Irina Cordoneanu: „N-am inventat nici eu, nici 
generaţia mea distracţia, dar am gustat-o din plin. În felul nostru.”

Când ne întâlnim cu prietenii, întotdeauna ne amintim de peripeţiile prin care am trecut, de poznele făcute împreună, de situaţiile incomode. Dar ne place să ascultăm şi poveştile altora – cum ar fi ale politicienilor, oamenilor de cultură ori foştilor miniştri – despre peripeţiile din tinereţe.

Totul se petrece în emisiunea „Distracţia pe vremea mea” de la Ante­na 2, emisiune în care mo­­de­­ratoarea Irina Cordoneanu le propune invitaţilor să vorbească des­pre situaţiile comice, jenante ori ciudate prin care aceştia au trecut. Dar e simplu să pui întrebări, să nu fii nevoit să dai detalii, aşa că i-am propus Irinei Cordo­neanu să treacă de cealaltă parte a pupitrului şi să ne vorbească despre „distracţia pe vremea ei”.

Din toamna anului trecut moderaţi emisiunea „Distracţia pe vremea mea”. Care au fost motivele acestei schimbări?

Irina Cordoneanu: Voiam să văd la televizor o emisiune de divertisment pe gustul meu (pentru că sunt om de televiziune, vă rog să vă imaginaţi faţa mea spunând fraza de mai sus: ochii râd, zâmbetul este autoironic, mâinile se ridică să pună cenuşă în cap…). Am spus-o în glumă, dar ironia ascunde şi un mare dram de adevăr. Am avut, încă o dată, şansa de a face parte din echipa Antenei 2, care a riscat, din nou, cu mine. Spun riscat, pentru că „Distracţia pe vremea mea” nu este un format importat de undeva, verificat de alţii şi, apoi, pus în aplicare şi la noi, aşa cum sunt majoritatea producţiilor pe care le urmăriţi la televizor. „Distracţia pe vremea mea” este un format nou, inspirat din viaţa noastră, a tuturor. Când ne întâlnim cu cei dragi depănăm amintiri, râdem de năstruşniciile făcute în trecut şi îi combatem pe cei din alte ge­ne­ra­ţii cu ajutorul sintagmei „pe vremea mea”. Noutatea formatului, dar şi familiaritatea lui sunt, în opinia mea, principalele atuuri. În plus, ni-i arată pe invitaţi într-o altă perspectivă. Invitaţii sunt oameni cu­noscuţi de noi toţi, dar apar aici într-o altă ipostază.

Cât de deschişi sunt invitaţii să vorbească despre detalii ale vieţii lor?

I.C.: Sunt deschişi, pentru că îi întâmpi­năm şi îi tratăm ca pe prietenii noştri, nu contează dacă ne-am mai întâlnit vreodată sau ne vedem prima oară. Au voie să spună ce doresc, nu sunt taxaţi pentru opiniile lor. Nu de noi. Doar de telespectatori, în mo­men­tele în care îi simt falşi. Am avut un astfel de invitat, culmea, unul singur, care a pozat în ceea ce nu era. Publicul l-a simţit şi l-a taxat, pe site-ul emisiunii.

Sunt istorioare, povestite de un invitat, care v-au rămas în minte?

I.C.: Am în cap zeci de istorioare spuse de invitaţii mei, care m-au impresionat plăcut. Aproape că nu există un invitat care să nu fi spus sau să nu fi făcut ceva uluitor în emisiune. Şi oamenii pe care îi suspectam de lipsă de umor m-au lăsat cu gura… până la urechi… de râs. Vrem să facem un promo nou pentru emisiune şi un astfel de clip trebuie să aibă maximum 30 de secunde. M-am apucat să selecţionez replici spumoase, posturi haioase. Mi-a ieşit un promo de o oră. Cred că o să-l difuzăm sub forma ediţiei de aur: „Oamenii pe care îi cunoaşteţi, aşa cum nu i-aţi mai auzit şi văzut decât la «Distracţia pe vremea mea»”. Vin politicieni, deputaţi, senatori, foşti miniştri, pe care îi ştim în­­crâncenaţi, de­magogi, gata să sfâşie, duri, reci… şi se transformă în oameni, ne arată şi altceva, neprelucrat. Vin oameni de cultură, directori de instituţii: au umor, sunt zâmbitori şi autoironici. Vin tineri care nu mai par superficiali şi lipsiţi de cali­tăţi, care îşi apără valorile şi distracţia lor, care ne trezesc simpatia.

Preţuiesc mult acest lucru. Mi-am înregistrat fiecare ediţie. Vă daţi seama? Să-i vedeţi la televizor, dansând sau făcând karaoke, declaraţii de dragoste, spunând bancuri pe Theodor Meleşcanu, Sulfina Barbu, Varujan Vosganian, Liliana Mincă, Codruţ Sereş, Lavinia Şandru, Dan Matei Agaton, Ana Birchall, Alexandru Athanasiu, alături de Rodica Popescu Bitănescu, Ion Haiduc, Ianna, Ernest, Lorette, Mircea Zara, Sân­zi­ana Buruiană, Glance, Natalia Mateuţ etc.

Cum era „distracţia” pe vremea
 Irinei Cordoneanu?

I.C.: Sunt o persoană veselă. Mi-a plăcut (şi îmi place) să mă distrez, să fac farse… Când eram mică, mă jucam şi mă amuzam transformând tot ce era negativ într-un atu. Mi-amintesc că se lua curentul, era pe vremea lui Ceauşescu. Adoram acest lucru, mai ales iarna. Se întuneca devreme şi ne jucam de-a v-aţi-ascunselea. Evident, era mult mai amuzant fără lumină. Nu prea erau mâncăruri alese pe masă, în anumite perioade, dar mă amuzam imaginându-mi că suntem nau­fragiaţi şi trebuie să economisim proviziile. Viaţa este atât de frumoasă pe cât vrea fiecare să o vadă. Poţi să ai foarte multe, dar să nu-ţi ajungă, sau poţi avea mai puţin, dar să te bucuri.

Să trecem puţin prin rubricile emisiunii: Vă mai amintiţi prima noapte petrecută fără supravegherea părinţilor?

I.C.: Categoric, am o memorie de elefant… Glumesc, dar sunt fată, fetele ţin minte astfel de chestiuni. Prin clasa a şasea am fost la majoratul unui prieten de familie. Mama m-a lăsat numai pe mine acolo, adulţii petreceau într-un apartament alăturat. Eram singura fată, o sălbatică şi jumătate, restul invitaţilor fiind numai băieţi. Era prezent şi un băiat, mai Don Juan. Nu mă întrebaţi cum îl chema, că nu mai ştiu. M-a luat la dans, mi-a tradus versurile melodiilor (vrăjeală curată), a încercat să mă sărute. A trebuit să plece de­vreme şi, din punctul meu de vedere, a fost o mare bucurie, că mă aga­sa… M-am dus să mă joc cu băieţii, chestii băieţeşti, nu prostii siropoase… Prin liceu, lucrurile s-au schimbat. Prima noapte fără supravegherea părinţilor am petrecut-o cu colegii de clasă, într-o excursie la munte. Când am ajuns la cabană, cel puţin o oră ne-am „bătut” pe paturi: cine ce pat pri­meşte, mai la uşă, mai la geam. Vă daţi sea­ma că în noaptea care a urmat aproape nimeni nu a mai dormit în patul obţinut cu atâta trudă. Stăteam toţi la grămadă, chibiţam şi chicoteam, de somn nici nu prea se punea problema. Vânătoarea şi vânatul reprezentau totul, fără chestiuni concrete, că aşa erau vremurile. N-am inventat nici eu, nici generaţia mea apa caldă sau dis­tracţia, dar am gustat-o din plin. În felul nostru.

În adolescenţă, cum vă împotriveaţi convenienţelor?

I.C.: Aici sper că mi-aţi alocat trei pagini din revistă să vă povestesc. Aţi pus punctul pe „i”, pentru că am fost dizidentul de serviciu toată copilăria şi adolescenţa mea. Primul speech public, de protest, l-am rostit la finalul clasei a patra. Ţinta mea a fost învăţătoarea. Vina ei: mă „persecuta” pentru că aveam dosarul prost (părinţii mei erau divortaţi = proveneam dintr-o familie dezorganizată = luam premiul II cu media generală 9,98, fiind depunctată la muzică).

Apoi i-am dat o altă lecţie. La serbarea sfâr­şitului de ciclu primar, în faţa părinţilor, am improvizat un alt speech, de mulţumire din partea întregii clase, pentru că s-a străduit să scoată ceva bun din noi. Taxam greşelile, dar recunoşteam meritele. Tot în spirit de frondă. Împotrivirile mele stârnesc râsul, acum, dar atunci erau la fel de fireşti ca ale tuturor adolescenţilor rebeli (că există şi unii cuminţi).

În facultate, care erau micile bucurii ale Irinei Cordoneanu?

I.C.: La scurt timp după ce am intrat la fa­cultate, m-am angajat ca reporter la ziar. La o privire superficială, am putea spune că o lăsasem mai moale cu distracţia, din lipsă de timp. Eram reporter parlamentar, stă­team la Camera Deputaţilor de dimineaţa până seara, lucram duminica, pentru că lunea ieşea ziarul. Aparenţele înşală… să nu credeţi că nu mă distram sau nu ne distram, cu toţii. În primul rând era amuzantă vânătoarea de deputaţi care să-ţi dea permis de intrare în spaţiile destinate parlamentarilor. La vremea aceea, Camera Deputaţilor îşi desfăşura lucrările în Dealul Mitropoliei. La balcoane stătea presa, parlamentarii erau jos. Tot pe etaje erau împărţite şi birourile grupurilor parlametare. Sus aveau birourile UDMR-ul şi PD-ul. Noi, fetele, îi „vrăjeam” pe deputaţii unguri să ne facă permise de trecere liberă, că ei erau mai sensibili la sexul frumos. Băieţii lucrau mână în mână cu democraţii. Era un fel de întrecere, cine ajunge primul în posesia cardului „libertăţii”. Apoi, mergeam cu colegii să sărbătorim câte o ştire obţinută în exclusivitate, iar cel care obţinea exclusivitatea era felicitat şi trebuia să plătească berea.

Acum sunteţi om de televiziune, soţie, dar şi mama unui băieţel. Ce înseamnă acum „distracţie” pentru dumneavoastră?

I.C.: Distracţia n-a murit în viaţa mea (şi sper să nu moară niciodată). Nici nu s-a diminuat. Doar s-a schimbat. Aşa cum e firesc, mereu s-a modificat, chiar şi prin simpla trecere a anilor. Îmi place să dansez, să-mi petrec timpul cu prietenii, să fac farse, să mi se facă farse, să gătesc, să mă joc cu prichindelul meu, să fiu romantică cu soţul, să flirtez, să merg la cumpărături, să organizez petreceri… Dar mai e ceva, unicat! Mă distrez, maxim, lucrând, pentru fiecare ediţie „Distracţia pe vremea mea”. Şi mai sunt şi plătită pentru asta. Emisiunea asta chiar mă face să râd. Există şi dificultăţi reale, însă partea plină a paharului contează în viaţă.

„Lucrurile valoroase nu se fac 
şi nici nu se obţin cu uşurinţă”

I.C.: Toţi ne dorim să devenim mai buni şi încercăm să ne desăvârşim ca oameni făcând fapte bune. Ne temem uneori că suntem prea binecuvântaţi cu binele pe care îl avem în viaţa noastră şi încercăm să ne plătim datoria faţă de Divinitate ajutându-i pe cei din jur. Suntem creaţi să facem lucruri. Dacă putem alege să facem şi fapte bune, cu atât mai bine.

Campania „Casa în care 
să-mi cresc copilul”.

I.C.: E un proiect foarte drag mie pentru că vizează mamele care îşi cresc singure copilul/copiii. Are în vedere construirea de locuinţe pentru acestea. Îl derulează, la Cluj, Fundaţia de Caritate Herald. Poate participa/ajuta oricine este sensibil la acest subiect. E o perioadă dificilă pentru toată lumea. Proiectele umani­tare se derulează mult mai greu decât în trecut. Acesta a început în 2009, cu mare avânt, apoi au existat tot felul de amânări pentru că nu s-au strâns bani, oamenii implicaţi în proiect au avut la rândul lor greutăţi. Nu s-a renunţat, au fost găsite soluţii. Nu sunt bani de dat, de primit. Atunci, să obţinem donaţii în produse. O societate a donat un teren pentru construirea a şase astfel de imobile, altă societate a donat instalaţiile sanitare şi electrice pentru acestea. Dacă există binevoitori care deţin materiale de construcţii sau bani şi pot face o donaţie, cât de mică, ar fi mi­nunat.

Programul „Mai mult decât 
1 leu”.

I.C.: Proiectul îi vizează pe cei care ar avea nevoie de un strop de mâncare în această iarnă. „Mai mult decât 1 leu” înseamnă o supă caldă pe zi oferită celor în nevoie. Lipsa banilor şi-a făcut şi aici simţită prezenţa. Problemele cu membrii echipei şi propriile lor dificultăţi, asemenea. Eu am fost încrezătoare, ca de fiecare dată, am zis că din puţinul fiecăruia tot se poate rupe câte ceva. Azi ajutăm noi pe cineva, mâine poate vom avea nevoie să fim noi ajutaţi. Cine are supe instant şi le poate dona e binevenit. Cine are posibilitatea să prepare supa şi să o doneze e bine­venit. Cine poate ajuta cu transportul supelor la locaţiile deja obţinute (11 la număr) e binevenit. Cine are şi poate dona recipiente pentru distribuirea supei e binevenit. În România lucrurile se pun în mişcare foarte greu. Important este să nu renunţăm. Lucrurile va­loroase nu se fac şi nici nu se obţin cu uşurinţă.