Festivalul Internațional de Operă ”Virginia Zeani”, care va avea loc la Târgu Mureș, Reghin și Cluj, în perioada 31 mai-9 iunie, este o reverență adusă sopranei Virginia Zeani, una dintre marile voci ale lumii, care s-a născut în Transilvania.
„Cântecul desăvârșit este ca o pictură de cuvinte” – obișnuiește să spună Virginia Zeani, soprana al cărei glas impecabil i-a uluit, în epoca de aur a operei, pe cei mai exigenți melomani ai lumii. Una dintre stelele scenei lirice ale anilor ’50-’70, Virginia Zeani este o femeie care, prin delicatețe și sensibilitate, dublate de har și aleasă educație, a reușit să se mențină printre cele mai valoroase artiste ale lumii operei de-a lungul celor 30 de ani de strălucită carieră internațională.
Și-a păstrat reputația în epoca marilor dive în arta lirică mondială – Callas, Tebaldi, Caballé, Birgit Nilsson – și a fost artista pentru care vestita Operă de la Roma avea să reia, pentru prima dată în secolul XX, spectacole importante precum “Alzira” de Verdi și „Otello“ de Rossini. Vreme de 25 de ani ”Prima Donna Assoluta” a Teatrului de Operă din Roma, Virginia Zeani a fascinat fie în delicatul rol al Violetei din Traviata, fie cântând partiturile sofisticatei Mimi din La Boema, în rolul Margaretei din Faust sau cu alte roluri fascinante gândite de marii compozitori ai lumii. Adunate, sunt peste 60 de roluri diferite, care i-au adus admirația publicului, a autorităților din multe țări și, mai ales, o reputație de excelență în foarte exigenta lume Bel Canto. Maria Callas însăși spunea, cândva, despre Virginia Zeani că este singura artistă lirică din lume care-i poate da emoții. I-a susținut, încă de la începutul carierei lor, pe Luciano Pavarotti și pe Placido Domingo, acesta din urmă fiind, în opinia Virginiei Zeani, cel mai complex tenor pe care l-a întâlnit vreodată și căruia i-a fost alături pe scenă pentru prima dată în 1972, în „Manon Lescaut“, de Puccini, la Barcelona.
A fost admirată de dirijorul Arturo Toscanini, legenda de la La Scala și ilustrul maestru al faimoaselor Maria Callas și Renata Tebaldi, s-a bucurat de prietenia Renatei Tebaldi sau a Magdei Olivero – o uriașă legendă a operei italiene -, a unor muzicieni precum Beniamino Gigli sau Mario del Monaco ori a vestitului Franco Corelli. A fost decorată de Regele Farouk al Egiptului pentru merite culturale și chiar a cântat la logodna acestuia, aplaudată, printre alții, și de faimosul prinț Ali Khan și de frumoasa prinţesă Fawzia, sora regelui Farouk, prima soţie a şahului Persiei. A contribuit la începuturile Şcolii de Operă din Noua Zeelandă, alături de regizorul Raymond Hawthorne şi de dirijorul şi profesorul de muzică Eliano Matteozzi Petralia, și a fost, vreme de 30 de ani, profesor emerit al Universității Indiana, Statele Unite.
Despre Virginia Zeani se știu nemeritat de puține astăzi. Poate pentru că întreaga ei strălucită carieră a fost dezvoltată în lumea mare. Dar un mare artist de operă oricum îi aparține lumii întregi! A părăsit țara în februarie 1947, pe când avea 21 de ani, și s-a stabilit în Milano. De altfel, așa cum îi place să spună, Virginia Zeani a avut trei vieţi: una în România, până la 21 de ani, alta în Italia, până la 55, şi a treia în Statele Unite, ca profesoară la Universitatea Indiana.
O zeiță s-a născut, la început de secol, în România
Povestea începe, însă, într-o Românie aflată în reconstrucție după Primul Război Mondial. Era în 1925, la câțiva ani după ce ultimele rafale de tun amuțeau, lăsând în urmă amintiri cumplite, teroarea și tristețea unor ani apăsători. Virginia Zeani s-a născut în Solovăstru, un sătuc din Mureș, într-o casă de ţărani, în mijlocul Munţilor Carpaţi. De acolo îndrăznea să viseze! Era cea mai mare dintre cele două fiice ale familiei. Felicia, sora mai mică a Virginiei, a murit când avea trei luni, într-un teribil accident care avea să o lase pe Vesselina, mama lor, marcată pentru totdeauna. Tatăl, Dumitru Zehan, se născuse pe 1 octombrie 1896, o vreme în care Transilvania aparţinea Ungariei și, ca urmare, Budapesta, nu Bucureştiul, era capitala ţării lui.
La 18 ani, Dumitru a devenit soldat și a mers în Italia să lupte împotriva Ungariei în Primul Război Mondial. Probabil că atunci s-a născut cumva, într-un mod subtil, destinul micuței Virginia, care avea să fie legat pentru mai bine de 30 de ani de Italia. Primii pași i-au aparținut, însă, României. Explorând cu fascinație o lume mică, din care bătrânii satului și animalele au rămas cele mai frumoase amintiri, Virginia se îndrăgostise de muzică. „Am început imitând păsările, cântând, fluierând sau improvizând refrene ca să o îmbunez pe mama, care era foarte severă. Dacă aş fi ştiut să solfegiez, poate că aş fi şi compus”, spunea Virginia Zeani. Drumul supraviețuirii a adus familia la București.
Virginia Zeani, care era la vârsta primelor studii, o admira pe Greta Garbo și s-a lăsat inspirată mai ales de rolul Marguerite Gautier din filmul Camille, era fascinată de Laurence Olivier și de John Gielgud, cărora le revedea, pasionată, filmele. Mai târziu, alături de Zenaida Pally, colega ei de generație devenită mai apoi una dintre cele mai mari soprane ale lumii, asculta muzică de operă pe viniluri, visând la Madama Butterfly și imaginându-și că ar putea cânta ca Amelita Galli-Curci sau, cine știe, poate chiar ca Toti dal Monte. A admirat-o pe Elvira Godeanu și s-a lăsat inspirată de mișcările ei de o impecabilă delicatețe și eleganță. Sau pe Hariclea Darclée, care era la vremea aceea unul dintre puţinii cântăreţi de operă din România cu o carieră internaţională. Iar Virginia Zeani, așa cum avea să o spună ulterior, voia să ajungă întocmai ca ea.
Războiul lăsase loc doar visurilor mici, de supraviețuire, abandonând marile speranțe în seama celor mai temerari dintre visători. Urmându-și mai întâi harul, dublat apoi de dorința de a scăpa din coșmarul României ocupate, Virginia Zeani a primit primele lecții de muzică de la Lucia Anghel, o artistă care avusese o carieră importantă ca mezzosoprană la Monte Carlo.
Acestea erau doar semințe ale marelui succes care aveau să încolțească mai târziu, sub îndrumarea strălucitei soprane din Rusia, Lydia Lipkowska, o mare cântăreaţă de la Opera Metropolitan, care a venit, în 1941, la București să ţină cursuri pentru elevi tineri şi pasionaţi de muzică. Lipkovska fusese o prezenţă marcantă în lumea operei internaţionale. Studiase la Sankt Petersburg cu Natalie Iretzkaya şi apoi la Milano, cu veteranii Vittorio Vanzo şi Antonio Cotogni. Cotogni fusese profesorul lui Enrico Caruso, iar Vanzo îi învăţase pe Titto Ruffo, Georges Baklanoff şi alţii. Devenise repede preferata publicului rus şi, încă din 1909, cântase cu acelaşi succes la Boston şi la Paris, iar în 1910 la Opera Metropolitan din New York. La apogeul carierei sale de la Metropolitan, cântase cu câţiva dintre discipolii profesorilor ei, printre care Caruso şi Titto Ruffo sau cu Feodor Şaliapin.
Lipkovska s-a declarat mulţumită de performanțele Virginiei şi i-a stabilit un repertoriu de bază, care avea să-i aducă, mai târziu, aplauzele Europei. I-a sugerat să învețe Traviata, fiindcă ea însăși fusese o Traviata de excepţie la Metropolitan. A mai învăţat-o La Boema, Manon a lui Jules Massenet (de asemenea, ea fusese o Manon foarte bună) şi Marguerite din Faust, de Gounod, ultimele două opere în franceză. I-a ales repertoriul cu mare înţelepciune, spunându-i: „Când vei merge în străinătate, Virginia, dacă nu ai posibilitatea să faci carieră în Italia, poţi să mergi în Franţa, fiindcă o să poţi cânta Manon şi Marguerite“.
Războiul care a forțat mâna destinului
Virginia Zeani a știut întotdeauna că va fi o mare cântăreață de operă. În adolescență, se înscrisese la Facultatea de Litere și Filosofie din București, cursuri pe care nu le-a frecventat deoarece a decis să se pregătească, fără întrerupere, pentru muzică. Poate că ar fi putut fi și un bun psiholog, de vreme ce spunea cândva, mai în glumă, mai în serios, că i-ar plăcea să se amestece în creierul celorlalți. Harul, însă, îi stabilea, fără urmă de îndoială, drumul. “Aveam 14 ani în 1940, când Al Doilea Război Mondial a cuprins România. Nu-mi place să vorbesc prea mult despre anii aceia. S-au întâmplat atâtea şi am văzut multe lucruri pe care nu vreau să mi le amintesc. A fost foarte, foarte greu. Şi, în plus, am mai trăit şi marele cutremur din 9 noiembrie 1940. Multe case au fost distruse în Bucureşti şi de atunci am rămas cu un fel de claustrofobie”, spunea Virginia Zeani.
Avea 19 ani în 1945 și îndura urgia, războiul, care a adus boală în familia Virginiei Zeani și istorii dureroase ce aveau să lase amintiri de o viață. Prieteni deportați, pe care i-a revăzut abia ani mai târziu, un refugiu iluzoriu într-o Transilvanie ocupată de unguri, fugari care se adăposteau de urgie pe drumurile Sibiului, izolare și frică. Gândul de a părăsi țara devenise un imperativ al supraviețuirii.
“În 1947 s-a ivit ocazia pe care o aşteptam. Mi s-a oferit o bursă de şase luni în Italia. În timpul studiilor, i-am cunoscut pe secretarul Ambasadei Italiei, Boniver, şi pe consulul Dominici şi soţia lui, Flora, care m-au invitat să cânt la Ambasada Italiei din Bucureşti. Câteva zile mai târziu, ei i-au vorbit despre mine preşedintelui Republicii România, Petru Groza. Întâmplarea făcea ca una dintre nepoatele lui să fie măritată cu Teofil, unchiul meu cel bogat, aşa că preşedintele Groza m-a invitat să cânt la el acasă, în prezenţa dirijorului de operă Masini şi a soţiei acestuia, Dora. În acea seară, erau prezenţi şi ataşaţii culturali ai Rusiei şi Bulgariei. Cei doi mi-au propus să cânt la Moscova şi la Sofia, dar eu i-am implorat să mă ajute să plec în Italia, să studiez şase luni. Groza m-a prezentat secretarului său, dr. Draia, şi prin el am reuşit să obţin o viză de student ca să studiez în Italia. Am plecat din România fără să ştiu că nu aveam să-mi revăd părinţii până în 1963, după 16 ani“, își amintea Virginia Zeani. Furia autorităților de atunci avea să fie suportată în totalitate de restul familiei, care a supraviețuit încă 18 ani terorii vremurilor, urmărită de Securitate, cu telefoanele ascultate, cu pachetele interceptate… Abia în în 1963 Virginia Zeani a reușit să-și aducă și părinții în Italia.
Italia a întâmpinat cu bucurie o primadonă
Italia avea să o seducă, etalându-și fără modestie imensele promisiuni. Era o vreme de reconstrucție, după ce războiul nimicise tot, speranțele, oamenii, alături de impresionantele infrastructuri monumentale din patria artei. Virginia Zeani a reînceput pregătirea în muzică, îndrumată de marele tenor italian Aureliano Pertile, considerat cel mai interesant artist liric al lumii în perioada interbelică. Era o imensă onoare și o importantă recunoaștere, de vreme ce arhivele operei spun că Virginia Zeani s-a numărat printre puținii studenți pe care i-a acceptat vreodată Aureliano Pertile. De asemenea, colaborarea cu Zeani a fost pentru Pertile, probabil, legătura cu o lume de care se depărtase. În ‘47, când au început lecțiile, la Milano, erau deja cam 20 de ani de când Pertile se retrăsese de pe scenă, după o glorioasă carieră. Preda la Conservatorul Giuseppe Verdi şi dădea şi lecţii particulare acasă celor aleși.
Aureliano avea 62 de ani, era privit în continuare cu veneraţie tainică şi respect şi era numit „tenorul lui Toscanini“. Virginia era cu vreo 40 de ani mai tânără. Vocea ei era deja impecabilă, așa cum avea să remarce ilustrul ei maestru, așa că el și-a asumat responsabilitatea de a-i șlefui dicția, pentru a desăvârși astfel o neașteptată minune în lumea mondială a operei. Misiunea a fost una simplă. Virginia Zeani cântase oricum în italiană încă de la 13 ani, așa că a prins din zbor unele nuanțe sensibile, cum ar fi rostirea corectă a consoanelor duble în italiană sau dozarea forței, astfel încât să fie potrivită limbii. Urma primul imens test, anume întâlnirea cu publicul. Virginia Zeani nu cântase niciodată în România până la data emigrării.
Poate doar ocazional, în cadre semioficiale, în fața unei delegații diplomatice a Italiei, bunăoară. Așa că a strălucit pentru prima dată – cu o forță căreia nimic nu putea să i se împotrivească – la Bologna, inspirând cu glasul ei minunat o lume aflată în vreme de reconstrucție. Pentru opera italiană, de pildă, marele simbol al renaşterii de după război a fost redeschiderea Teatrului La Scala. Grav afectat de bombardamentele din 15 august 1943, teatrul s-a redeschis pe 11 mai 1946, în deplina sa splendoare tradiţională, care includea masivul candelabru din cristal de Boemia, cu toate cele 365 de lămpi, complet restaurat. În mai 1948, pe când avea doar 22 de ani, a fost prezentată impresarului Carlo Alberto Cappelli, care era şi important ziarist la Bologna. A fost o întâlnire norocoasă. Destinul a intervenit din nou în viaţa Virginiei. La Teatro Duse din Bologna era nevoie de o Violetta în Traviata, fiindcă soprana angajată să cânte rolul, Margherita Carosio, se îmbolnăvise.
Traviata… Un spectacol în care, mai apoi, avea să joace de 648 de ori de-a lungul carierei. Probabil că nicio altă soprană a lumii nu a murit de atâtea ori pe scenă… Iar rolul i s-a dezvăluit în toate nuanțele sale subtile pe măsură ce a trecut timpul. De fiecare dată a fost mai amplu, mai profund, de fiecare dată a stârnit în public emoții mai dezlănțuite în furtunoase aplauze.
