Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Simona Deaconescu, coregrafă: „Vom vedea cum au evoluat societatea și dansul"

Spectacolele semnate de Simona Deaconescu, printre care și multipremiatul „Counterbody”, se opresc cel mai adesea la marginea dintre lumi, încercând să transfere în mișcare principii din cibernetică, fizică sau științe cognitive.

Share

Eva Tipaldos 0 comentarii

Actualizat: 01.09.2018 - 10:03

"Olimpul meu este ca un sistem în care fiecare parte influențează totul. Este un univers al depersonalizării, o întâlnire la granița dintre conștient și subconștient. Un teritoriu în care cel care privește are timp de reflexie, un prezent continuu, în care informația curge fluid prin noi și dincolo de noi”, spune coregrafa Simona Deaconescu, vorbind despre universul dansului contemporan, o lume cu reguli aparte, populată de zei și semizei, de la Meg Stuart și Chris Haring, la Miriam Răducanu sau Gigi Căciuleanu.

„Nu cred că ar trebui să ne ferim de ceea ce pare greu de definit. E un proces normal de hibridizare, care nu face altceva decât să inoveze. Cred că arta nu e inspirată de tehnologie, ci încearcă fie să o încorporeze fluid în procesul de creație, fie să atragă atenția asupra unor aspecte care țin de etică în ceea ce privește utilizarea ei”, spune Simona Deaconescu. Până la urmă, istoria artelor este un permanent efort de inovare, în cursul căruia din șocuri circumstanțiale se nasc uneori genuri noi. Cum altfel am înțelege un film superb, făcut în 1924 – „Le Ballet Mechanique», în regia lui Fernand Leger? Maya Deren a apărut atunci ca un cutremur în cinematograful american de avangardă și a impus filmul de dans ca gen.

Simona Deaconescu va participa, la începutul lunii septembrie, la faimosul festival Ars Electronica, unul dintre cele mai mari evenimente dedicate artelor hibride. Cu #abstract și „Spații Vii” – o lucrare inspirată de Piet Mondrian şi căutările lui utopice pentru găsirea unor valori estetice universale.

Tot ea organizează la București, începând din 2015, Bucharest International Dance Film Festival, un eveniment cu o agendă îndrăzneață, care, în timp, ar putea deveni un Cinedans – festivalul care deja îi reunește an de an, la Amsterdam, pe mulți dintre iubitorii genului, la fel ca alte faimoase festivaluri dedicate ale lumii, de la Loikka din Helsinki, la Dance Camera West din Los Angeles.

Bucharest International Dance Film Festival are loc în perioada 6-9 septembrie și îi așteaptă pe iubitorii filmului de dans în câteva săli din București, de la Cinema Elvire Popesco, Centrul Național al Dansului și LINOTIP – Centru Independent Coregrafic, la DESCHIS Gastrobar și Atelier, Qreator și CINETic.

 

RL: Începând din 2013 faceți și filme de dans, urmând, așa cum citim în biografiile dvs. un traseu stilistic  anume, respectiv cel de filmare în regim de secvență-cadru și corpul surprins în spații atipice. Ne puteți detalia acest concept? Este ceva asemănător teatrului imersiv?

Simona Deaconescu: Secvența cadru a fascinat și continuă să fascineze mulți regizori. Au folosit această metodă de compoziție Alfred Hitchcock în „Funia” și Michelangelo Antonioni în „Profesiune: Reporter”.  Filmul „Arca Rusească”, în regia lui Aleksandr Sokurov, a fost filmat în totalitate în regim de secvență cadru. Dacă ar fi să fac un zapping acum prin lista universală a regizorilor care folosesc această tehnică, i-aș mai pune aici pe Andrei Tarkovsky, Kenji Mizoguchi, Stanley Kubrick, Paul Thomas Anderson și Alfonso Cuaron. Eu aleg această metodă de compoziție pentru că mi se pare că e o modalitate prin care aduc o parte din lumea performativă în film. Există o dinamică specială creată între camera de filmat și mișcarea dansatorilor, care, dacă o privești din afară, se aseamănă cu un real spectacol, în care un alt „personaj”, cu un alt scop, influențează profund percepția privitorului. Îmi place câteodată să mă detașez și să privesc acest „spectacol” și îmi place ca procesul să oglindească produsul artistic, e o regulă autoimpusă după care îmi ghidez opțiunile estetice.

Se poate asemăna cu teatrul imersiv, în sensul în care creează un spațiu potențial de imaginație, în care privitorului îi este transferată o parte din puterea creatoare. Sunt coregraf și mă interesează felul în care corpul reacționează la mediu, de aceea optez să-l pun în situații atipice. Procesul repetiției intense (necesar într-un astfel de climat cinematografic), alături de un peisaj de o frumusețe neprimitoare, generează un proces contradictoriu în dansator, unul care-l afectează profund și-l face să-și piardă perfecțiunea și virtuozitatea, îl umanizează și dezumanizează în același timp. E o dualitate care stă la baza tuturor lucrărilor mele, fie că sunt în film, în dans sau prind forme mai fluide.

Cred că cea mai intensă experiență în acest sens a fost acum două luni, în cadrul festivalului Altofest din Napoli, când am regândit piesa „Aftertaste”, pentru un apartament în care locuia o familie formată dintr-o mamă și două fete, cu o personalitate minunată. Timp de 10 zile am trăit și am creat alături de ele și ne-am lăsat influențati de felul în care dormeau, de povestea lor de familie, de jocurile din spatele blocurilor și de tipul lor de comunicare.

Am remarcat că în lumea dansului există zei, considerați uneori chiar zei la propriu, cum ar fi cazul unuia ca Ohad Naharin.  Dacă ar fi să descrieți Olimpul într-o viziune personală, care ar fi cei mai mari dansatori ai lumii și de ce?

Olimpul meu este fără zei și semizei. Apreciez puterea unui om de a schimba o comunitate, dar mă uit atent și la artiștii care împing ideea de experiență performativă mai departe de ideea clasică de companie. E interesant să vezi cum se coagulează factorii exteriori într-un context care determină un artist să devină „zeu”. E una dintre temele festivalului de anul acesta. Sergei Polunin și Michael Clark trec prin acest proces în filmele „Dancer” și „Hail the New Puritan”.

Olimpul meu este ca un sistem în care fiecare parte influențează totul, este un univers al depersonalizării, o întâlnire la granița dintre conștient și subconștient, un teritoriu în care cel care privește are timp de reflexie, un prezent continuu în care informația curge fluid prin noi și dincolo de noi. E o lume plină de întrebări care generează alte întrebări. E greu să recomand trei coregrafi, dar las trei nume care, pentru mine, ridică trei întrebări legate de timp, corp și limite: Meg Stuart, Chris Haring și Doris Uhlich.

Am văzut „Counterbody” în diverse festivaluri de teatru. La Târgoviște, chiar într-o întreagă zi care, premeditat sau nu, părea dedicată artei inspirate de tehnologie. Ce fel de sursă de inspirație este, pentru dans, lumea cibernetică? Și în ce fel lumea dansului – în paralel cu toate celelalte arte – experimentează viziuni hibride, la granița artei cu știința? Mergeți anul acesta și la Ars Electronica, nu?

Cred că arta nu e inspirată de tehnologie, ci încearcă fie să o încorporeze fluid în procesul de creație, fie să atragă atenția asupra unor aspecte care țin de etică în ceea ce privește utilizarea ei. Desigur, sunt viziuni utopice și viziuni distopice. Dansul pe care eu îl apreciez încearcă să transfere principii din cibernetică, fizică, științe cognitive în mișcare. Scopul ar fi să faci o schimbare de paradigmă dinspre produs artistic înspre proces. Starea mentală capătă o semnificație foarte importantă, la fel ca gândirea non-lineară, ambiguitatea, incertitudinea, probabilitatea. Toate aceste concepte sunt puncte de plecare pentru a clădi o realitate ca o rețea de evenimente interconectate. „Spații Vii”, de pildă, este un proiect foarte drag mie, inițiat de AVMotional (Dilmana Yordanova și Mihaela Kavdanska). „#abstract” este o instalație performativă în care imaginea se descompune și se erodează în timp, în care se face subtil trecerea de la perfecțiune și simetrie către imperfecțiune și asimetrie. Instalația este inspirată de Piet Mondrian şi căutările lui utopice pentru găsirea unor valori estetice universale. Tema festivalului Ars Electronica de anul acesta este eroarea. Și în „#abstract” eroarea se află în matrice.

Conceptul de Festival de Film de Dans ar putea părea ambiguu marelui public. Care sunt cele mai importante filme din acest gen ale cinematografiei universale? Și care sunt cele mai importante evenimente dedicate acestui gen în lume?

Nu cred că trebuie să ne ferim de ceea ce pare greu de definit. E un proces normal de hibridizare, care nu face altceva decât să inoveze. În 1924 s-a făcut un film superb – „Le Ballet Mechanique”, în regia lui Fernand Leger. Maya Deren a apărut ca un cutremur în cinematograful american de avangardă și a impus filmul de dans ca gen. Aș recomanda următoarele trei filme pentru cei care vor să înceapă să cunoască genul: „The Cost of Living” (2004, Lloyd Newson) – pentru capacitatea de a spune o poveste emoționantă despre o dizabilitate care devine abilitate, „Blush” (2004, Wim Vandekeybus) – pentru că reușește să creeze o lume în care umanitatea este împinsă la extrem, și „Pina” (2011, Wim Wenders) – pentru că este, probabil, unul dintre cele mai bine realizate filme de dans, care pune în valoare universul unei mari coregrafe.

Sunt foarte multe festivaluri importante de film de dans în lume: Cinedans (Amsterdam), Loikka (Helsinki), Dance Camera West (Los Angeles), San Francisco Dance Film Festival (San Francisco) și multe altele. La San Francisco, în 2014, am realizat pentru prima dată ce înseamnă să ai o sală de aproape 1.000 de locuri plină de oameni care au venit să vadă filme de dans. Anul acesta am fost la Helsinki, unde „Sonder” a primit premiul Loikka pentru cel mai bun film din competiție. S-a întâmplat că, în același timp, se derula o conferință în care majoritatea directorilor de festivaluri de profil vorbeau despre viitorul filmului de dans. Am realizat atunci că filmul de dans se dezvoltă înspre ceva dincolo de definiție și, probabil, în câțiva ani va deveni o normalitate în peisajul artistic.

 Care este istoricul evenimentului pe care îl organizați, Bucharest International Dance Film Festival, și ce vă propuneți anul acesta?

BIDFF este un festival tânăr, aflat la a IV-a ediție. Am început timid în 2015 cu proiecții de scurtmetraje și treptat am ajuns să avem un program complex care include lungmetraje de ficțiune sau documentare, spectacole, expoziții, programe de formare profesională, conferințe. Cred că BIDFF se deosebește de alte festivaluri pentru că nu este concentrat exclusiv pe o anumită estetică. Ne interesează două aspecte: calitatea propunerii și potențialul inovator. Un alt atuu al festivalului este că se bucură de o puternică participare internațională. În fiecare an cunoaștem noi artiști, din diverse colțuri ale lumii. Unii se întorc la București, cum este cazul Johannei Nuutinen, care prezintă spectacolul „IRIS”, în ultima seară de festival. Core-ul festivalului este secțiunea de competiție (națională și internațională), în cadrul căreia am selectat 30 de filme scurte care te zdruncină emoțional.

Anul acesta avem o colaborare inedită cu Centrul Național al Dansului, prin prezentarea unei secțiuni speciale cu filme de dans de arhivă, realizate de creatori români sau cu participarea acestora, din perioada 1926-1965. Va fi o seară incredibilă, din mai multe motive: această arhivă conține adevărate bijuterii cinematografice și coregrafice, avem oportunitatea de a vedea cum au evoluat societatea și dansul în perioada interbelică și cea comunistă, o parte dintre artiștii care au creat aceste filme sunt acum nume mari în dansul românesc, care au scris pagini de istorie (Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu) și descoperim personalități artistice românești care au jucat un rol important în arta de avangardă europeană. Lizica Codreanu, Esther Magyar, Leria Nicky-Cucu sunt nume care, poate, pentru publicul larg sunt necunoscute, dar sunt artiste care au pus bazele unui tip de manifestare, care a evoluat de la divertisment cu dansuri la artă. Recomand de asemenea filmul „Hail the New Puritan”, în regia lui Charles Atlas. Lumea lui Michael Clark este decadentă, post-punk, instinctuală și provocatoare. În deschiderea festivalului proiectăm filmul „Dancer”, în regia lui Steven Cantor, un film despre tulburătoarea viață a unuia dintre cei mai cunoscuți balerini din lume la ora actuală – Sergei Polunin. Însă filmul nu-i evocă virtuozitatea, ci ne aduce foarte aproape de lumea lui interioară, de relația sa cu familia, de mediul sărac din Ucraina în care a copilărit, de eforturile de a ajunge la Londra și, într-un final, de felul în care celebritatea ajunge să-l afecteze într-un mod profund. Ambele filme vorbesc despre această zeificare despre care am vorbit mai înainte și despre efectele ei asupra artistului.

 

Care credeți că este viitorul acestui festival? Am văzut că doriți să deveniți o adevărată platformă în România, să susțineți producția de filme de gen. – Credeți că vor exista filme de gen în cinematografia românească? – Sau alte evenimente similare…

Sperăm că festivalul va deveni din ce în ce mai complex la nivel de programare și ne dorim să putem ajunge să susținem o platformă de producție de cinema fizic. Există deja filme de gen în cinematografia românească, filme din trecut și filme din prezent. Anul acesta organizăm un laborator de dezvoltare de filme de dans cu participanți din SE Europei. Jumătate sunt români. Se co-produc filme de dans în țara noastră. Filmele în dezvoltare vor fi prezentate într-o sesiune de pitch-ing în ultima zi de festival, iar unul dintre proiecte va primi un premiu în valoare de 700 de euro, oferit de Institutul Cultural Român. Am invitat doi specialiști internaționali (Guy Cools și Helena Jonsdottir) să participe la acest proces. Așadar, cred că am făcut un real progres în a ne atinge țelurile și așteptăm ca publicul larg să descopere cu entuziasm acești creatori care creionează o lume nouă în peisajul artistic.  

 

Festival

30 de scurtmetraje internaționale și românești au fost selectate în competițiile Bucharest International Dance Film Festival 2018. Pentru ediția din acest an au fost peste 300 de producții înscrise. Competiția internațională de scurtmetraje este împărțită în două secțiuni – „[re]tracing Values” și „[re]tracing Time” –, iar fiecare dintre acestea cuprinde zece filme. Competiția națională va avea loc pe 7 septembrie, de la ora 21.00, la Deschis Gastrobar, iar cea internațională, pe 8 septembrie, de la ora 18.30, la Cinema „Elvire Popesco”. Juriul va fi format din Helena Jonsdottir (Islanda, coregrafă și regizoare de film), Gabor Pinter (Ungaria, selecționer și director de festival) și Adrien Ouaki (Franța, regizor și coregraf, câștigătorul
BIDFF 2017).

Tema ediţiei de anul acesta a singurului festival de gen din România o reprezintă „[re]tracing” – urmele pe care timpul le-a lăsat în vieţile oamenilor şi ale comunităţilor din care aceștia fac parte.

Bucharest International Dance Film Festival este un proiect al Asociației Tangaj Dance, realizat cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, Institutului Cultural Român, Consulatului Onorific al Republicii Islanda la București, British Council și Institutului Balassi, 4 Proof Film.

Comentarii

loading...