Coregizat de franţuzoaica de origine română Ruxandra Medrea, documentarul „L’Enfer d’Henri-Georges Clouzot” a ajuns pe locul 1 în topul Rotten Tomatoes al celor mai bune filme din 2010, beneficiind exclusiv de cronici favorabile în publicaţii faimoase de limbă engleză.
Pelicula, care spune povestea unui film rămas neterminat al regizorului francez H.-G. Clouzot, a fost făcut la patru mâini, de arhivistul Serge Bromberg şi Ruxandra Medrea (care, chiar dacă se află la al doilea film, este, de fapt, jurist specializat în drepturi de proprietate intelectuală). După ce a fost răsplătit cu Cesar-ul pentru Cel mai bun documentar francez, era previzibil să primească cronici pozitive în cotidienele şi revistele din Hexagon. Însă era mai greu de prevăzut că filmul – care este unul mai elitist, pentru cinefili – să aibă cronici foarte bune în spaţiul anglo-american, care cam strâmbă din nas la producţiile franceze. NY Times, Financial Times, The Guardian, The Independent, Village Voice, Globe and Mail, The Observer au consacrat recenzii generoase documentarului. Site-ul Rotten Tomatoes, care contabilizează cronicile pozitive şi negative primite de un film, a aşezat acest film pe primul loc, cu 100% cronici pozitive – un fapt foarte rar în istoria site-ului, rarisim în ce priveşte filmele de pe bătrânul continent.
Documentarul a fost refăcut din imagini uitate în arhivă
„L’Enfer d’Henri-Georges Clouzot” reface împrejurările în care „Hitchcock al francezilor”, cum este supranumit Clouzot (1907-1977), a eşuat în a realiza filmul „L’Enfer”/ „Infernul”, deşi a avut parte de o finanţare generoasă venind atât de la Hollywood (Columbia Pictures), cât şi din Franţa. Fimul, care-şi ia ca temă gelozia patologică a unui paranoic care îşi terorizează soţia, a adus în rolurile principale doi dintre cei mai scumpi actori europeni ai momentului – diva Romy Schneider şi Serge Reggiani. Dar, după trei săptămâni de filmare, proiectul a fost întrerupt. Imaginile filmate, totalizând 15 ore, n-au mai fost niciodată făcute publice, fiind date uitării pentru o jumătate de secol.
The Independent: „Enfer” a fost titlul franţuzesc, „iad” este ce a devenit pentru regizor şi echipa sa
Imaginile au fost redescoperite de un istoric al cinematografului, arhivistul Serge Bromberg, care, împreună cu Ruxandra Medrea, le-a dat forma unui documentar care reface „istoria” acestui film, „o capodoperă care ar fi putut schimba istoria filmului dacă ar fi fost realizată”, în cuvintele cronicarului Anthony Quinn de la The Independent. „Acest documentar subtil explică ce a mers prost – regizorul, care şi-a terorizat şi demotivat echipa, cu comportamentul său obsesiv, infarctul pe care l-a suferit în timpul filmărilor; „Enfer” („Infern” – n.r.) a fost titlul franţuzesc, „iad” este ce a devenit pentru regizor şi echipa sa”, conchide cronicarul.
The Guardian: Documentarul lui Medrea e net superior unui film similar de Chabrol
Phillip French de la The Guardian compară favorabil documentarul franţuzoaicei de origine română cu „Infernul” din 1994 al lui Claude Chabrol,prima tentativă de a recrea pelicula lui Clouzot. „Serge Bromberg şi Ruxandra Medrea au adunat materialul filmat de Clouzot şi au luat interviuri de la toţi cei implicaţi în turnarea filmului, care mai sunt în viaţă, producând la final un film fascinant. O performanţă ce nu i-a reuşit lui Claude Chabrol: în 1994, regizorul francez a folosit scenariul original al «Infernului» pentru a realiza un film cât mai apropiat de intenţiile lui Clouzot. Rezultatul? Un film despre care n-a fost nimic de scris în Cahiers du Cinema.”
Financial Times: O peliculă şocantă, captivantă, educativă
După ce consacră o pagină descrierii felului cum a izbutit documentarul cuplului regizoral Bromberg-Medrea să pună în lumină o capodoperă virtuală, Nigel Andrews de la Financial Times conchide că avem de-a face cu o peliculă „şocantă, captivantă, educativă; ea dovedeşte că îndrăgostirea de cinema poate fi, pentru cineva care l-a ales ca o carieră (Clouzot, în speţă – n.r.) cel mai periculos lucru dintre toate”. Dacă pentru David Parkinson de la Radio Times documentarul e „probabil cel mai mare making of făcut vreodată”, pentru A.O. Scott de la NY Times (care consacră o amplă analiză peliculei) este „un making of despre un film care nu a mai fost făcut… Documentarul joacă pe graniţa dintre intenţie şi realizare, ca o posibilitate care intrigă”. În fine, pentru un alt critic de top, necruţătorul Stephen Cole de la Globe and Mail, documentarul este o reuşită care împlineşte chiar intenţiile lui Clouzot: „Rezultatul reconstituirii este o realizare triumfătoare a intenţiilor lui Clouzot”.
În 2008, Ruxandra Medrea s-a cununat la Sălişte
Ruxandra Medrea este o prezenţă extrem de discretă – atât în media din Hexagon, cât şi în cea din România. Ruxandra Medrea are 33 de ani, petrecându-şi copilăria la Sibiu. Ea a părăsit România la sfârşitul anilor ’80 şi, după ce a locuit o vreme în Austria, s-a stabilit în Franţa. Primul contact cu cinematograful l-a avut în calitate de jurist specializat în drepturi de proprietate intelectuală. În 2006 a realizat un documentar stângist de 52 de minute, „Génération Précaire, derrière les masques”/ „Generaţia precară, în spatele măştilor”, despre situaţia dramatică a stagiarilor în Franţa şi dificultatea de a găsi un job la nivelul pregătirii. În 2008, s-a căsătorit cu Thomas Anonnier, iar cununia a avut loc la Sălişte.
Clouzot l-a cunoscut pe Picasso la 14 ani
A rămas în istoria filmului pentru inovaţiile aduse în genul thriller, unde s-a dovedit un vizionar, în special prin peliculele „Le Salaire de la peur” / „Salariul groazei” (1952) şi „Les Diaboliques” (1954), pe care critica le-a recunoscut ca fiind printre cele mai mari filme produse în anii ’50. A regizat de asemenea documentare, printre care şi „Misterul lui Picasso”, ulterior declarat „monument naţional” de către guvernul Franţei (Clouzot l-a cunoscut pe Picasso încă de când avea 14 ani). Deşi a avut parte de recunoaşterea publicului, cariera sa a intrat în anii ’60 într-un con de umbră critic, din cauza apariţiei Noului Val francez şi a filmelor fără subiect; în deceniul 8-9, opera sa este reevaluată şi e inclus nu doar în panteonul marilor valori ale Franţei, ci şi în istoria generală a cinematografiei, fiind unanim recunoscut ca egal al lui Hitchcock.
