Este cartea pe care am citit-o pe nerăsuflate, în mai puțin de 48 de ore, pe care am avut norocul să o încep într-un weekend, unul dintre puținele în care nu am făcut nimic altceva decât să citesc. Nici nu aș fi putut face altceva odată ce am început această carte. Pentru că, așa cum spune un mare scriitor rus, Evgheni Vodolazkin, este „o carte foarte puternică, o carte care aduce un suflu nou în literatura rusă“.
Nu știu dacă aduce un suflu nou, probabil că da, dar sigur face parte din marea literatură rusă, aceea care nu te lasă să respiri, te tulbură, te uimește prin construcția frazei, a personajelor, dar mai ales a drumului pe care îl trasează pentru fiecare dintre ele. Este o atât de bună cunoaștere a sufletului uman, atât de multă empatie, o atât de mare dorință și credință că omul este el însuși doar atunci când este liber și că asta este, de fapt, marea aspirație umană, încât nu poți decât să fii și tu acolo, să trăiești fiecare moment alături de protagoniști, să te identifici cu personajele, desigur într-un alt timp și, slavă Domnului!, într-o altă orânduire socială. Fiecare cuvânt în parte și fiecare aranjare a lui în frază au un impact puternic, creează un univers în sine, o lume aparent de neimaginat, dar care a fost, și poate deveni oricând, posibilă.
Muncește, Zuleiha, muncește!
Romanul spune povestea tinerei Zuleiha, între anii 1930 și 1946. Aceasta este o tânără dintr-un sat de tătari de la marginea Uniunii Sovietice care trăiește într-o lume patriarhală, unde se supune vârstnicului soț și unei soacre dominatoare, Strigoaica, urmând riguros cutumele locale, fără să știe că se poate trăi și altfel.
„Zuleiha deschide ochii. E întuneric ca-n mormânt“, e întunericul în care trăiește permanent, mereu speriată că nu va face lucrurile cum trebuie, înfricoșată de Strigoaică, cea care din „curcă plouată“ nu o mai scoate, dornică să le facă pe plac duhurilor care bântuie strâmta ei lume. „Muncește, Zuleiha, muncește! Cum zicea mama? Munca gonește tristețea. Of, mamă, tristețea mea nu ascultă de zicalele tale…“
Autoarea are harul ca în dialoguri scurte să sintetizeze nu numai trăirile unei vieți, ci și o imagine de ansamblu asupra unei situații sociale. Un astfel de dialog, șocant, zguduitor, este cel dintre soțul Zuleihăi și mama lui, aceasta din urmă mărturisindu-i târziu cum într-o perioadă de foamete și-a sacrificat ceilalți copii pentru el. Foamea, dezumanizantă, o întâlnim de-a lungul întregii cărți.
Supraviețuirea
La finalul unei lungi și chinuitoare călătorii prin care țărani deschiaburiți și intelectuali leningrădeni, deținuți de drept comun, musulmani și creștini, credincioși și atei, ruși, tătari, nemți și ciuvași sunt deportați în Siberia, Zuleiha ajunge într-un loc pustiu, izolat de restul lumii, cu o natură neîndurătoare. Alături de un doctor ciudat, un cuplu de intelectuali leningrădeni care trăiesc din amintirile călătoriilor de odinioară prin Europa, un artist care pictează pe ascuns, un deținut de drept comun gata să vândă pe oricine și comandantul coloniei de muncă, Ignatov, ucigașul soțului ei, Zuleiha descoperă că există și o altă lume, de fapt mai multe lumi cărora ea trebuie să le facă față.
O lume îngrozitoare, pestriță, în care supraviețuirea este singurul țel, generată de oameni ca Ignatov, cel care „nu avea habar cum se poate să iubești o femeie. Poți să iubești numai lucruri mărețe: Revoluția, Partidul, Patria. Dar femeia? Cum să exprimi cu același cuvânt ce simți față de două lucruri atât de diferite – să pui pe același taler al balanței o femeie oarecare și Revoluția? Ar fi o prostie“. Ignatov este personajul-simbol al modului în care ideologiile pot perverti oamenii, îi pot transforma până la autodistrugere.
Triumful libertății
Fiecare dintre personajele ajunse în Siberia – pe o insulă unde nu credea cineva că se poate supraviețui – trece printr-un lung și chinuitor proces de descoperire de sine, de eliberare, de depășire a unor limite de neimaginat în condiții normale. O lume crâncenă, în care „moartea era omniprezentă – mai vicleană, mai deșteaptă și mai puternică decât viața neroadă, care pierdea mereu bătălia“, spune Zuleiha.
Iar Ignatov, revoluționarul credincios, realizează, pe măsură ce taie cu o linie morții în mapa numită „Misiune“, că „privind numele tipărite înghesuit, vede nu rânduri și litere, ci chipuri“. Aceste chipuri și dragostea îl eliberează pe Ignatov, îl ajută să se descopere cu adevărat pe el însuși. Așa cum maternitatea și dragostea sunt hotărâtoare pe drumul devenirii Zuleihăi, a acestei mici tătăroaice al cărei parcurs eliberator este un triumf al vieții.
Zuleiha deschide ochii, Zuleiha se îndrăgostește, Zuleiha „nu avea timp să doarmă, dar nici nu voia. Puterile nu-i scădeau, ci îi sporeau, o invadau: nu mergea, ci zbura, nu vâna, ci îi lua taigalei ce i se cuvenea; și ziua întreagă aștepta să vină noaptea“ pentru că „ceea ce venise nou în schimbul deprinderilor vechi îi ștersese spaimele, așa cum viitura duce cu ea crengile rupte și frunzele putrede de anul trecut“.
Autoarea are talentul uimitor de a prezenta viu, filmic acest parcurs, această lume, utilizând cuvinte de impact, descrieri de o frumusețe răpitoare a naturii, punând exact doza de ironie necesară pentru a scoate în evidență absurdul situațiilor și devenirea personajelor, a modului în care ajung ele la final.
„Zuleiha deschide ochii“ este cartea pe care nu numai că ești bucuros că ai citit-o, ci și pe care ți-o dorești permanent în bibliotecă. Volumul a apărut la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“, în traducerea Luanei Schidu.
