Asemuit adesea cu Durer, Bosch sau Goya, Marcel Chirnoaga este o personalitate fascinanta care debordeaza de spiritualitate, generozitate si astfel nu e de mirare ca atelierul sau este vesnic plin de prieteni, colegi de breasla, critici, iubitori de arta romani sau straini. Artistul vorbeste cu calm, dar si cu patos despre cum vede el creatia, dar si lumea in care traieste. Toti apropiatii stiu bine ca Marcel Chirnoaga nu este un artist comod. Arta sa, ca si intreaga sa existenta, este imperativa, autoritara, fara compromisuri intr-o permanenta cautare a libertatii gandului, a descifrarii si anihilarii tragicului prin biruinta ratiunii. Sub aceste auspicii a decurs si convorbirea ce urmeaza, care a avut loc dupa un moment aniversar.
– Domnule Chirnoaga, sa incepem convorbirea noastra cat mai direct: Cum a ajuns un licentiat in Matematici al Universitatii din Bucuresti in 1952, acum la peste jumatate de veac si mai bine, unul dintre cei mai importanti – as spune chiar cel mai important – grafician roman contemporan? In aceasta ordine de idei, vreau sa va intreb daca studiul matematicii a contat si cat anume in activitatea dvs. ulterioara?
– Intr-adevar am studiat matematicile, dar, ca sa fiu sincer, fara certitudinea ca am talent in acest sens. In aceasta privinta de mare ajutor mi-a fost profesorul meu Dan Barbilian – cunoscut ca un mare poet sub numele de Ion Barbu, care mi-a zis ca am talent de matematician – daca se poate vorbi de talent in specialitatea asta. Dar din motive de dosar, de antecedente biografice, am ajuns meteorolog. Am fost sapte ani meteorolog la Baneasa, meteorolog la Protectia Navigatiei Aeriene. Lucram 24 de ore cu 48 de ore libere, timp in care am desenat si am castigat si ceva bani. Apoi, in 1953, pe baza unor desene pe care le-am publicat in ziarele din acea vreme si in cateva reviste cum ar fi „Contemporanul”, am devenit membru al Uniunii Artistilor Plastici. In ceea ce priveste influenta matematicilor in arta cred ca, atunci cand un artist creeaza ceva, poate avea impresia ca acel ceva preexista. Platon spunea ca a inventa, a descoperi inseamna, de fapt, a-ti aminti si Francis Bacon mai tarziu afirma: A invata inseamna a-ti aminti.
– Care v-au fost maestrii si cui considerati ca datorati cel mai mult in acest sens?
– La inceput discutam cu poetul Ion Barbu, profesorul meu de matematici, despre poezie, despre arta. Mi-aduc aminte ca in 1952 am fost singurul lui student la „Teoria numerelor” si cand n-avea chef sa predea sau sa ma intrebe – caci faceam si seminarii impreuna – vorbeam mult despre arta, ceea ce pentru mine a fost foarte important si de mare ajutor. Astfel, am continuat sa desenez si pe la 35 de ani am inceput sa cred ca am talent cu adevarat. Apoi, cu ajutorul regretatului prieten si coleg al meu Ion State, m-am apucat sa studiez serios problemele teoretice ale artelor plastice, compozitii si conceptii. State era un mare teoretician, iar eu ii port si acum o mare recunostinta.
– Ilustratiile de carte, afisele, scenografia si, nu in ultimul rand, sculptura in lemn, piatra si fier va completeaza opera realizata in peste 50 de ani din cei 76 pe care i-ati implinit. La multi ani, sanatate si putere. As vrea sa ne vorbiti putin despre aceste creatii, ce inseamna ele in ansamblul operei dvs. Reprezinta acestea o continuare in alt registru al confesiunilor dvs. – ca sa-l citez pe un apropiat al operei dvs., Ion Frunzetti?
– Multumesc pentru urare. In ceea ce priveste sculptura ca parte a creatiei mele, aceasta a fost un soi de reprezentare in trei dimensiuni ale acelor imagini ale raului pe care le realizasem si in grafica. Toate aceste lucrari s-au bucurat de succes in anii '70 la Venetia, cand comisarul expozitiei a fost Ion Frunzetti, iar eu m-am ocupat de organizarea expozitiei care avea ca tema raul razboiului.
– Ati realizat de-a lungul anilor 35 de expozitii personale in tara si, oarecum, bizar, mult mai multe, peste 50, in strainatate. Ati participat la cele mai importante bienale de arta ale lumii, mentionez aici doar pe cea de la Venetia si cea de la Tokyo. Asadar, nu se poate fara intrebarea banala: Ce urmeaza?
– In ceea ce priveste expozitiile, deocamdata nu am nici un plan. De-a lungul anilor am avut numeroase expozitii in strainatate: Italia, Franta, Belgia, fosta Cehoslovacie, in spatiul ex-sovietic, in SUA etc.
– Atunci as incheia cu o alta intrebare: Ce-si doreste Marcel Chirnoaga la 76 de ani?
– Avand in vedere ca sunt un fel de campion la numarul de lucrari realizate, adica aproape 5.000 risipite in intreaga lume (numai in atelier am acum vreo 600), as vrea sa fac un muzeu Chirnoaga. As expune o parte din lucrari pe care le-as schimba din cand in cand si as face in fiecare an o expozitie.
