Medeea Marinescu: Am avut ambiţia să prind «peştişorul de aur»

Medeea Marinescu este o actriţă care joacă atât în filme, cât şi în multe piese de teatru. A debutat la vârsta de trei ani în filmul „Iarna bobocilor”, pentru ca la şase ani, Ion Popescu-Gopo să o distribuie în „Maria Mirabela”, film ce a apărut de curând şi pe DVD. Spre deosebire de alţi copii minune ai generaţiei ei, Medeea Marinescu nu s-a pierdut în uitare, ci a devenit, în timp, una dintre cele mai îndrăgite actriţe ale momentului.

Ai crescut într-o familie de cineaşti. Cum este să te trezeşti în film, în teatru şi să continui cu acelaşi lucru?
Medeea Marinescu: Cred că este mai mult decât îşi poate dori orice actor, pentru că am ajuns să fac meseria aceasta aproape pe nesimţite. M-am născut pe platou, am mers de mică cu ai mei la filmare, pentru că nu aveau cu cine să mă lase. Toată copilăria mea a însemnat cinema. Atunci când am ajuns să trăiesc din profesia asta de actriţă, n-am avut sentimentul că fac o profesie, că sunt plătită pentru ceea ce fac şi că trebuie să-mi plătesc facturile în urma acestei meserii. Am avut pur şi simplu senzaţia că e un mod de viaţă. Eu n-am avut stresul sau teama de a mă afla pe un platou, n-am avut crisparea de a fi şi de a vorbi în faţa unei camere de filmat, pentru că eram obişnuită să stau şi în faţă şi lângă ea, lângă tata care filma. Eram obişnuită, am trăit şi mi-am petrecut copilăria lângă nişte actori minunaţi pe care poate mulţi tineri din ziua de azi nu-i mai ştiu: Octavian Cotescu, George Constantin, Leopoldina Bălănuţă… Toate astea au devenit un avantaj pentru mine.

Pentru că ai amintit de nişte nume mari ale teatrului românesc, ai ajuns mai târ­ziu să joci alături de ele. Cum a fost? Ai avut inhibiţii?
M.M.: Absolut deloc. Din contră, e o stare extraordinar de bună. Se amestecă plăcerea cu nostalgia. Să vă dau un exemplu… Acum am scos un spectacol, „Dineu cu proşti”, unde joc alături de doi dintre cei mai importanţi actori la ora actuală, Horaţiu Mă­lăele şi Şerban Ionescu. Cu Şerban vor­­beam la cabi­nă de multe ori şi ne aminteam de filmările de la „Ion”, când el avea rolul principal, iar eu eram un copiluţ de 4-5 ani şi mă pierdeam printre picioarele echi­pei, jucându-mă pe platoul de filmare. E reconfortant, e o nostalgie. Am tot timpul senzaţia că vorbesc aceeaşi limbă cu aceşti oameni. Amintirile pe care le povestesc ma­rii actori acum, multe dintre ele eu le-am trăit.

În ultima vreme ai jucat în câteva filme franceze. Cum ai ajuns acolo? Ai un impresar?
M.M.: Să vezi ce importantă e şansa în viaţa unui om! Eu sunt vorbitoare bună de limbă engleză. Am jucat la un moment dat la Bristol, în Anglia. Şi sigur că visele mele de actriţă tânără erau să ajung să fac film în industria engleză sau americană. Şi s-a întâmplat să ajung în cea franceză, neştiind deloc limba franceză. Aşa s-a întâmplat la „Je vous trouve très beau”/„Vă găsesc fermecător”, unde am ajuns datorită unei poze cu mine pe care a văzut-o regizoarea. A văzut acea fotografie şi a dorit să mă întâlnească. M-am dus absolut relaxată la întâlnire, pentru că, nevorbind franceză, nu-mi acordam nici o şansă. Şi ea m-a plăcut, şi m-a distribuit. S-a întâmplat ca acel film de debut al ei în Franţa, ca regizoare, şi de debut al meu în Franţa, ca actriţă, să fie un uriaş succes. Şi când spun lucrurile astea, sunt perfect responsabilă: a avut încasări de 3.600.000 euro, a avut 3 nomina­lizări la Premiile César, a stat o perioadă mare de timp în box-office, alături de filme precum „Munich” al lui Spielberg, „Legendele din Narnia”, lansate la Paris, în vremea aia. Şi acum, după patru ani, oriunde în Franţa lumea îşi aminteşte de acel film. A fost o şansă să nimeresc într-un film cu un foarte mare succes, fără impresar. Recunosc că îmi căutam unul… După acel film, au fost mai mulţi care au dorit să semneze cu mine. Am aştep­tat trei luni şi au venit ei spre mine. Am semnat cu un impresar care mă reprezintă şi acum în Franţa. Desigur, lucrurile sunt puţin mai complicate, pentru că eu m-am întors în România.

Nu te-a tentat să rămâi?
M.M.: M-a tentat să rămân, dar mi-a fost şi teamă. Am avut tot timpul teama asta şi am mizat pe ideea că dacă e să fie, va fi oricum. S-a întâmplat mai târziu. Au existat mici propuneri de roluri secundare sau roluri episodice, dar recunosc… am avut ambiţia să prind „peştişorul de aur”.

Şi l-ai prins?
M.M.: „Peştişorul de aur” a venit după patru ani: o comedie alături de Daniel Auteuil, un actor pe care îl văzusem în filme şi eram absolut îndrăgostită, profesional, de acest tip de actor, cu o disponibilitate excepţională. Îl vezi de la comedie la dramă, de la nebunul din „Regina Margot” la roluri de comedie excep­ţionale precum cel din „Le Placard”. L-am văzut jucând şi în limba engleză. Într-o zi, Isabelle Mergault mi-a spus „uite, scriu acum pentru tine un rol şi vreau să joci cu Auteuil, pentru că eu cred că voi doi, ca tipologie de actori, vă potriviţi”.
N-am mai putut respira. Aveam un mic impediment pe care i l-am spus la telefon „sunt un pic însărcinată”.
Şi n-a fost un impediment?
M.M.: N-a fost un impediment, pentru că filmul s-a tras puţin mai încolo. După două luni de la naştere am plecat în Franţa. Mai mult, am devenit şi eu şi Auteuil părinţi în timpul filmărilor la „Donnant donnant”. Sigur că e reconfortant să ai un impresar, el te degrevează de aceste probleme îngrozitoare legate de bani, de „ce” şi „cum”, de condiţii de lucru ş.a.m.d. Dar în România, această instituţie a impresariatului e inci­pientă sau lipseşte. De cele mai multe ori producătorii se feresc să semneze cu un actor care are un impresar. Pentru că un impresar discută în nişte termeni mult mai duri şi mai detaşaţi decât o faci tu ca actor. Tu, în primul rând îţi doreşti să joci, cu atât mai mult cu cât este un rol frumos sau te întâlneşti cu un regizor cu care îţi doreşti să lucrezi. Şi atunci, partea financiară o laşi la urmă. Un impresar discută mult mai „la rece” lucrurile astea şi mult mai clar. Dar, noi nu putem vorbi în România despre o industrie a filmului. Dacă în Franţa se făceau (pentru că e şi la ei criză astăzi) 450 de filme pe an, noi am fost fericiţi anul trecut că am făcut 10 filme. Şi atunci, plaja de opţiuni fiind atât de res­trânsă, un impresar, până la urmă, nu-şi prea găseşte locul. El cel mult îţi poate negocia nişte condiţii mai bune de lucru, o cabină încălzită, o rulotă civilizată atunci când filmezi pe coclauri sau, să spunem, un număr fix de ore de lucru (să nu depăşeşti 12 ore, de exemplu), dar mai mult de atât nu poate face. Eu nu acuz producătorul de film român. Nu-l acuz, pentru că înţeleg şi această parte din interior, tatăl meu ocu­pându-se în momentul ăsta de producţie de televiziune şi de film. Dar bugetul pentru film, în România, este foarte redus. Nu avem nici o distribuţie puternică. Câte cinema-uri avem în ţară?

Când vom vedea în România „Donnant donnant”?
M.M.: A ieşit pe piaţă în Franţa, în 6 octombrie, şi va deschide Festivalul Filmului Francez de la Bucureşti pe 10 decembrie. Din primăvară se pare că va fi distribuit şi în România.

Spune-ne câte ceva şi despre noile spectacole de teatru în care joci…
M.M.: E vorba de „Dineu cu proşti”, în regia lui Ion Caramitru, la Sala Mare a Teatrului Naţional, unde am un rol mai mic, dar pe care-l joc cu uriaşă plăcere.
Spectacolul a avut un uriaş succes. E un spectacol de care sunt foarte mândră. S-a reluat şi spectacolul domnului Radu Beligan, „Străin în noapte”, unde am avut şansa să-l reîntâlnesc pe Florin Piersic, acum ca par­teneră. Pe el îl ştiu de foarte mulţi ani, am copilărit în preajma lui, dar n-am jucat niciodată împreună până acum. Am început seria turneelor prin ţară cu acest spectacol în care îmi face mare plăcere să joc.

Dar mai există un proiect, din câte ştiu eu, teatrul TV…
M.M.: Am fost în distribuţia la „Năpasta” lui Caragiale, unde am jucat-o pe Anca, un rol în care eu nu m-aş fi distribuit niciodată. Dar, cred că mi-a prins bine pentru că e un altfel de rol decât ce am făcut până acum. Şi continuă acest proiect, pe termen lung sper… S-au dat nişte bani, nu sunt mulţi. Dar cineva s-a gândit să dea bani pentru teatrul de televiziune, de­oa­rece este nevoie de acest efort pentru cei care trăiesc în provincie. Pentru cei care nu au acces seară de seară într-o sală de teatru, dar care au nevoie să nu piardă contactul cu actorul român. Ştiu că actorii români sunt foarte iubiţi. Lumea vine la teatru, în primul rând să vadă actorii, după aceea contează un anume titlu de piesă sau un anume regizor. Şi atunci, acest proiect este absolut necesar. Din păcate, ora este puţin târzie, după părerea mea, dar proiectul va creşte în timp şi va avea publicul lui. Să nu ne speriem dacă nu este o audienţă ca la nu ştiu ce meci de fotbal. Fiecare zonă are targetul ei, de care trebuie să ţinem cont.

Cum îţi petreci timpul liber?
M.M.: E ceva ce n-am mai avut de mult. Vorbim de o „rara avis” pentru o mămică cu un copil de un an şi câteva luni. Timpul li­ber e să trăiesc acasă cu copilul meu, cu familia mea, să ieşim în parc, să ne jucăm, chestii de genul ăsta. Timpul liber în­seam­nă să mă preocup de ce voi face mâine la teatru, să-mi repet textul şi să fiu în formă şi să-mi cresc copilul astfel încât să simtă că are toată afecţiunea şi atenţia mea.