Alexandra Velniciuc joacă la Teatrul Metropolis în câteva comedii de succes, dintre care amintim „Pijamale” şi „Fantoma, dragostea mea”. Pentru cei care n-au ajuns încă la Metropolis, Alexandra Velniciuc este prezentă săptămână de săptămână în casele lor prin intermediul emisiunii „Atenţie, se cântă”, pe TVR 2.
Alexandra Velniciuc provine dintr-o familie în care respectul pentru valori a existat întotdeauna. Nu crede în mitul femeii frumoase. Crede că trebuie să fii frumos pe dinăuntru. O adoră pe Meryl Streep, pe care o consideră „cea mai frumoasă urâtă care există pe lume”. Este o persoană foarte meticuloasă, căreia i-ar fi plăcut să înveţe să picteze pe boabe de orez.
Când am stabilit să facem acest interviu ai exclamat: „Doamne, dar mai interesează actorii azi pe cineva!”. De ce crezi acest lucru?
Pentru că sunt destul de ancorată în lumea în care trăim şi pentru că este evident că nu interesează pe nimeni ce face un actor. Poate interesa ce face un om care are această profesie, dar are şi tangenţe cu lumea mondenă, a telenovelelor. Din punctul meu de vedere, un actor este acela care urcă pe scenă, face filme, nu neapărat de premiu, ci filme artistice. Sigur că putem extrapola, şi atunci un actor ar putea fi orice alt om care are tangenţe cu media, chiar şi cel fără şcoală. Eu am făcut această meserie din dragoste şi din respect pentru teatru şi tot ce am făcut adiacent – radio, reclame, tv – a fost pentru că aşa mi s-a deschis drumul.
Ştiu că ai studiat pianul. Când ai realizat că nu vei face muzică mai departe şi te-ai îndreptat către teatru?
Începusem studiul pianului la trei ani şi jumătate şi la cinci ani am realizat că vreau să fac teatru. Ştiind însă că un actor trebuie să-şi dezvolte toate laturile artistice şi plăcându-mi pianul, am făcut pian foarte serios până pe la 16 ani, după care a devenit un fel de hobby. M-am pregătit întotdeauna serios pentru actorie, fără ca tata să ştie însă. Când am început să scriu şi să citesc îi furam textele, mi le copiam în nişte caiete, pe care le am şi acum, şi aşa mi-am alcătuit singură repertoriul, din poeziile furate de la tata.
Cum a reacţionat tatăl tău, actor şi el, când a aflat că vrei să dai la teatru?
Tata a fost pus în faţa faptului împlinit pentru că a aflat după ce eu mă înscrisesem deja la Facultatea de teatru. Lui îi spusesem că voi da la engleză-japoneză, dar eu m-am înscris la teatru. Secretarele de la Teatru, care mă cunoşteau, mi-au spus că pot să aduc o adeverinţă cum că tata este profesor acolo şi să nu mai plătesc taxa de înscriere. Am refuzat categoric şi tata a aflat cu două zile înainte că nu mai poate fi în comisia de admitere pentru că fata lui dădea examen acolo. A venit acasă, a dat uşa de perete şi mi-a spus: „Ce mi-ai făcut?”. I-am zis: „Tată, îţi promit că dacă nu iau din prima, nu mai dau. Dar lasă-mă să încerc.” Am intrat din prima, şi dacă ar fi să mai parcurg o dată drumul, l-aş urma identic, fără nici un fel de modificare.
Televiziunea te-a pasionat dintotdeauna? Cum ai ajuns la emisiunea „Atenţie, se cântă!”?
De fapt, când am ajuns prima dată la televiziune, aveam 16 ani. Cornel Diaconu, Ovidiu Moroşanu şi Dan Iordăchescu mă invitaseră să dau nişte premii la „Duminica în familie”. Nu mi-a plăcut. Ca dovadă că, deşi probabil drumul meu în televiziune ar fi fost mai uşor de parcurs, m-am oprit la un moment dat şi am zis: eu vreau să fac teatru. M-am dus patru ani la Facultatea de teatru, am învăţat, am căpătat mijloacele acestei meserii, după care a venit propunerea unui serial tv. Am făcut serialul acela care era numai cu actori profesionişti şi după aceea am ajuns la televiziunea naţională, unde eram actor-prezentator al unor momente de arhivă. Chiar şi în televiziune am încercat să-mi conduc bărcuţa în aşa fel încât să fiu permanent asociată cu noţiunea de actor. Nu vreau să fiu simpatica blondă, nu vreau să fiu vedetuţă tv, nu mă interesează absolut deloc acest statut. De cinci ani sunt la emisiunea „Atenţie, se cântă!” şi ea a devenit o parte din mine. Deşi am avut multe propuneri în perioada asta de a pleca de la această emisiune către o televiziune comercială, care sigur, îţi asigură un statut de „vedetă”, nu m-a interesat. Mie îmi place „Atenţie, se cântă!”. Este o luptă a domnului Moculescu, căreia m-am alăturat, pentru recunoaşterea valorii în muzică. La această emisiune am satisfacţia de a fi făcut un bine cuiva, acelor copii care vin cu mâinile transpirate şi reci de emoţie că ajung acolo.
Din ceea ce spui înţeleg că iubeşti foarte mult teatrul, contactul direct cu publicul, care este cel mai sincer, dar care te şi taxează cel mai tare.
Îmi place să fiu taxată de un public avizat. Nu cred că există însă cuvinte pentru a descrie satisfacţia pe care o simţi la reacţia publicului! Şi nu aplauzele sunt neapărat importante, ci felul în care te privesc oamenii după spectacol! Felul în care se uită în ochii tăi, fracţiunea aceea de secundă în care s-au uitat la tine merită orice chin.
Dar filmul? Este mai uşor să faci film decât teatru?
Filmul este altceva. El presupune o altă şcoală, pe care noi nu o avem. Am făcut film, mi-ar plăcea să mai fac, dar nu este filonul în care mă simt eu cel mai bine. În ceea ce priveşte partea a doua a întrebării, depinde de cum se lucrează în echipa respectivă. Filmul în care sunt prezente personaje de zi cu zi, oameni care nu au nimic special, este un film facil, pe care îl poate face orice actor. Dar atunci când ai de făcut un rol de compoziţie caracterială, nu estetică, atunci deja este o provocare şi nu este mai uşor decât teatrul. Dar la noi, din păcate, nu se mai fac astfel de filme. Se fac filme cu oameni obişnuiţi.
Cum reacţionezi la critică? Aceea venită de la cei apropiaţi ţie sau de la zona de specialitate?
Atunci ascult. Când e vorba de zona de specialitate, ascult pentru că inevitabil au mai multă experienţă decât mine şi pentru că întotdeauna, chiar şi dintr-o critică acidă poţi extrage acele lucruri care să te propulseze. Chiar dacă ar fi cineva – nu mi s-a întâmplat, recunosc – care să mă critice aspru, i-aş mulţumi din suflet pentru că eu aş învăţa de acolo de unde probabil am greşit, unde probabil ceva n-a fost aşa cum trebuia. Nu mă tem de tipul ăsta de înfruntare. Dacă răutatea este gratuită, atunci mă apăr. Atunci nu ascult. Poţi să dai în mine cu tot ce vrei. Dacă este evident gratuit, nu mă interesează, nu aud. Zâmbesc, mulţumesc… Şi cred că până acum am reuşit să fac acest slalom şi să preiau doar ceea ce era evident adevărat.
Care este criticul de care te temi cel mai tare? Tu însăţi, tata?
Eu însămi. Tata nu-mi spune nimic. Acuma nu ştiu dacă nu-mi spune că nu vrea sau nu-mi spune că n-a avut până acum ce. Aici mai discutăm… Probabil că dacă ar fi ceva evident eronat, aş înţelege din privirea lui. Până acum nu mi s-a întâmplat. Nu s-a întâmplat însă nici să mă laude. Niciodată. Dar eu vreau să cred că până acum nu l-am făcut de râs şi că are de ce să fie mândru. Ăsta a fost de fapt un ţel al meu, de la care încă nu am abdicat. Şi tot ce am făcut până acum, am făcut gândindu-mă înainte cum ar reacţiona tata. Ar fi mândru? Da, bine, atunci fac. El este etalonul.
Cum a fost primul spectacol la care el a fost spectator?
Primul spectacol la care tata a fost spectator a fost la Buzău, unde el era şi actor. Juca în acelaşi spectacol cu mine, dar nu ne întâlneam în scenă, nu ne intersectam. Şi cea mai frumoasă amintire pe care o am, de suflet şi de emoţie, a fost când eu jucam (eram în anul III de facultate) în aceeaşi piesă cu el. Eu aveam personaj principal, eram tot timpul în scenă şi la un moment dat auzeam un scârţâit foarte enervant sus, deasupra, unde era o strapontină (deasupra scenei). M-am uitat şi l-am văzut pe tata, care în costumul lui din spectacol bântuia ca un leu în cuşcă să vadă ce fac eu. A fost un moment important pentru sufletul meu…
Statutul de acriţă presupune anumite standarde?
Nu. Statutul de om presupune nişte standarde de educaţie. De o bună educaţie. Nu, eu nu fac parte din categoria acelor actori care se simt tot timpul urmăriţi şi analizaţi.
Când ai considerat că trebuie să faci compromisuri în viaţă?
Primul pe care l-am considerat a fi un compromis – dar un compromis pentru care nu mă acuzam foarte tare, însă pentru sufletul meu tot un compromis era – a fost când, la terminarea facultăţii, în anul IV (pentru că eu am făcut patru ani) jucam deja în spectacolul de licenţă la Casandra, în Iocasta din „Oedip rege” şi tot în perioada aia am luat proba pentru o telenovelă – prima telenovelă românească – „În familie” se chema. Şi pentru sufletul meu am considerat că este un compromis şi că mă îndepărtez puţin de la teatru făcând acel serial de televiziune. Nu mi-e ruşine de ce am făcut acolo, am învăţat cum se lucrează în România la un serial, ritmul alert în care se lucrează. Nu-mi pare rău, dar la vremea respectivă l-am considerat ca fiind un compromis.
Există vreun personaj anume pe care doreşti să-l interpretezi?
Mi-ar plăcea mult să joc dramaturgie rusească. Mă simt în momentul de faţă cu destulă experienţă acumulată şi destul de dospită ca să pot juca un personaj din această dramaturgie. Cehov, de exemplu, şi nu Elena Andreevna, aşa cum fizionomia mea ar putea indica. Da, mi-ar plăcea Cehov, deşi foarte mulţi regizori tineri consideră dramaturgia rusească un teatru prăfuit. Am văzut spectacole după Cehov făcute de ruşi, unde mureai de râs şi înţelegeai de ce Cehov a spus că piesele lui sunt comedii.
Până atunci vorbeşte-ne despre personajul Elvira, din „Fantoma, dragostea mea”
Am încercat să fac o fantomă jucăuşă, cu personalitate şi cu viaţă (chiar dacă ea este o fantomă!). Eu cred că pe scenă avem nevoie de oameni frumoşi – nu fizic frumoşi – ci oameni frumoşi pe dinăuntru, bine dispuşi, în vervă, care să te facă să zâmbeşti. Suntem destul de preocupaţi de diverse probleme, ca să mai vedem asta şi pe scenă. M-am ferit de personaje sumbre. Chiar dacă ele erau scrise aşa, am încercat să le văd şi latura luminoasă. Ne-am simţit bine la repetiţii cu toţii şi eu cred că asta se vede pe scenă. Cred că oamenii au nevoie de comedie!
#1. Ce-ai fi făcut dacă nu ai fi făcut teatru?
AŞ FI FĂCUT TEATRU, ASTA E CLAR. Dar dacă şi dacă şi dacă n-aş fi făcut teatru, mi-ar fi plăcut – dar nu ştiu dacă aş fi fost în stare – să devin arheolog.
#2. Te consideri o vedetă?
NU, DOAMNE FEREŞTE. Nu sunt o vedetă şi nici nu-mi doresc să fiu, mai ales în accepţiunea actuală. Vreau să fiu un om care, dacă are o menire – aceea de a fi actor – poate că va reuşi să rămână în memoria colectivă ca actriţă.
#3. Ce lucruri o atrag pe femeia Alexandra Velniciuc?
PARFUMURILE. Sunt îndrăgostită de mirosuri, mi-ar fi plăcut să fiu „nas” pentru parfumeuri. Am o mare calitate – pot, dacă-mi dai un parfum, să-ţi spun notele de bază ale acestuia, mergând în piramidă. Îmi plac parfumurile vechi, clasice. Adică nu cele cu care se dau toate femeile pentru că e o modă. Întotdeauna îmi place să fiu inversul modei.
#4. O calitate şi un defect care te caracterizează.
SĂ ÎNCEPEM CU DEFECTELE. Sunt o persoană foarte analitică, analitică cu ceilalţi, dar şi cu mine însămi. Am o ordine a mea în care dacă îmi intră cineva, mă distruge. O calitate: sunt o persoană cu simţ estetic foarte dezvoltat.
#5. Mi-ai spus că te relaxează să găteşti. Ce altceva te mai relaxează?
SĂ STAU ACASĂ şi să fac ce mi se pare mie util în momentul respectiv pentru casă. Mă relaxează să stau. Mă relaxez când conduc. Chiar şi în trafic aglomerat şi insuportabil eu nu mă enervez, sunt o persoană echilibrată şi nu am fost înjurată în trafic de bărbaţi până acum, deşi conduc de şase ani.
