Pe actorul Marius Stanescu l-ati vazut in numeroase piese pe scena Teatrului Odeon, ca si in filme sau in piese la televiziune. A fost Romeo Daddi din piesa „Nu se stie cum” la Teatrul Nottara, Lordul Henry Wotton in „Portretul lui Dorian Gray”, Santiago in „Alchimistul”, l-am vazut in filmele „Examen” si „Ambasadori, cautam patrie” si, de curand, in premiera Odeonului „Hamletmachine”, in regia lui Dragos Galgotiu. In interviul care urmeaza, va invita la teatru si face, totodata, si cateva recomandari tinerilor.
– Sunteti deja un actor recunoscut, ce alegeti intre teatru, film si televiziune?
– Nu pot sa aleg, n-am o preferinta. De fiecare data cand am la teatru o noua premiera, mi-e dor sa fac film si de fiecare data cand fac un film, vreau sa-l fac cat mai repede, ca sa ma pot intoarce la teatru. In concluzie, nu pot sa aleg, ele fac parte din mine, astept sa le imbin in continuare cat pot de bine. In televiziune am avut doar trei spectacole de teatru…
– Cum v-a schimbat viata aparitia copilului?
– In orice caz in bine. Felul in care privesti oamenii se schimba, privesti prin ochii lui. Copilul ne aduce aminte de inceputuri. In viata profesionala nu ma incomodeaza copilul, dimpotriva, de cand a aparut el am parca mai mult de lucru.
– Premiile ar fi trebuit sa fie un semn de recunoastere a calitatilor, a valorii, sa aiba ca rezultat o multime de oferte, cum se intampla peste tot in lume. In Romania nu e asa. Oricum nu conteaza. Le pui in vitrina si zici: „Ce grozav! Am luat si eu un premiu”, astea-s pentru morti, cand o sa mor, o sa se spuna: „Ia uite cate premii a luat asta!”. E, oi fi luat eu, dar nu inseamna nimic, decat un semn de implinire, de profesionism, de apreciere si sper de respect, dar, din pacate, in rest nu conteaza. Premiile nu au schimbat nimic in viata mea, ba dimpotriva, acum doi ani cand am luat Premiul UCIN pentru cel mai bun actor in rol principal pentru doua filme, cu unul am luat si premiul de interpretare la Festivalul Anonimul, ei bine, de atunci nu am mai facut filme.
Artistii nu au un statut clar
– Credeti ca viata unui actor este grea? Considerati ca este posibil ca un actor sa faca in paralel si altceva, o afacere, de exemplu…
– Depinde din ce unghi o privim. Din punct de vedere material, e umilitor. In rest, totul e in regula, e minunat. Este posibil sa se ajunga si la noi asa, ca in Occident. Fiind o tara mica, traim intr-o cultura mica, ar fi cam trist sa avem timp sa facem si altceva ca sa supravietuim. In tarile civilizate exista chestia asta, dar e si inflatie de actori. A inceput sa fie inflatie si la noi. Spre exemplu, in Anglia, am fost socat, erau 5.260 de absolventi de scoli de teatru, e o tara cu traditie, sigur, e tara lui Shakespeare. Sunt 5.260 de absolventi, din care la Academia Regala din Londra erau vreo 20. Se selecteaza, desigur. Si la noi se selecteaza, dar pentru ce? Sunt intr-un fel suparat pentru ca in Romania de astazi, in democratia necesara, dar prost inteleasa in care traim, oamenii care se ocupa de arta nu au un statut clar. Este vina noastra, poate a presei, a televiziunii, poate din cauza lipsei de inteligenta, de cultura, de responsabilitate, de verticalitate. Sa fii actor e ceva foarte serios si greu, multi actori nu au ajuns pana la 70 de ani. Avem dovezi si anul asta. E o profesie pe care nu o faci pentru ca poti, ci pentru ca nu poti altfel. Asta se vede pe scena.
Publicul trebuie sa stie de ce vine la teatru
– Ati fost ales sa faceti teatru sau ati ales teatrul?
– S-ar putea sa fie si una, si alta, avand in vedere ca am dat de cinci ori admitere la institutul de teatru. N-a fost o hotarare imbecila, dar concurenta era foarte mare inainte de revolutie. Era un singur loc pe tara 200 de candidati. De fapt, 3 la neincorporabili si unul la incorporabili. Si acum, cand sunt 50 de locuri, actori ies vreo 8. Uneori mai putini. Eu mi-am zis atunci ca, daca nu trec de eliminatorii, n-am ce sa caut in meseria asta. Am intrat in final in 1989, erau trei locuri, era o selectie care te responsabiliza, nu poti sa-ti bati joc de oamenii care vin in sala. La Londra, biletul la balcon intr-un teatru mic era 20 de lire sterline, probabil ca acum este 50. Nu are acces oricine. Asa cum nu oricine poate face teatru, tot asa nu oricine are posibilitatea sa vada o piesa de teatru. La noi vine oricine. Teatrul se confunda uneori cu entertainment-ul. „Hai sa ne radem, mai!” Publicul are nevoie de educatie speciala ca sa privesca teatrul, trebuie sa se cunoasca foarte bine pe el insusi, sa stie de ce vine la teatru.
Teatrul ca un vis frumos
– Credeti ca arta actorului poate schimba oamenii?
– Poate schimba oamenii, dar intim. Cateodata poti sa faci si revolutie cu teatrul. S-a intamplat in istorie. Inainte de revolutie, teatrul era o reduta de rezistenta, oamenii care veneau la teatru se chinuiau sa intre, era o legatura intima cu actorul. Fiecare stia ca nu se mai poate, ca e o pacaleala, dar frica te tine in jug. Atunci nu erau decat doua ore de televiziune in care vorbea nea Nicu; sigur ca lumea venea la teatru.
– Si acum sunt multi tineri care vin la teatru, desi au de unde alege.
– Sunt aceiasi, tinerii vin la teatru pentru ca parintii lor au venit la teatru. Este un ciclu care se repeta si la un moment dat se incheie. E bine cand vin si altii, care n-au fost in viata lor la teatru. Deodata, simt ceva in interior, in inima, in minte, ceva ii atrage, ca o magie, dupa parerea mea. Un vis frumos. Noi aratam si cosmaruri pe scena, tocmai ca sa nu le ai in viata; teatrul arata si cum nu trebuie procedat.
– Ce le-ati transmite cititorilor si spectatorilor? Ce le-ati recomanda tinerilor care vor sa faca teatru?
– Sa ia bacalaureatul pe bune. Pe urma sa vina la teatru, altfel sa stea acasa. Trebuie sa intelegi ce e frumos, nu cum e acum, numai manele si telenovele… Asta e frumos?!! Sa asculti Mozart, sa vezi un film al lui Scorsese sau Fellini, apoi, prin comparatie, sa realizezi ce e valoare si ce nu. Sa distingi macar genurile de muzica. Iar tinerilor care vor sa faca teatru le-as spune sa faca doar daca nu pot altfel!
