Într-o casă din centrul Bucureştiului, ascunsă în adâncul unei grădini cu legume şi pomi fructiferi, locuieşte o doamnă cu o biografie senzaţională. Istoria care i-a modelat-o a şi împiedicat-o să şi-o povestească până de curând.
Tatăl său, un vestit pădurar din Ţara Lăpuşului (regiune din Nord-Vestul României), a salvat mai mulţi copii evrei de la deportarea la Auschwitz, în timpul vremelnicei ocupaţii maghiare (1940-1945), şi figurează la Memorialul Yad Vashem de la Ierusalim ca „drept al popoarelor”. Dar pentru că, mai târziu, în 1948, a ascuns în cantonul său mai mulţi fugari anticomunişti, a fost nevoit să se refugieze în munţii Ţibleşului, fiind ameninţat cu arestarea după ce a refuzat să devină informator, cum îi propunea Securitatea. A luat cu el şi pe doi din copiii săi. Fata cu un nume parcă mitologic: Aristina, avea şaptesprezece ani. Băiatul, Achim, cu patru ani mai mult.
În urma plecării lor, ceilalţi membri ai familiei – soţia, ceilalţi copii, numeroase rude, mai mult sau mai puţin apropiate – au fost deportaţi în stepele din Sudul ţării În 1953, după patru ani în care a organizat şi condus grupul de rezistenţă din Munţii Ţibleşului* grav bolnav, Nicolae Pop a cerut să fie coborât din munte, pentru a nu-şi încurca colegii de luptă şi pentru a-şi salva astfel rudele persecutate câtă vreme el era de negăsit. Securiştii l-au găsit şi n-au aşteptat ca boala să-l răpună: l-au ucis ei, fără judecată. Cei din munţi au fost în scurtă vreme fie împuşcaţi, fie prinşi şi condamnaţi: Achim la 22 şi Aristina Pop la 20 de ani închisoare. Cei unsprezece ani de până la graţierea din 1964 Aristina i-a petrecut în închisori, grav bolnavă ea însăşi, dar protejată de prietenia colegelor de suferinţă, între care era mereu cea mai tânără.
Aristina Pop trece prin cele mai teribile suferinţe, dar găseşte mereu o mână protectoare care o apără. Este omul care se ştie face iubit tocmai pentru că nu este în stare de ură. Dezarmează pe anchetatori prin ingenuitate, pe femeile-gardian prin faptul că le-ar putea fi copil, pe doctori prin altruismul tinereţii sale. Deşi trăieşte printre bolnave şi le vede chiar pe multe murind lângă ea, nu-şi pierde credinţa, refuză resemnarea, continuă să spere. Intelectuale, ţărănci, călugăriţe şi doamne din înalta societate formează o lume ideală, un falanster al suferinţei care înnobilează. După ce iese din închisoare şi securiştii încearcă s-o folosească, le cere s-o trimită mai bine înapoi, după gratii. Se căsătoreşte „la prima vedere” cu un tânăr, Nicolae Săileanu, cu care se aflase în aceeaşi închisoare şi care se îndrăgostise de ea fără să ştie cum arată, doar auzindu-i povestea. Acelaşi noroc îl are cu părinţii soţului, în casa cărora se mută, şi la serviciu, unde este primită „fără autobiografie”. Se pierde în furnicarul Bucureştiului, cu precauţie, dar fără complexe.
Cum a reuşit un asemenea caracter să se facă iubit într-o lume a urii, a luptei de clasă? Secretul constă, fără îndoială, din ştiinţa înnăscută de a rămâne normală într-o lume a anormalităţii.
Dincolo de datele de psihologie, Aristina Pop este un martor şi un mărturisitor de excepţie. Relatărea ei este simplă, clară şi luminoasă [mărturiile Aristinei Pop Săileanu au apărut în volumul „Să trăiască partizanii până vin americanii” publicat, în 2008, de Fundația Academia Civică – n. RL]. Numeroasele personaje alături de care trăieşte – în munţi, în închisori şi în viaţa privată de după detenţie – sunt creionate printr-o simplă trăsătură, prin descrierea unui gest, a unei date biografice, de obicei cea mai favorabilă. O bunătate care nu duce la un idilism ieftin, ci la o plutire existenţială pe deasupra necazurilor lumii, la un fel de „sfinţenie” a stării de jertfă şi suferinţă.
Sub aspect documentar, mărturiile sale dau un ordin de mărime neaşteptat de ridicat numărului celor ce au opus rezistenţă comunismului, ca şi celor ce au umplut închisorile. Prin orizontul inerent îngust al adăpostului din munţi sau al închisorii se perindă zeci şi sute de personaje, în spatele cărora se aliniază alte mii şi mii, mulţimi de oameni demni de încredere, care suferă în tăcere şi ar putea să te ajute. Mult mai mulţi atunci, în teroare, decât astăzi, în libertate.
Coincidenţele şi surprizele sunt uimitoare. Se întâmpla uneori ca în aceeaşi închisoare să fie ţinuţi captivi mai mulţi membri ai aceleiaşi familii, fără ca unul să ştie de altul. O deţinută îşi vede sora stâlcită în bătăi de Securitate fără s-o mai poată recunoaşte din cauza rănilor. Un tată octogenar este condamnat la douăzeci de ani muncă silnică pentru că nu şi-a denunţat fiul, paraşutat de americani. Într-o aceeaşi închisoare, deţinuţii vin, pleacă şi revin după ani şi ani de zile, ca într-un carusel al terorii. Şi, în sfârşit, la sosirea acasă din detenţie, „mătuşica Aristina” este recunoscută întâi nu de rudele vârstnice, ci de o nepoată de 12 ani care se născuse în timpul absenţei ei şi o ştia doar din poveştile altora.
Se întâmplă, de asemenea, lucruri de necrezut: la un moment dat, într-o casă – cu podul oferit ca adăpost partizanilor – se ţine o şedinţă de partid la sfârşitul căreia, stropit cu horincă, cei ascunşi îi aud pe proaspeţii comunişti cântând refrenul pe care l-am folosit ca titlu al unei cărţii: „Să trăiască partizanii/Până vin americanii”. Oportunism? cinism? speranţă deşartă? Pentru ţara cu puşcăriile ticsite de deţinuţi politici visul american era un panaceu universal, dar şi o iluzie.
Sunt amănunte care, fie şi aleatoriu, vorbesc despre dimensiunile şi nuanţele înfricoşătoare, în spaţiu şi în timp, ale sistemului concentraţionar.
Grupul de rezistenţă “Ţibleşul” (Pop – Oniga).
Grupare de rezistenţă armată ce a activat în Ţara Lăpuşului sub conducerea pădurarului Nicolae Pop din Lăpuşul Românesc. Pe parcursul existenţei sale, grupul a numărat, cu alternanţe, în jurul a 20 de persoane. Din această grupare au făcut parte, printre alţii, Vasile Paşca, Vasile Hotea (student, membru al grupului Popşa), Achim şi Aristina Pop, Ioan Mâţ, Ilieş Dunca, Gavrilă Dunca, Ioan Hotico, Dumitru Hotico, Vasile Chindriş, Ştefan Chindriş, Dumitru Chindriş, părintele Atanasie Oniga, Mircea Dobre. Printre ultimii care au intrat în grup, în 1951, au fost Ioan Rusu (student, membru al grupului Popşa), Vasile Tivadar şi Vasile Blaga.
Confruntările grupului cu trupele Ministerului Afacerilor Interne au fost numeroase. Adoptând însă o strategie de apărare – niciodată nu atacau – au reuşit să scape. Ceea ce nu s-a putut salva, în iarna anului 1952, a fost adăpostul cu alimente, iar grupul a rămas fără mijloace de existenţă. Trupele de securitate împânzeau tot mai mult zona muntoasă, iar metodele de anihilare a grupului s-au diversificat: racolarea unui număr tot mai mare de informatori, ameninţări la adresa părinţilor, fraţilor şi a rudelor. Toate aceste măsuri i-au determinat pe membrii grupului să se despartă, în 1952, în formaţiuni mai mici, pentru a putea rezista mai uşor. În martie 1953, grupul de rezistenţă “Ţibleşul” era anihilat în întregime. Membrii grupului au căzut rând pe rând în mâinile Securităţii. Dumitru Hotico în septembrie 1952, Atanasie Oniga în ianuarie 1953 şi Vasile Hotea în martie 1953 au fost împuşcaţi. Un prim proces a avut loc în primăvara lui 1953, iar al doilea lot a fost judecat în august 1953, de către Tribunalul Militar din Oradea.
*
Acest articol apare cu sprijinul Fundației Academia Civică și a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet.
