zonele „de fiţe” şi vin să se distreze printre boemi. Cârciumarii se conformează cererii şi deschid printre ruine terase pretenţioase şi scumpe, la fel ca cele care în alte zone trag obloanele.
Fete semidezbăcate în clădirea unde a fost ales Cuza domnitor
Sâmbătă, la ora 11 noaptea, centrul istoric e plin ca un furnicar. Din strada Smârdan, una dintre puţinele refăcute de primărie, a rămas o potecă pe care se strecoară un şuvoi de oameni printre fripturi, salate şi sticle de bere. În stânga şi-n dreapta sunt mese şi fotolii din plastic împletit, populate cu bucureşteni veseli. Din amalgamul ăsta sar în ochi veşmintele sumare, dar sclipitoare, ale domnişoarelor care ţopăie la braţul amicilor în tricouri mulate, cu pălării pe cap. Au variante de distracţie fără număr: localuri tapetate cu poze de epocă, pub-uri, chiar şi o terasă cu fotolii albe, muzică de club şi un fel de candelabru făcut din sticle de bere. La geamurile de la etajul fostului hotel Concordia, unde s-a hotărât în 1859 dubla alegere a lui Cuza ca domn al Ţării Româneşti, pot fi admirate două fete dansând lasciv pentru cei de la terasă, ademenindu-i în club. Străinii stau pe fotoliile confortabile ale terasei de vizavi şi savurează show-ul.
Locatarii ilegali din clădirile art deco încep să dipară
Până nu demult, aici erau doar câteva cluburi de rock, plus nişte crâşme proletare. Prin zonă mişunau studenţi, tot felul de artişti săraci şi câţiva bătrâni care mergeau glonţ la o terasă de tablă de pe Lipscani, cu bere, mici şi manele. Acum sunt peste 100 de terase pline chiar şi-n timpul săptămânii cu tot tineretul Bucureştiului. Atunci, locatarii ilegali trăiau ca în mahala în clădiri Art Deco. Acum au mai rămas doar câţiva, iar casele se restaurează. Capitalismul şi-a întors în sfârşit faţa către centrul istoric prigonit de comunism şi tranziţie. Dar cum arată capitalistul la faţă?
„Dictatura bunului gust”
Mugur Mihăescu, cunoscut ca Garcea de la Vacanţa Mare, mă aşteaptă pe terasa pub-ului său, St. Patrick de pe Smârdan. E tot chel, ca la televizor, dar n-are uniformă. Azi e îmbrăcat ca un puştan – pantaloni trei sferturi în carouri şi cămaşă albă şifonată, cu doi nasturi desfăcuţi -, dar tună ca un mareşal când vorbeşte despre centrul istoric. „Să vină toţi proprietarii de clădiri şi să redea demnitatea acestui centru superb pe care-l avem!” Mihăescu vrea să instaureze „dictatura bunului gust”. Soluţia sa e „puterea exemplului”. A făcut o asociaţie a comercianţilor, Micul Paris, care face lobby la primărie să rezolve problemele zonei. Mai vrea să organizeze tot felul de activităţi culturale, să nu cumva să ajungă Lipscaniul ca Dorobanţiul, care „s-a îngropat pentru că a fost o zonă a tunarilor”. Acum amestecă obosit o cafea. A pedalat 15 km pe bicicletă, din Pipera până aici. Pe automobilişti nu-i vede bine: „Într-un an îi paralizăm. Nu mai intri aici nici bătut. Poţi să fii tu mama şmecherului care vii cu Rollsu’ şi-l tragi până-n botu’ terasei, nesimţitule!”, spune Mihăescu, el însuşi fost posesor de Lamborghini. Acum îşi pune şapca şi ochelarii de soare şi pleacă pe Trek-ul lui de oraş, curat ca lacrima.
„Centrul istoric devine centrul teraselor. Funcţia lui culturală nu există”
Într-un apartament aristocratic de la etajul I al clăririi de pe Lipscani 41 e singurul cabinet foto din Europa unde colorarea fotografiei se face manual, cu pensula. Eugen Ciocan, „Maître Photographe”, a lansat studio-ul cu o expoziţie-manifest: vedete în haine de epocă plimbându-se nonşalant prin centrul vechi devastat. I-am cerut părerea despre cei care au deschis puzderia de terase: „Cred că mulţi oameni sunt mânaţi de intenţii bune. Problema este că unii nu dispun de un orizont cultural adecvat. Nu poţi să vehiculezi intenţii bune pe tărâmul bunului-simţ, tu fiind pe tărâmul bănuţului. Sunt competenţe diferite.” Fotograful spune că sunt mulţi bucureşteni în căutare de refugii, iar centrul vechi se dezvoltă presat de nevoia asta. „Dar el tinde să devină centrul teraselor, pentru că funcţia lui culturală şi istorică nu există. Trebuie cumva creată.” Altfel, spune el, rămânem doar cu o „terasiadă”. L-am întrebat pe Maître Photographe care e soluţia. „Puterea exemplului”, mi-a răspuns, fără să ştie că îl parafrazează pe Mugur Mihăescu.
„Vin toţi din Dorobanţi”
Chiar lângă Fotocabinet, pe Lipscani 45, e o terasă cu pretenţii de rafinament: Old City. Înăuntru îl găsesc pe Cristi Dumitru, patronul de 32 de ani. Stă la masă, mănâncă o friptură şi vorbeşte la telefon. De la 18 ani se ocupă de terase. Înainte a avut Vintage Pub, care e deschis şi acum pe Smârdan, iar treburile i-au mers aşa de bine că s-a mutat aici, într-un spaţiu mai mare. „Centrul istoric nu ţine cont de criză, e pe un trend ascendent”, spune el. „Lumea bună a început să vină pe-aici. Monica Columbeanu, EBA… s-au mutat din Dorobanţi şi Decebal încoace.” Asta se vede şi în preţuri: 8 lei o sticluţă de suc. Merg spre Smârdan şi dau, la colţul Băncii Naţionale, de un grup de turişti străini pensionari care se pozează cu bicicleta de la Thomas Antiques, legată de un stâlp pe post de reclamă. Dintre rămăşiţele unei fundaţii sar doi dulăi, latră fioros şi îi fugăresc. La câţiva metri, oamenii îşi beau liniştiţi cafeaua pe terasa restaurantului Sushi Ko, franciză a unei firme din Liban. „Clienţii sunt din clasa medie-bogată”, îmi spune încântat Dan Mehedinţu, un tânăr la costum cu ecuson de „Floor Manager”. „Vin toţi din Dorobanţi, actori, oameni de afaceri, politiceni, cântăreţi – Adi Despot, Andreea Raicu, Cătălin Botezatu, Bendeac, gagica aia de la cârcotaşi…” Vizavi e un flaşnetar cu biletele care îţi ghicesc viitorul. Pentru cinci lei, ia de coadă şoricelul cu ochi roşii de pe pălărie, care îmi extrage un bileţel. Adaptat publicului, bileţelul în limba engleză îmi prezice: „Anul acesta vei găsi răspunsul tuturor problemelor tale financiare, posibil în afara ţării.”
„Copiii şi-au dorit un act de cultură”
Pe strada Gabroveni găsesc o atmosferă eclectivă: în capăt, un BMW negru mat, parcat cu botul până-ntr-o terasă, are pe bord o pălărie gri, vintage. Strada e încă şantier, dar două terase au mesele chiar în pietriş. A treia, Fame, e cocoţată pe un podeţ de lemn ridicat între pasarelele de pe margini. Patroana e Ileana Pălan, de 47 de ani, care a mai avut o terasă la parterul unui bloc din zona Călăraşi. „Copiii şi-au dorit un act de cultură”, spune ea. Aşa că a făcut în centrul istoric o terasă cu sloganul „It’s all about fame/ Tot ce contează e faima”, care momentan zguduie toată strada cu başii muzicii de club. În mod normal au muzică din anii ’60-70, îmi explică, iar la subsol vor organiza standup-uri, teatru şi seri de blues. Vrea să păstreze arhitectura clădirii, ba chiar să adauge nişte decoraţiuni clădirii cam simpluţe. „Românii se întorc în sfârşit la valori”, conchide. Lângă Fame, şapte copii se joacă pe strada-şantier plină de gropi şi ţevi care ies din pământ. Locuiesc într-o casă distrusă, cu ferestrele astupate. Prin uşa deschisă se văd o saltea şi un scaun de plastic împletit, identic cu cel de la o terasă din apropiere.
„Ne-am săturat de VIP-uri!”
Nu toate locurile sunt scumpe şi fiţoase. În clubul de rock Fire, de exemplu, n-a fost zărită vreodată Monica Columbeanu. La Bon Humor, de pe Smârdan, vin mai mulţi din „clasa medie intelectuală, pe la 30 de ani şi care au ceva bani”, îmi spune patroana. Alina Stroe, de 30 de ani, a studiat turismul în Germania. A stat 11 ani acolo, 6 ani în Spania şi de doi ani s-a întors în România. Soţul e inginer-constructor, dar din cauza crizei s-a reorientat. Îi place să gătească, aşa că şi-a deschis o terasă-restaurant. El găteşte după-amiază, soţia dimineaţă. Fiind afacere de familie, duminica e „ziua familiştilor”. În sesiune e plin de studenţi cu foi în faţă. Nu prea e loc de fiţe. Nici în Cafe des Beaux Arts nu vin mondeni. Cafeneaua, cu un interior de salon franţuzesc, atrage mai multi turiştii străini, îmi spune proprietarul. Denis Creţu, critic de artă, îmi povesteşte cum 20 de ani a avut aici galerie, dar anul trecut a transformat-o-n terasă. „20 de ani a mers arta, acum merge cafeneaua!” Un alt patron îmi spune că cei de-aici s-au săturat de VIP-uri. „Vin într-un loc, fac scandaluri, apoi se mută în alt loc şi iau clienţii cu ei. Se mută din Bamboo în Bellagio şi îl falimentează. Mai multe cluburi au sfârşit aşa”. Mai bine e cu oamenii normali, care vin constant, îmi spune bărbatul, care nu vrea să-i fie publicat numele.
Dorobanţiul pustiu
Acum câţiva ani, la parterul blocurilor comuniste de pe strada Radu Beller, din zona Dorobanţi, au început să apară cafenele scumpe. Alimentaţi de boom-ul economic, aici s-au adunat adolescenţi cu Ferrari-uri primite-n dar de la părinţi, dive de-o vară, neveste de moşi bogătani şi politicieni veniţi la agăţat. Strada prăfuită s-a înghesuit de maşini de lux parcate de-a valma, iar tabloidele s-au hrănit mult timp cu scandaluri din Dorobanţi. Sâmbăta trecută, însă, Dorobanţiul era aproape pustiu. Câte vreo cinci oameni la fiecare terasă, păziţi de chelnerii plictisiţi. Aceştia nu sunt prea dornici să vorbească, dar recunosc că afacerile pentru care lucrează merg prost. Ce s-a întâmplat cu „înalta societate”?
Botezatu: „Mă regăsesc extrem de bine în Centrul Istoric”
Creatorul de modă Cătălin Botezatu, „rezident” al tabloidelor, spune că găseşte aici „un melanj de tineret şi persoane boeme care deocamdată nu sunt alteraţi de fiţele şi figurile altor cartiere de lux. Când sunt în Bucureşti şi vreau să fug de promiscuitatea celorlalte terase, mă regăsesc extrem de bine în acea zonă.” Botezatu spune că îi place să lase maşina de 150.000 euro şi să savureze zona mergând pe jos: „E plăcut să mergi pe străduţe pe lângă biserica aia, pe lângă ruinele alea celebre.”
Cântăreaţa Delia Matache a fost vânată recent de paparazzi pe Lipscani. „Tot ce are cultură şi istorie ne place”, îmi spune ea. „Este un aer destul de boem şi asta-i frumos, că ne îmbie. Mie-mi place în aglomeraţie”. Ramona Gabor, ai cărei sâni au făcut carieră în tabloide, spune că e zona în care se simte cel mai bine din tot Bucureştiul. „Te simţi ca fiind într-o vacanţă continuă, te simţi exact ca în afară.” O atrag clădirile vechi, spune. Sora ei, Monica Columbeanu, celebră pentru măritişul cu miliardarul Irinel Columbeanu, mi-a scris pe e-mail că e pasionată de cultura Centrului Istoric: „Obişnuiam şi atunci dar şi acum să merg la teatrele din Centrul Istoric. Am fost de nenumărate ori atât la Teatrul de revista Constantin Tănase cât şi la Teatrul de Comedie.”
Ciocan: „Centrul ăsta are un nivel de colaj şocant”.
„În 20-30 de metri de trotuar parcurgi 300 de ani de arhitectură”, spune fotograful Eugen Ciocan. „Sunt inserţii şi de pe vremea lui Ceauşescu, şi puţin art-deco, şi citate eclectice mai vechi, şi vagi amintiri de neoromânesc, şi termopanele actuale şi sticlele care intervin fără jenă.” Antropologul Bogdan Iancu spune că acelaşi colaj e valabil şi la oameni. „Cartografierea Socială a Bucureştiului realizată de catedra de sociologie a SNSPA arată că centrul istoric este ţinta aproape tuturor categoriilor de consumatori de cultură pe care ţi-i poţi imagina. Deci şi a fitoşilor şi cocalarilor, chiar dacă unora le place sa creadă că centrul istoric este zonă liberă de fiţe.”
Societatea i-a împins pe fiţoşi afară din Dorobanţi
Atacurile din presă au trimis fiţele în periferia spaţiului urban bucureştean, explică Bogdan Iancu. Lumea a început să vorbească despre ei cu dispreţ şi au apărut tot felul de site-uri în care „piţipoancele” şi „cocalarii de Dorobanţi” erau ironizaţi. Astfel că mondenii au fost nevoiţi să se reorienteze. Apetitul pentru o zonă simandicoasă vine de la plimbările prin capitalele europene, care i-au impresionat cu centrele lor istorice, crede antropologul. Nu le-a fost greu să se adapteze, pentru că pot să combine fără griji stilurile: „Cocalarul şi fiţosul îşi pot păstra părul ca un covor de lână de iac pe piept şi să aibă reverii simpatice la boema din care li se pare că fac parte”, spune Iancu.
Presiunea banilor
Din toată povestea asta, cel mai câştigat iese peisajul din centrul istoric. Clădirile se restaurează, mizeria dispare puţin câte puţin. Ce n-au reuşit în 20 de ani intelectualii care se lamentează de pierderea trecutului sunt pe cale să reuşească afaceriştii şi fiţoşii. Asta nu din vreun sentiment nobil al conservării culturii, ci pentru bani. În premieră pentru Bucureşti, să restaurezi o casă veche a devenit mai profitabil decât să trânteşti un turn de sticlă.
„Lumea bună a început să vină pe-aici. Monica Columbeanu, EBA… s-au mutat din Dorobanţi şi Decebal încoace” Cristi Dumitru, patron
Am fost de nenumărate ori atât la Teatrul de revista Constantin Tănase cât şi la Teatrul de Comedie” Monica Columbeanu, manechin
„Tot ce are cultură şi istorie ne place” Delia Matache, cântăreaţă
„Dorobanţiul s-a îngropat pentru că a fost o zonă a tunarilor” Mugur Mihăescu, Vacanţa Mare
