Mi-a trebuit mult timp până să stabilim o întâlnire: ba era în grădină, ba făcea curse între casele pe care le-a locuit şi în care a lăsat câte o bucăţică din sufletul ei, cum spune cu ochii strălucind. Şi chiar aşa am şi stat de vorbă, între două drumuri, două probleme de rezolvat.
M-am întâlnit la un restaurant cu o Tora Vasilescu aducând fericită unor prieteni „căpşuni din grădina mea, puse de mine şi culese cu mâna mea”. Venea de la o întâlnire cu regizoarea Cristina Nichituş cu care discutase despre un viitor rol într-un film, un proiect despre care… vom vorbi. Deocamdată, vorbim despre ce face Tora Vasilescu în prezent.
În ce filme o putem vedea pe Tora Vasilescu? Care este statutul unei actriţe nu tocmai tinere şi sexy acum, în România?
Tora Vasilescu: Deocamdată îmi este arhisuficient contractul cu Pro Tv pentru serialul „State de România”, unde lucrez alături de nişte oameni minunaţi, de nişte actori foarte buni. Am tot respectul şi pentru Gheorghe Visu şi pentru Carmen
Tănase, actori care au disciplina profesiei, disciplină în care îmi place să mă înscriu şi eu. Cristina Nichituş îşi aducea aminte ce nebune eram la „Pădurea de fagi”, dar când venea vorba de filmare şi se spunea „Motor!” deveneam alte persoane. Sunt încântată că pentru bucuria profesiei şi continuitate am intrat printre primele în această lume a serialelor. Consider că un actor poate fi distribuit şi în Camus şi
într-o poveste, mai ales că palmele luate de la viaţă îmi arată că mândria şi orgoliul sunt printre cele mai negative trăsături ale unui om, pentru care îşi va primi pedeapsa. Trebuie să ajungem la un echilibru în care să înţelegem că respirăm toţi acelaşi aer şi nimeni nu este mai grozav decât altul. Şi am mai învăţat ceva important: lumea te iartă dacă greşeşti, dacă mai faci câte o prostie, dar nu te iartă dacă eşti fericit!
În ceea ce priveşte statutul actriţei mature, simplist vorbind, dacă ai mâncat ieri, nu înseamnă că nu ţi-e foame şi astăzi! Cine a gustat odată din mierea succesului îşi doreşte în continuare! Interpretarea unui rol pe scenă echivalează deseori cu o aruncare în gol, bungee-jumping. Şi nu poţi
să-ţi imaginezi ce adrenalină provoacă reuşita saltului! Nu ştiu dacă este vorba despre ego, este o cerinţă! Un filosof indian spune că actoria este cea mai spirituală profesie pentru că actorul se identifică cu personajul, dar rămâne în acelaşi timp un privitor, un martor. Şi acest lucru se extinde şi la viaţă, suntem permanent martorul vieţii noastre. Îmi place să spun, de câte ori mă întâlnesc cu un coleg cu care nu m-am văzut de 20-30 de ani, că suntem unul pentru celălalt martorii tinereţii noastre. Trebuie să fim permanent martorul şi observatorul propriilor noastre trăiri, atât în viaţă, cât şi pe scenă. Iar în ceea ce priveşte actorul, pentru mine este interesant atunci când jocul lui este autentic. Mai în glumă, mai în serios, joacă precum un adevărat medium pentru trăirile personajului. Jocul autentic, doar asta contează. Şi dacă jocul său nu transmite emoţie, atunci mai bine stai acasă şi citeşti piesa. Profesia asta nu se face dintr-un moft sau pentru că noi credem că suntem frumuşele. Se face dintr-o cerinţă sufletească de a împărtăşi trăirile şi emoţiile tale cu ceilalţi. Trebuie să-l faci pe spectator să creadă în personaj. Numai pentru frumuseţe nu se face actorie, pentru că frumuseţea, după o vreme, poate fi teribil de umilitoare, mai ales pentru o femeie. Pelicula este extrem de nemiloasă cu vârsta, mai ales cu femeile!
Vorbeşti de peliculă, dar scena? Cât de primitoare este ea cu Tora Vasilescu?
T.V.: În ceea ce priveşte teatrul mi-am încheiat într-un fel dorinţa de a face teatru cu un spectacol la Teatrul Evreiesc pe care l-am mişcat cam singură din loc. Sunt mulţumită în faţa conştiinţei mele că, pe de o parte, am făcut un spectacol pe care
l-am luat de la început, l-am modificat, a fost un fel de teatru-film, am adus sponsori, am fost cu el şi la Festivalul de Teatru de la Sibiu, iar pe de altă parte, experienţa mi-a arătat că dorinţa de a face acest
one-woman-show este, într-un fel, o exacerbare a ego-ului. Am înţeles, am fost amendată de legile divine – am avut
probleme de sănătate -, mi-am tras învăţămintele şi am avut satisfacţia că am reuşit. Sufletul meu ştie şi atunci nu mai am nici o frustrare în ceea ce priveşte teatrul. Acum, refuz să mă mai duc la teatru ca să nu mă provoc să urc pe scenă. Nu ştiu cum aş reacţiona. Sunt un temperament coleric şi am luptat mult să sculptez în caracterul meu, dar încă am faţete necunoscute.
Actoria este un domeniu unde orgoliile sunt foarte mari…
T.V.: Nu, ca în politică nu există nicăieri… Mă dezgustă lupta pentru putere. Să treci peste cadavre ca să obţii ceea ce doreşti… Nu mi-ar părea rău dacă astfel de oameni ar păţi-o. Da, recunosc, nu sunt chiar atât de bună încât să empatizez cu fericirea lor!
Ce o face fericită pe Tora Vasilescu?
T.V.: În primul rând profesia, de aceea şi continui să o fac. Mulţumesc lui Dumnezeu, am avut parte şi de succes, îl cunosc şi pe cel direct de public, comunicarea aceea care ridică adrenalina. Şi, bineînţeles, când îmi revăd filmele şi consider că o scenă este jucată cu bun-simţ şi inteligenţă, în transa personajului, atunci este o mare bucurie. E o mare tristeţe când văd o scenă jucată fals. E groaznic, să-ţi vină să-ţi dai singură palme în oglindă! Iar când îmi văd trandafiririi înfloriţi, mă bucur cum puţini îşi pot imagina şi simt cum îmi ridică vibraţia. Grădina mea este produsul meu, nu al unui designer, mă reprezintă. În ceea ce priveşte această pasiune, poate este o moştenire genetică de la bunica mea, poate frustrarea de mamă, faptul că nu am avut copii… Este bucuria că Dumnezeu îţi dă o sămânţă şi tu o înmulţeşti. Te poţi juca cu florile, poţi comunica cu ele. Este un sentiment pe care mi-e jenă să-l descriu pentru că se va spune că sunt actriţă şi sunt exagerată. Când trec pe aleea mea cu trandafiri, rup petalele celor care s-au trecut, le răsfir în aer şi le spun „omagiul meu”, pentru că au înflorit şi m-au bucurat. Acestea sunt situaţiile în care mă văd minunată, mulţumită de mine şi de ceea ce am moştenit de la ai mei.
