Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Ștefan Sevastre (n. 2 noiembrie 1926, Ionășești, județul Galați – d. 23 decembrie 2017, București)

Ștefan Sevastre: un geometru absolut

Share

Maria Pașc 0 comentarii

Actualizat: 30.04.2020 - 14:05

Ștefan Sevastre, 27 mai 2008, acasă, pe terasă

 

Ștefan Sevastre (n. 2 noiembrie 1926, Ionășești, județul Galați – d. 23 decembrie 2017, București). În 1951 a absolvit Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu” din București, clasa profesorului Alexandru Steriadi. Prima sa expoziție personală a avut-o în 1953 la București, urmată de o serie de expoziții personale și de grup în țară și peste hotare: Minsk (1959), Frankfurt, Praga, Paris (1968), Belgrad (1971), Roma, Florența (1970), Cannes etc. Pentru meritele deosebite obținute pe teren cultural, precum și pentru activitatea sa curatorială, Ștefan Sevastre primește, în 1990, Premiul de pictură al UAP; 1999 – Premiul Academiei Române pentru întreaga activitate artistică; 2000 – Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Comandor. Ștefan Sevastre este considerat în literatura de specialitate un reprezentant al abstracționismului geometric, dar prietenii și mai cu seamă colegii de breaslă îl socotesc un geometru absolut. Despre felul absolut de a fi a lui Ștefan Sevastre, în toate domeniile vieții, ne povestește pictorul și colegul său Mihai Sârbulescu.
 
Mihai Sârbulescu.: Geometrie şi sensibilitate. Ştefan Sevastre. O foarte înaltă exigenţă, însoţită de o fineţe rar întâlnită printre noi, oamenii. Mie, din păcate, îmi sunt cel mai adesea amândouă absente. Un exemplu: Minunatul meu fost profesor de liceu, Sevastre, pregătea pentru Casa Artelor din Sibiu o expoziţie de artă comparată intitulată chiar aşa: „Geometrie şi sensibilitate” (1983). M-a invitat să expun şi eu. Abia absolvisem Institutul, de doar doi ani. Cu acest prilej m-a rugat să merg la atelierul lui şi să-l ajut cu nişte fotografii care vor fi expuse... Încadrate cu pass-partout, aliniate la fix, cu rigla... Câte şi mai câte. Îmi dă cheia atelierului, să deschid eu. ,,Cheia nu alunecă bine. Trebuie cu grijă întoarsă în broască. Să simţi când merge!”, îmi spune. Şi-mi dă cheia, să vadă cum mă descurc. Nu m-am descurcat. Iar el avea o particularitate: brusc îi sărea ţandăra. Acum, văzând că nu-i dau nicicum cheii de capăt, îmi trosneşte: „Nu te mai expun! Nu ai sensibilitate!”
Maria Pașc.: Nici geometrie nu prea ai!
M.S.: M-a expus totuşi. Cu un portret, de el ales, al sorei mele, Anca. Şi mi-a spus, ştii ce, poţi să mă crezi: ,,Ciucurencu e mai greoi!” Decât mine, adică!?!
M.P.: Cum era profesorul Ştefan Sevastre?
M.S.: Cu siguranţă, a fost cel mai important profesor al liceului „Nicolae Tonitza”, de la înfiinţarea acestei şcoli şi până astăzi. S-a cheltuit mult el pentru școală... Nu vorbesc numai despre extraordinara vocaţie a profesoratului. A făcut expoziţii cu elevii, expoziţii comparate între elevi şi pictori contemporani, precum Sorin Dumitrescu, şi el absolvent al liceului... A organizat discuţii publice, colocvii. Au apărut articole în revista ,,Arta” despre aceste expoziţii, despre activitatea lui în şcoală.
M.P.: Ştefan Sevastre s-a preocupat de imaginea liceului „Tonitza” şi, mai mult, s-a preocupat de programa şcolară. N-a luat seama la vorba patronului, Nicolae Tonitza: „Programa oficială, sireaca, asta-i marea scofală didactică”, şi a purces la restructurarea programului de învăţământ. A introdus principii călăuzitoare, ipoteze de lucru. Îi plăcea şcoala.
M.S.: Avea ce preda elevilor lui. Purta ştacheta. Voia ştiinţifice ipoteze de lucru, cum spui, tip Bauhaus. Genialul moment al teoriei structuraliste: forma şi numai ea, forma. Conţinutul e cuprinsul, sau este altceva decât forma aceasta din ochii noştri? Să nu vorbim despre cuprins! Să vorbim doar despre cum arată ceea ce se vede...
Am venit odată la clasă cu Dansurile maghiare, Brahms, la magnetofon. Intră Sevastre, profesorul, îi place ce aude. ,,Eu am şters toate acestea. Am imprimat, în schimb, numai muzică de astăzi, contemporană.”, îmi spune. Ne-a şi dat temă să pictăm pe o muzică de astăzi… Nu mai ştiu ce-am închipuit eu atunci, pe aşa muzică. Îmi amintesc numai scârţâituri.
Între primele lui lecţii, pe tabla neagră a clasei, a făcut cu creta schiţa sălilor Muzeului de Artă. Ştia precis locul fiecărei lucrări: „Aici este Tintoretto, dincoace Rubens, dincolo Rembrandt...” Ştia fiecare lucrare, cu amplasamentul ei, pe de rost! După lecţie, m-am năpustit în muzeu. Totul era exact aşa cum desenase pe tablă! Am purtat un an întreg în uniforma mea de şcolar desenul meu făcut după desenul lui, pe tabla clasei. Păcat că nu l-am păstrat...
Ne-a îndrumat să mergem la muzeu, să vedem. Să comparăm! Să studiem, să cercetăm. Fetiţa mea, Cati, micuţă, se îmbrobodea cu o hăinuţă, cu alta... Când îi pica ei bine potriveala, spunea: ,,Se compară!” Adică alegerile merg laolaltă. Şi Steriadi îşi trimitea studenţii la muzeu. Sevastre spune că a plâns când a văzut pentru întâia dată Rembrandt, El Greco... Îi cunoştea din albume, însă pe viu e altceva. Ca în dragoste.
M.P.: În cartea ta, „Despre Ucenicie”, Ştefan Sevastre povesteşte foarte frumos despre vizita la fostele colecţii regale. Colecţia era închisă pentru public, dar Steriadi a reuşit să mijlocească accesul studenţilor săi. Sevastre a plâns văzând El Greco şi, apoi, în faţa portretului primei soţii a lui Rembrandt, Saschia, reprezentată în „Aman implorând iertare Esterei”. ,,Eu cred că ea este!”, spune Sevastre. Îi sărea ţandăra şi într-un sens şi în altul... Ameninţarea lui: „Nu te expun!” Ai scăpat uşor... Din şcoala gimnazială, unde profesorul tău a predat o vreme după absolvirea Şcolii de Belle-Arte, a fost dat afară - din pricina faptului că a atins mai cu sârg un elev!
M.S.: Un elev obraznic! I-a tras o binemeritată palmă.
M.P.: Obraznicul acela a fost norocul multor generaţii de elevi de la „Tonitza”. După episodul acelei palme, Ştefan Sevastre a fost strămutat la liceul „Nicolae Tonitza”.
M.S.: Spre norocul meu în orice caz şi al lui Cristian Paraschiv, îndeosebi. I-am fost amândoi elevi. Sevastre a spus, nu doar o dată, că noi doi am fost cei mai buni elevi ai lui! Mă mândresc cu asta, cu toate că de mine însumi îmi este ruşine...
Maria, să mă fac că visez. Despre Ştefan Sevastre, profesorul meu, vorbesc, nu despre mine! Poftim, expoziţie omagială, Paul Gherasim la optzeci de ani. ,,Paul Gherasim şi prietenii”, se intitula expoziţia. La Galeria/Anticariat ,,Curtea Veche”, galerie de artă ţinută de prietenul nostru Marius Nicolescu. ,,Mihai Horea şi Mihai Sârbulescu sunt cei mai buni din expoziţie!”, spune Sevastre. Marius mi-a comunicat acest amănunt. Şi erau expozanţi mult mai importanţi decât mine! Ce pot răspunde? Să-mi pun cenuşă în cap?
L-am văzut odată din troleibuz, el era pe stradă, pe Calea Plevnei. Oprit în loc, se uita la un apus de soare. Îl analiza, cu gesturi pe care le fac pictorii atunci când măsoară... Se uita la acel apus ca la un Rembrandt.
Cum am făcut şi eu azi, la atelier: M-am uitat la Clopotul de pe şevalet şi tot negociam... Este bine să mai pun puţin galben, sau îl las aşa cum e? Tot puneam mâna în faţa ochilor să acopăr galbenul, apoi să-l dezvălui... Aşa privea el apusul acela de soare, ca pe o pictură. Îl socotea pictoriceşte.
M.P.: A fost studentul lui Alexandru Steriadi. Povesteşte că profesorul însuşi l-a ales pentru a-i fi student. Apoi, tot lui Steriadi îi datorează reuşita de a-şi finaliza studiile. Steriadi a intervenit pe lângă prorector, i-a luat apărarea, dat fiind că tatăl lui Sevastre era socotit chiabur; i se fixase o taxă pe care studentul nu avea cum să o plătească. Ca urmare a intervenţiei lui Steriadi, a fost scutit de taxă.
M.S.: Steriadi, profesor de aur. Clasa aceea a lui Sevastre este o echipă extraordinară. A fost coleg cu Paul Gherasim, cu Virgil Almăşanu, cu Ion Bitzan. Deja, sunt patru nume sonore în pictura noastră contemporană. Steriadi îi mai trimitea la peisaj... Când aveau model în clasă, stăteau la model. Nu erau tocilari, ci numai foarte serioşi. Ardeau de dragul de a învăţa, de a pătrunde pictură. Vorbeau între ei pasionat, schimbau albume... Pe atunci încă puteai să umbli cu un album Braque, ori Picasso. După anii aceia  s-a interzis.
M.P.: Că nu erau tocilari, ci uneori de-a dreptul în frondă, se înţelege mai ales din episodul cu portretele, pe zidurile Academiei de Belle Arte.
M.S.: Un performance al colegului lor, Vasile Brusalis. Brusalis îl trezeşte din somn, în miez de noapte, pe Paul Gherasim: „Hai, Mielule!” Aşa îl porecliseră pe Paul colegii, fiindcă nu voia să mănânce miel... I-a comunicat grozăvia pe care o punea la cale, Paul a încuviinţat. Au coborât tiptil scările din ,,Mansardă”, căminul studenţilor din ,,Intrarea Iulia Haşdeu”. Şcoala de Belle Arte, în beznă.... Paul aprinde o lumânare, ca să se vadă... Iar Vasile Brusalis zugrăveşte, pe faţada scolii, patru mândre medalioane: portretul lui Paul Gherasim, al lui Pavel Codiţă, Şerfi (Şerban, n.n.) Şerbănescu, precum şi autoportretul autorului, Brusalis. Iar dedesubt caligrafiază frumos: ,,La hanul şi azilul de noapte Cuţitul Sclipitor. De căutaţi jupânul, doarme!” Steriadi, rectorul şcolii atunci şi profesorul lor, a venit a doua zi dimineaţa, a văzut portretele, a zâmbit şi n-a zis nimic. A recunoscut stilul clasei sale.
M.P.: ,,Duhurile Mansardei!”, numea Ştefan Sevastre acele medalioane. Stăteau toţi la mansardă.
M.S.: Căminul Şcolii de Belle-Arte din ,,Intrarea Iulia Haşdeu” (belele arte, cum îi zice Horea Paştina)... ,,Mansarda.” S-ar putea scrie un roman despre Mansardă. Făceau boema. Erau săraci, vai.... ,,Boemă ca la noi, în mansardă, cred că n-a fost nici la Paris!” Paul, venit din Suceava, Sevastre, de la Tecuci. Tecuciul are doi pictori de prim rang ai picturii noastre, Gheorghe Petraşcu şi Ştefan Sevastre! Sevastre este cetăţean de onoare al oraşului Tecuci.
M.P.: Iubeau acel cămin al lor, ,,Mansarda”. Citadela studenţilor. Acolo se gospodăreau cum puteau. Frumos, frumos, dar pentru ploşniţe nu au găsit leac.
M.S.: Pe cât de frig era iarna, pe atât de fierbinte vara. În nopţile de vară studenţii urcau pe acoperiş, ca să poată dormi. Prima grijă era să scuture cu un băţ păturile, de ploşniţe. Le măturau de pe acoperiş, în curte. A doua zi, lighioanele erau înapoi, normal (râde – n.a.) şi le mai scuturau o dată, şi încă o dată...
M.P.: Erau colegi cu Ion Bitzan, la clasa lui Steriadi. După ce au terminat Şcoala de Belle Arte, se întâlneau toţi foştii colegi în curtea Muzeului Aman, dar nici urmă de Ion Bitzan. Cum se face că l-au pierdut pe drum?
M.S.: I do not nicht! Nu am cunoştinţe despre asta... Bitzan era altă structură de om, alta decât a colegilor săi. Pragmatic. Or, ceilalţi: „Priveşte cerul!” Ca în poza ta cu Simion. Bitzan avea comenzi oficiale, foarte bine plătite, era un artist ,,forte” bine plătit… Dar din alt aluat frământat decât al acelora care se strângeau, în tinereţea lor, în curtea Muzeului Aman.  
Nu l-am întâlnit niciodată aproape nici de Paul, nici de Sevastre, nu de Mihai Horea, nu de Bernea, de Flondor, nu de nimeni, nicăieri, dintre pictoriii admiraţi de mine. Deşi l-am întâlnit, totuşi, este ca şi când nu l-aş fi întâlnit niciodată.
Lecţia lui: eram odată într-un taxi, împreună cu un prieten, Floruţ Gruia: ,,Domnu’ Bitzan, cam cât costă o scoarţă ţărănească?” ,,Depinde de cine dă şi cine cumpără!”, răspunde.
Pe de altă parte, tot Floruţ Gruia îmi povesteşte că este primit, într-o zi, în atelierul pictorului Ion Bitzan: ,,Vezi, am o comandă de doi metri pe cinci. O fac în trei zile, cu proiectorul. Câştig atât (rosteşte o sumă fabuloasă, n.n.). Aş fi un nebun dacă n-aş face-o!”
M.P.: Paul Gherasim spune că, dintre cei cu arta oficială, Bitzan este cel mai bun pictor.
M.S.: Da. Cel mai cu spiritul fineţii. Mergea pe o imagine pop-art, cumva imprecistă, monocromă. Ştii ce-i interesant? Cu Ceauşescu nu mergeau formele expresioniste, turbat colorate... Trebuia să te porţi sobru.
M.P.: După ce a terminat studiile, pictura lui Ştefan Sevastre a început a se geometriza. Îmi vin în minte ţărăncile lui, compuse din forme geometrice.
M.S.: O fază de trecere. Către abstract.
M.P.: Care sunt temele lui Ştefan Sevastre?
M.S.: Triunghiul galben, cercul albastru şi pătratul roşu. Culorile fundamentale şi formele fundamentale.
M.P.: Premiul primit în 1990 pentru Pictură din partea UAP (Uniunea Artiştilor Plastici din România – n.a.), urmat de multe altele, inclusiv premiul Academiei Române pentru întreaga activitate artistică.
M.S.: Eu i-aş decerna premiul întregului cosmos. Şi tot nu ar fi îndeajuns!
M.P.: Unde avea atelier?
M.S.: În strada Eforie. Coleg de palier cu Mihai Horea, cu Marius Cilievici... Şi, tot acolo, Afane Teodoreanu.
M.P.: Cum arăta atelierul lui?
M.S.: Pe cât de geometru locuitorul, tot pe atât vraişte...
M.P.: Adică?
M.S.: Cum e la tine pe masa asta a ta, vezi? Cărţi, caiete, creioane. Mai ai şi un stilou foarte fin! Şi ce laptop! De-a valma. O scrumieră... Lucruşoarele se tot adună.

Atelierul lui Ștefan Sevastre 


M.P.: Aşadar celebra disciplină a lui Ştefan Sevastre nu exista în atelierul lui. Disciplina era rezervată numai paletei.
M.S.: Clar.
M.P.: Cum se înţelegea cu Paul Gherasim? Îi sărea ţandăra?
M.S.: Nu, niciodată. „Măi, Paule, tu eşti pâinea lui Dumnezeu!”, îi spunea.
Ţandăra îi sărea lui Sevastre din te miri ce. Cel mai grav, însă, în materie de pictură ,,Nu ai roş pe paletă!”, apostrofa un elev. Ori, cu Paul, chiar nu avea ce să dispute.
Sunt cu Ştefan Sevastre şi cu Paul Ghersim în atelierul meu, la doi ani după absolvirea Institutului. ,,Măi Ştefane - spune Paul - tu încă te uiţi la Mihai ca la elevul tău. Acum suntem colegi însă!” Îţi poţi închipui cum m-am simţit eu atunci?
M.P.: De sfântul Ştefan, întâiul mucenic, mergeaţi în fiecare an la el, să-l sărbătoriţi. Cum vă primea?
M.S.: Extraordinar! Împărătește! El şi soţia lui, Olimpia. Îi spunea, cu dragoste, Pia. Ce de bunătăţi, pe masa întinsă! Pia. El s-a enervat foarte tare când, odată, l-am întrebat: ,,Ce face doamna Pia?” Stăpân numai el era pe acest iubit dimimutiv al iubitei, iubitei sale soţii... Olimpia a fost îngerul lui păzitor. Aşa cum Sanda este îngerul păzitor al lui Tinu (Constantin Flondor – n.a.) Doi matematicieni, amândoi cu capul în nori! Ce s-ar face ei fără aceste pe viaţă iubite?
Sevastre avea un obicei nestrămutat, în acest moment festiv al onomasticii sale: Ne întâmpina în pragul uşii solemn, în costum bine croit, bej, de sus până jos, cravată la gât şi... papuci în picioare!
M.P.: Poate că nu se umbla încălţat în casă.
M.S.: Ei! Poate, cum spui tu. Ori: ,,Vină-i poate primăvara!”, vorba lui Tristan Tzara. E mai comod să stai prin casă în papuci, cum nu? Însă despre altceva vorbesc. Despre capul lui cel în nori vorbesc. Este o înălţime, despre ea vorbesc. Am cunoscut pe cineva încălţat cu un ciorap de-un fel şi altul de alt fel, dar nu ca să fie modern. Pur şi simplu nu ştia că, fără voie, este ,,modern”. În neo-rânduială. Aşa nimerise ciorapul! Tot aşa şi Sevastre. Nu lua seamă că un costum de gală nu se ”compară” cu papucii de casă. Avea o magnifică vorbă: „Să privim şi cerul, nu numai în pământ.” Privea la cer, și nu-și vedea papucii pe pământ...
Ce evenimente... Când se sărbătorea Sfântul Ştefan, eram la Sevastre, de Sfântul Vasile eram la Vasile Varga, urmau aproape unul după altul, apoi, de ziua lui Paul Gherasim, eram la Paul...
M.P.: Şi de sărbătoarea Sfinţiilor Mihail şi Gavril, toţi erau la tine! Iar petrecerea continuă încă. Şi astăzi, la fiecare aniversare, casa ta părintească din Topraisar este neîncăpătoare!
Ca geometru absolut, arta lui Ştefan Sevastre este gustată de public?
M.S.: Eu nu prea ştiu nici până în ziua de azi ce înseamnă public. Sevastre este foarte apreciat de toţi pictorii foarte apreciabili din breasla noastră.
M.P.: Colecţionarii sunt şi ei o categorie de public.
M.S.: Sevastre vindea puţin... I se mai achiziţiona o lucrare, din când în când, de către UAP şi de Ministerul Culturii. Oamenii nu se prea uită la pictura în sine. O oiţă, un apus de soare dacă nu sunt prezente, ei nu văd nimic...
M.P.: Nu se uită la concretul formei pătrate. Nici la concretul unui roşu.
M.S.: Preferă imitaţiile, mimesis.
M.P.: Expoziţia „Geometrie şi sensibilitate”, de el organizată la Casa Artelor din Sibiu. Cine au fost expozanţii?
M.S.: Foarte mulţi, şi totuşi, aleşi pe sprânceană. Desen, pictură, sculptură, fotografie. Scoarţe, stâlpi ţărăneşti... În deschidere, Andrei Pleşu a făcut o observaţie interesantă: „În arta cultă, geometrie înseamnă rigoare absolută, compas, riglă de măsurat... Pe când un stâlp făcut de ţăran se mai înclină puţin, formele lui nu sunt perfect egale, nici simetric exacte.” Arta ţărănească are o geometrie mai suplă, mai cum dă Dumnezeu. Nu-i constructivism acerb.
M.P.: Dacă tot a expus în  expoziţia aceea şi artişti anonimi, ar trebui menţionat că pictorul preferat al lui Ştefan Sevastre este un anonim!
M.S.: Pietà de Villeneuve-lès-Avignon de la Louvre, cu autor necunoscut. L-am întrebat odată: ,,Dacă ar fi să alegeţi pictorul dumneavoastră preferat, din toata istoria picturii, pe cine aţi alege?” S-a enervat: „ Măi Mihai, întrebi ca la televizor!” După câteva zile, îl întâlnesc şi îmi spune: „Să ştii, m-am gândit. Dacă ar fi să aleg o lucrare din toată istoria picturii, aş alege Pietà d’ Avignon!”
 Cu totul neîntâmplător, Mondrian are o replică după această pictură. Şi lui Mondrian îi plăcea. M-am luminat la minte:uite cum se întâlnesc geometrii, între ei!
M.P.: A ales, va să zică, un anonim...
M.S.: Paul Gherasim îmi spunea: „Mărturisesc din toata inima mea, cei mai importanţi în istorie sunt anonimii!” Şi: „Ce bine ar fi dacă picturile tuturor pictorilor nu ar fi semnate! Să te uiţi la cum arată pictura, nu la semnătură.”
M.P: Citeam în cartea lui Sorin Lavric că Noica le propusese colegilor de la o revistă, unde era secretar de redacţie, să nu mai semneze cu numele lor, ci cu cifre arabe! Cu inima îndoită, ce-i drept, în şedinţă toţi fuseseră de acord. Un coleg s-a întors şi a zis:  de fapt nu vor să semneze cu cifre, ci cu numele lor. Să fie şi ei, acolo, cu numele...

 

Ștefan Sevastre - Compoziție

Ștefan Sevastre - Țărănci

 Ștefan Sevastre - Compoziție

Comentarii