Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Theodor Olteanu: "Nu cred că reprezentanții MȚR au văzut filmul înainte să-l refuze"

Muzeul Naţional al Ţăranului Român a refuzat prezentarea lungmetrajului de debut al lui Bogdan Theodor Olteanu, „Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă”, pentru că, spune distributorul peliculei, Tudor Giurgiu, e un „film cu lesbiene”.

Eva Tipaldos 0 comentarii

Actualizat: 26.06.2018 - 10:54

"Sigur că poți face filme cum faci deodorant. Cu un ambalaj albastru oțel, să fie pentru bărbații care se cred puternici”, spune Bogdan Theodor Olteanu, un regizor care a prilejuit dezbateri cu filmul “Câteva conversații despre o fată foarte înaltă”, o poveste care, dincolo de tema relativ sensibilă – povestea de dragoste dintre două fete –, rămâne o incursiune creativă în viața generației tinere din București.

De altfel, Bucureștiul tinerilor este o temă predilectă pentru acest regizor și, tocmai de aceea, spațiul gazdă pentru majoritatea producțiilor sale de până acum, două scurtmetraje și piesa de teatru “Cea mai călduroasă zi din an”.

“Într-un prim strat de recepție, intriga acestui film este destul de simplă: două fete care se cunosc și încep o relație. Uneori le iese, alteori nu. Dincolo de asta, am fost interesat de modul în care trăiește o generație, pe Internet, în afara Internetului. De felul în care vorbesc mediat, folosind artefacte vizuale, cu gif-uri și poze care permit scurtături enorme în comunicare și care țin loc de limbajul scris, construind un limbaj mixt, de altfel foarte greu de reprodus. Mă fascinează generațiile astea prinse între aspirații globaliste și Evul Mediu târziu românesc”, spune Bogdan Theodor Olteanu. “Câteva conversații despre o fată foarte înaltă”, film independent, realizat fără bani publici și prezentat în premieră mondială la TIFF, a avut deja cronici elogioase în presa străină și, ulterior celor două proiecții sold out de la Cluj, a fost invitat la câteva prestigioase festivaluri din străinătate.

A fost refuzat însă de Muzeul Național al Țăranului Român, care și-a motivat decizia prin “perioada destul de complicată pe care muzeul o traversează, ce presupune un efort administrativ post-şantier considerabil (obţinerea unor avize de funcţionare, relocările personalului, repunerea expunerii permanente, o multitudine de probleme tehnice), derularea unui proiect cu finanţare din fonduri europene și o serie de intervenţii ce ţin de conservarea colecţiilor”. 


RL: „Sigur că poți face filme cum faci deodorant. Nu mi se pare de nerespectat să îți propui, doar nu cred că aș putea… “, spuneați la avanpremieră. Care ar fi rețeta acestor filme și care sunt cele mai bune exemple?

Bogdan Theodor Olteanu: Filmul este, deopotrivă, artă și industrie, pe alocuri un produs ca oricare altul, iar producțiile din această a doua categorie pot fi gândite pe rețete simple, bine testate. Sunt filme care se scriu pe diverse tipuri de brief, ca la marketing, vizând un target, de obicei de tineri, să spunem de la 14-24 de ani, urban mare. Hollywood-ul are întregi franchize făcute așa, gândite pentru un public foarte bine descris. Punem oameni de 30 de ani, de regulă staruri, să joace puștani de 14, eventual îi îmbrăcăm în liceeni, iar echipele de marketing își fac foarte bine treaba. În declarația pe care o evocați era vorba despre faptul că aceste echipe știu foarte clar ce fel de stimuli sunt importanți pentru bărbați sau pentru femei. Rămâne doar să fie reproduse clișeele clasice în marketingul pentru bărbați, să zicem, stabilite prin studii, care recomandă în continuare culorile tari. Este încă validă vechea împărțire între roz și albastru, care probabil că funcționează mai bine în societățile patriarhale. Pe de altă parte, nu cred că există societăți care să nu fie patriarhale. Desigur, în diverse grade. Rusia e una, Iranul este alta, iar Islanda – cu totul altceva.

Chiar dacă există un întreg discurs teoretic despre felul în care ar trebui descurajat dresajul prin culori, ca să păstrăm acest exemplu, el funcționează. Iar marketingul nu este o disciplină progresistă. Cei care au de făcut vânzări nu au în fișa postului să facă și educație. Până dezvățăm noi lumea că mașinuțele sunt pentru băieți și păpușile pentru fetițe, marketingul va continua să le vândă exact pe această rețetă. Aș aduce în discuție mai puțin anumite titluri și mai ales categorii de filme, începând cu rom-com-urile, de pildă, care sunt făcute în mod evident pentru bărbați. Structura clasică este simplă, avem trei bărbați, unul se căsătorește, iar ei merg în ultima aventură a burlăciei, prilej să treacă printr-o serie de aventuri. Această structură este replicată în 40 de filme și este în mod clar pentru băieți. Mergem să ne amuzăm, bem o bere.

În aceeași structură, dacă este accentuată latura romantică, este pentru femei. Burlacii pleacă în călătorie, el o pierde pe ea și restul filmului este despre efortul tuturor pentru a o recupera. Sunt niște clișeee, iar ele funcționează. Dar acestea rămân niște simple producții de entertainment, aproape inofensive. Cele mai maciste dintre filme, în opinia mea, rămân acelea în care se vede o diferență clară între bărbați și femei, în care bărbații sunt cei puternici și importanți, iar femeile sunt simple accesorii. Cinematografia română nu face excepție. Se întâmplă ca la premiile Gopo juriul să se întrebe pentru ce rol secundar să dea premiul pentru rol principal feminin. Pentru că se întâmplă să nu avem o femeie într-un rol principal real, într-un corp întreg de filme, într-un an de zile. Este ridicol. Mă voi referi acum la cazurile fericite, în care femeia are chiar ce juca și cu ce contribui. „Moartea Domnului Lăzărescu“ este unul dintre ele, „După dealuri“, „4,3,2“… Luminița Gheorghiu, în „Poziția copilului“, joacă un rol complex. La fel Ilinca Hărnuț, care în „Inimi cicatrizate“ construiește niște lucruri, nu e pur decor. Dar am spus vreo cinci filme… în ultimii 20 de ani…


Restabilește puțin echilibrul filmul dvs., cu întreaga distribuție feminină. Este, probabil, primul film românesc jucat doar de femei…

Apar și trei bărbați. Pe lângă Carol Ionescu și Adi Bulboacă, mai e și nea Mircea, antrenorul de la sala de box. Dar ei sunt, într-adevăr, pe post de accesorii. Nu am exclus programatic bărbații, nu m-am gândit: „Ia să fac un film numai cu fete“. De altfel, nici nu mi-ar fi fost prea greu să scap de ăia trei. Primul este un antrenor, care ar fi putut fi lesne înlocuit cu un sac de box, iar ceilalți doi apar, vreo trei secunde, la o petrecere de unde puteau lipsi. Nu am făcut eforturi în sensul acesta, ci doar le-am stabilit justa măsură. Dat fiind subiectul, povestea de dragoste dintre două fete, și dinamica lor de cuplu, mediul lor de prieteni, bărbații nu prea aveau ce să caute acolo altfel decât accidental.

Sigur, în filmele românești, oricare ar fi povestea, se găsește fără îndoială ceva de făcut pentru un bărbat. Chiar dacă este o poveste de dragoste între două fete, sigur va veni un polițist la ușă, să ceară buletinele. Vine instalatorul să schimbe o chiuvetă. Sigur găsim o cale să băgăm un mare actor în film. În filmul meu, însă, în niciunul dintre puncte un bărbat n-ar avea cum să aibă o contribuție utilă. Nu am schimbat eu nimic. Am luat realitatea așa cum am găsit-o.

 

A ieșit ceva scandal cu acest film. Mă refer acum la refuzul MTR de a-l proiecta, urmat de scrisori de protest din partea distribuitorului, reprezentat de Tudor Giurgiu, și un răspuns al doamnei Liliana Passima, care, pe lângă faptul că evocă o perioadă destul de complicată pe care muzeul o traversează, menționează și faptul că MTR ar putea fi tras ori folosit într-un balans care uneori are mai degrabă de-a face cu discursul politic decât cu cel cultural.. 

Este prima oară când MTR refuză un film din start și, simbolic, mi se pare foarte grav acest refuz, în condițiile în care vorbim de o instituție publică, care primește finanțări publice, de la CNC sau de la organizații de profil europene, cum ar fi Europa Cinemas, tocmai pentru a încuraja filmul de artă. În aceste condiții, o astfel de instituție nu poate face alegeri tematice, ci doar calitative. Filmul acesta nu este o postare pe o rețea de socializare care să fie scrisă pentru a provoca. Eu nu sunt un activist, eu fac filme. Dincolo de orice controversă ideologică, una dintre problemele care decurg din această situație este absolut pragmatică, și anume că în acest moment, în București, mai sunt doar patru-cinci ecrane care promovează arthouse. Dacă pierzi unul, de fapt, pierzi 20 la sută din audiență, ceea ce este enorm. Transilvania Film, care face distribuția, a trimis către MTR un mesaj, așa cum l-a trimis tuturor celorlalți. Iată cum arată filmul, iată cum arată posterul.

Mi-e greu să accept refuzul acesta și nu am cum să-l consider altceva decât o complicitate cu niște organizații inflexibile. Aș fi putut să înțeleg dacă filmul era prost și nu vindea bilete, sigur că decizi să-l scoți peste două zile. De altfel, acest lucru chiar se va întâmpla, la mall-uri. Nu sunt convins că cei de la MTR au văzut filmul, însă. Problematica este una politică, desigur, dar nu în sensul minor, adică cine cu cine se mai ceartă la televizor. Ci în sensul de viața cetății, politici ale cetății, ce facem cu orașul acesta. Or, ei spun: vai, dar au fost niște oameni care s-au revoltat și nu avem ce să facem. Putem să facem un experiment, alți zece oameni care se revoltă pentru că nu doresc să mai vadă vreun obiect roșu în MTR, pentru că le amintește de nu-știu-ce. Ar trebui să vedem dacă muzeul decide să le scoată.

Dacă dezbrăcăm această situație de cuvintele mari, vehiculate în comunicate de presă, atât rămâne: sunt niște oameni care au zis că nu, acest lucru nu se potrivește cu țăranul român. Deconstruit, mesajul muzeului este simplu: hai, ne pare rău, au protestat niște oameni și chiar nu mai avem chef de proteste. Ceea ce pierd din vedere este că sunt mulți care se pot supăra din tot felul de motive. În timp ce rolul acestei săli este acela de a promova filmele de artă. 

 

Am văzut filmul în avanpremieră și este mai degrabă povestea unei generații. Prilejuită, desigur, de o intrigă față de care unii rămân reticenți…

Nu avem de ce să evităm cuvinte pe care o comunitate le folosește pentru a se identifica, chiar dacă acestea au în România o încărcătură destul de grea, dar și aceasta explicabilă. Este un film cu lesbiene. Este o poveste de dragoste între două femei, fir principal pe lângă care, într-adevăr, am încercat să portretizez viața unui anumit segment, anume tinerii din București, împărțiți între viziuni și valori occidentale și realitatea unei țări în care se mai merge încă în fundul curții la toaletă. Cum este să visezi la concertele de la Berlin, dar lipsa de dezvoltare să fie tot parte din viața ta?

Trebuie să fie o poziție foarte complicată, plină de disonanțe. Eu am crescut într-o vreme în care nu îți petreceai adolescența în străinătate. Nu mă simt un occidental sau un turist înnăscut. Ei, însă, care au mers de pe la 14 ani la concerte la Berlin, văd lucrurile altfel și simt o mai mare confuzie în încercarea de a se orienta pe aici. După ce vii de la un festival din Barcelona și auzi, ca să păstrăm exemplul, că un muzeu din București se sperie de două fete care se pupă, probabil că este mai greu de înțeles. Părăsind această intrigă, pentru mine a fost întotdeauna o miză generația tânără, mă pasionează cumva, mi se pare că undeva, la zece-cincisprezece ani în urma mea, este o ruptură.

Că undeva se naște o nouă societate. O urmăresc îndeaproape, sunt curios cum va evolua. Sigur că pe mine nu mă șochează lucrurile astea. Aveam 20-25 de ani când băteam Petroșaniul, la grevele minerilor care spărgeau cu pietre Prefectura. Am călătorit destul de mult. Cei mai tineri exotizează foarte mult, se miră și au reacții caracteristice. Dar ei sunt altă lume.

 

Spuneți că ați încercat să scrieți acest film dintr-o poziție corectă…

Cu siguranță că am încercat să compensez senzația de impostură cu care mă luptam, întrebându-mă în permanență cum e legitim pentru mine să privesc chestia asta. Sunt bărbat, sunt relativ heterosexual și am scris și filmat o poveste de dragoste între două femei. Chiar dacă m-am documentat mult și am trecut ce scriam printr-o mulțime de filtre în care am încredere, tot mi se părea că nu am ce căuta pe acolo. Așa că am ales să lucrez la scenariu cu două fete, Ana Ivan și Denisa Niță, și am pus laolaltă o echipă a filmului în care să fie cât mai multe fete. Mă întrebi de istoricul acestor filme în România? Este aproape inexistent. „Legături bolnăvicioase“ al lui Tudor Giurgiu, făcut într-o vreme în care nici nu se puneau astfel de probleme în România, dar a trecut ceva timp de atunci și n-aș putea să-l analizez fără să-l revăd. O carte foarte curajoasă și un film curajos pentru momentul acela. Filmul „Soldații“ îmi este mai proaspăt în minte, este un film important, pentru mine chiar cel mai important făcut în România de la „Sierranevada” încoace.

Și asta fără legătură cu tema. Deși pune într-un creuzet multe lucruri din sfera socialului, cele pe care nu vrem să le știm despre România, faptul că există gay, că există săraci, că există rromi, totuși filmul are valoare estetică, rămâne un produs de artă, nu un film activist. Mi se pare că e greu să ajungi la asta. Cinema-ul la ora asta este un fenomen atât de amplu, atât de răspândit, încât nu are cum să fie inocent. Ar fi o naivitate să te ascunzi în asta, în pretenția că ai face doar artă. Toate produsele artistice conțin și declarații socio-politice. Sunt inevitabile. În cazul regizoarei Ivana Mladenovic, ea reușește să înglobeze aceste dimensiuni într-un produs care nu își pierde exigențele estetice.

Am văzut și filmul Adinei Pintilie, care nu înțeleg de ce produce nebunie, pentru că este un film despre temerile și complexele pe care le avem cu toții. Avem cu toții un soi de raportare conflictuală cu intimitatea, fizică sau psihologică. Eu nu cunosc pe nimeni care să nu aibă acest tip de conflicte. Controversa iscată este nulă, nu are motivație. Mai controversat oricând mi se pare “Nymphomaniac”, al lui Von Trier, care este o demență foarte performativă, care propune o serie de lucruri destul de dure ca pe o cheie de citire a lumii și, sigur, în acest caz ai putea spune: omule, te-ai dus departe. Filmul Adinei este sincer, onest, vorbește despre lucruri care sunt în jurul nostru sau în noi. 

 

Ați făcut un film independent, realizat cu fonduri proprii…

Sunt intrat în lumea filmului din afara ei, nu am avut traseul obișnuit pentru a mă încadra în acest sistem. Regula este că la CNC aplică o casă de producție, împreună cu un regizor, având un scenariu. Până acum nu intrasem în discuții cu producători. Nu a fost vorba despre un manifest. Pur și simplu așa am evoluat eu biografic până acum. Probabil că va trebui să fac și asta, mai ales dacă mi-aș propune să fac lucruri mari. Mari în termeni contabilicești, desigur, în termeni de număr de locuri de proiecție sau altele asemenea. Am finanțat acest film din fonduri proprii. Nu am făcut un casting, am filmat cu cunoscuți sau cu prieteni ai acestora. Am filmat în casa producătoarei, care s-a mutat o săptămână la mama ei și care a avut o singură pretenție, anume să nu-i stricăm frigiderul, pentru că era nou. Am filmat câteva bucăți din film cu telefonul, în diverse alte locuri din București, obținute tot prin prietenie. Așa cum fac teatru, în zona teatrului independent, așa fac și film. 

 

Vă sperie scandalul?

Nu. Mă dezamăgește.  

Este prima oară când MTR refuză un film din start și, simbolic, mi se pare foarte grav acest refuz, în condițiile în care vorbim de o instituție publică, care primește finanțări publice. “

Dat fiind subiectul, povestea de dragoste dintre două fete, și dinamica lor de cuplu, mediul lor de prieteni, bărbații nu prea aveau ce să caute acolo altfel decât accidental.“ Dincolo de orice controversă ideologică, una dintre problemele care decurg din această situație este absolut pragmatică, și anume că în acest moment, în București, mai sunt doar patru-cinci ecrane care promovează arthouse.“

Deși pune într-un creuzet multe lucruri din sfera socialului, cele pe care nu vrem să le știm despre România, faptul că există gay, că există săraci, că există rromi, totuși filmul are valoare estetică, rămâne un produs de artă, nu un film activist.“

Comentarii

loading...