Cuvantul rostit pe scena nu produce revolutie

S-a nascut in 1949, la Calimanesti. Are o filmografie foarte bogata: „Dulcea sauna a mortii”, „Camera acunsa”, „Senatorul melcilor”, „Iacob”, „De ce trag clopotele, Mitica?”, „Dincolo de pod”, ” Iarba verde de acasa”, „Napasta” si multe altele. Este rectorul UNATC „I.L. CARAGIALE” si, chiar daca se misca intr-o lume deosebit de ingenioasa, actorul Florin Zamfirescu a ramas un Om ancorat in realitate.
– Debutul a fost in film sau in teatru?
– Debutul meu nu a fost nici in film, nici in teatru. A fost ca recitator. De la varsta de 6 ani am parasit pantalonii scurti si, in fata unui cor, in orasul copilariei mele, Calimanesti, am iesit sa recit. Desigur, dupa intrarea la facultate, student fiind, am debutat intr-un film. In primul film in care am jucat n-am mai aparut. S-a taiat toata secventa. Era un film de Serban Creanga, numit „Caldura”, iar rolul meu a fost scos de cenzura integral. Filmul in care am debutat in realitate se numea „Asteptarea”, tot al lui S. Creanga. In acest film Ciubotarasu a facut ultimul sau rol. Avea rolul principal.
– Cine a crezut in „steaua” actorului Fl. Zamfirescu?
– In „steaua” mea a crezut, intai si-ntai, mama mea, apoi toata familia. Aveam un unchi care, pe cand aveam doar 7 ani, imi spunea „artistul poporului”.

Dumnezeu m-a inzestrat cu noroc

– Ce a contat mai mult in cariera dumneavoastra: charisma, talentul sau norocul?
– Nu m-am inchipuit niciodata charismatic. In ce priveste talentul, am considerat intotdeauna ca am talent normal, ce trebuie ajutat de multa munca. Si nici norocos nu m-am socotit, avand foarte multe de reprosat sortii mele. Observ, totusi, acum, privind in urma, ca am gresit deseori in autoaprecieri pentru ca socotesc ca Dumnezeu m-a inzestrat si cu charisma, si cu talent, si cu mult noroc.
– Ati pregatit multe serii de tineri, viitori actori. Cum v-ati descoperit calitatea de profesor, stiut fiind faptul ca nenumarati actori tineri au numai cuvinte de lauda despre profesorul Florin Zamfirescu?
– Nu am visat niciodata profesorat. S-a intamplat gratie lui Octavian Cotescu. Am descoperit ca-mi place si ca pot. Metoda mea de lucru cu tinerii este o metoda imbratisatoare, adica ii iubesc pe toti cei care iubesc meseria. De aici, rezultatele foarte bune ca profesor.
– Credeti inca in puterea cuvantului rostit pe scena?
– Cuvantul rostit pe scena nu va produce niciodata revolutie. El nu este atat de periculos cum credeau comunistii, dar constituie o insamantare in mintea spectatorului si, din cauza asta, socotesc ca Actorul este responsabil de ceea ce graieste pe scena.
– Exista scoala de teatru pe care o cunoasteti foarte bine. Din pacate, multi dintre tinerii actori, dupa finalizarea studiilor, se pierd. Ar fi necesar, oare, un teatru al tineretului, unde ei sa-si cizeleze talentul, sa-si puna in valoare aptitudinile?
– Despre un teatru al tineretului am vorbit deseori. Acum, o data cu trecerea la invatamantul de 3 + 2, cand cei doi ani sunt oferiti masteratului, deci celor mai buni, sper ca acest lucru sa genereze un astfel de teatru. Ar fi o pista de lansare, ar fi o posibilitate de selectie pentru teatrele profesioniste.
– Ce va place sa faceti atunci cand nu sunteti la universitate sau pe scena?
– Mi-ar placea sa merg foarte mult pe jos, pe strazile Bucurestiului, lucru ce mi se intampla din ce in ce mai rar. Ma simt bine cand stau la mine in gradina unde citesc, invat texte, ma joc cu cateii si-i fac, permanent, curte sotiei mele.
– Aveti vicii?
– Da!!! Am vicii. Fumez enorm. Acum ma gandesc la anii copilariei cand ma duceam la preot sa ma spovedesc. Nu beau, nu pierd noptile in restaurante, nu-mi plac petrecerile mondene. Invitatiile pe care le primesc le onorez doar cand am maxima obligatie.

O familie de actori

Familia mea de actori e formata, cronologic vorbind, din: Florin Zamfirescu – adica eu, sora mea Raluca Zamfirescu, actrita la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiesti, sotia mea, Catalina Mustata, fiul meu, Vlad Zamfirescu, si fiica mea, Stefana-Samfira Zamfirescu. Cand reusim sa ne-adunam cu totii, ceea ce se intampla foarte rar, ne simtim bine, ne amuzam copios si nu jucam teatru. Am dori insa sa jucam intr-un spectacol cu totii, dar nu s-a ivit ocazia.