Radu Ciuceanu: Deținutul politic care a făcut o realitate dintr-un mit: tinerețe fără bătrânețe

Dscendent al unui Voievod de Ciuci din Munții Apuseni (din comuna Ciuci, azi Vârfurile), pomenit în cronici pe la 1514 între comandanții lui Gheorghe Doja, este cu adevărat, așa cum spunea regretatul profesor Florin Constantiniu, „omul care a făcut o realitate dintr-un mit: tinerețe fără bătrânețe“.

Și tot Florin Constantiniu continuă: „Există oameni pe care scurgerea timpului și marile încercări ale vieții îi lasă neatinși. Domnul Radu Ciuceanu aparține acestei categorii. La o vârstă tânără, când alții, cei mai mulți – se lasă în voia preocupărilor și distracțiilor juvenile, domnia sa a vădit nu numai o remarcabilă maturitate politică, dar și o uimitoare responsabilitate civică. Punându-și în joc viața și libertatea, el a înțeles că datoria sa de român îl chema să lupte împotriva ocupantului sovietic și a marionetelor sale din țară.“

Iar profesorul Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române, spune: „Profesorul și omul de mare frumusețe morală și de extraordinară putere spirituală, ne cheamă să fim mărturisitori, împreună cu Dsa (și cu martirii închisorilor, pe care îi proorocește trecuți în Sinaxar), ai unei teribile experiențe colective din veacul nostru, experiența războiului total împotriva omului și a lui Dumnezeu. În Sinaxarul încă nescris al neomartirilor români din vremea prigoanei se va adăuga, după numele sfinților vădiți, o filă întregitoare, sub denumirea: „Drepții închisorilor“, și printre aceștia se va citi și numele omului de mare severitate cu sine, profesorul, istoricul, memorialistul, romancierul și, mai înainte de toate, dreptul întru suferința neamului său, Radu Ciuceanu“.

Familia profesorului Radu Ciuceanu este o familie de tradiție și înaltă ținută a Craiovei. Cu fratele său, Constantin, a luptat cot la cot în Mișcarea Națională de Rezistență, iar tatăl, Ştefan Ciuceanu, a fost la rândul său istoric, arheolog, muzeograf, cercetător ştiinţific şi fondator al Muzeului Olteniei. A fost primul preşedinte al Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman“, a contribuit la apariţia revistei Arhivele Olteniei, a fost în colectivul care a creat şi a condus Institutul de Arheologie. A creat, la Craiova, Comisia monumentelor istorice și a descoperit zidurile cetăţii dacice Pelendava.

Experimentul Pitești a fost aplicat de ruși asupra românilor, la scară națională

Reporter: Ați suferit ororile cumplitului „Fenomenul Pitești“, prea puțin cunoscut de către români astăzi, nu mai vorbesc de tineri și de faptul că acest episod sinistru din istoria ocupației sovietice a -României lipsește din Cărțile de Istorie. Care este originea acestui -experiment, cum s-a încheiat și cum ar putea fi marcat pe harta anului, în memoria prezentului? Vă întreb de origine și execuție, de asemenea, pentru că am auzit diverși habarniști care mediatizează excesiv sintagma aberantă „comunism românesc“ cu privire și la această perioadă.

Radu Ciuceanu: Nu e de mirare și nu pot fi acuzați tinerii, elevi sau studenți, că Fenomenul Pitești nu și-a găsit locul sau măcar ecoul în manualele de istorie în liceele noastre sau în programa facultăților de Istorie, evident nu ca un curs opțional. Laboratorul Pitești, pe care marele Soljenițîn l-a cuprins într-o frază, a fost cea mai cumplită experiență a subumanității. Și a adăugat: Nicăieri în lume supliciul nu a fost mai bine organizat în durată și efecte. Ca supraviețuitor al acestui holocaust aplicat asupra tineretului român dar și a miilor de adulți aș putea preciza că totuși, Reeducarea nu și-a atins scopul, chiar dacă mijloacele aplicate au fost unice planetar. În noaptea de 12 spre 13 februarie 1952 la Gherla, col. Zeller, inspector al penitenciarelor și unul dintre artizanii de frunte ai reeducării, alături de Pintilie (Pantiușa) și Nicolski ne-au făcut o vizită în miez de noapte, anunțându-ne de sfârșitul ei.

Au trecut de atunci 67 de ani, iară uitarea s-a așternut nu numai dintr-o tradiție specifică poporului nostru, dar și dintr-o politică de menajare a celor care au premeditat-o în cele mai mici amănunte. Sfârșitul Laboratorului de schimbare a genei umane era deja inițiată și perfectată pe întinsul teritoriului sovietic, iar experiența pedagogului Macarenko a fost transplantată într-o țară unde regimul comunist avea să întâmpine o neașteptată opoziție – chiar liderii comuniști români au declarat în 1965 că 80.000 de țărani au fost arestați cu prilejul colectivizării. Iar cifra victimelor este estimată între 150.000 și 200.000 și cei care au avut de suferit după urma acestui experiment ideologic extins pe plan național trece de 2 milioane. În final mă întrebați cum a luat sfârșit acest episod întunecat al celor 45 de ani de teroare! Răspunsul îl comprim printr-o singură frază: A vrut Cel de Sus să ajungă la Penitenciarul Gherla un fost colonel responsabil cu Pașapoartele, ajuns în conflict cu ministrul adjunct al MAI-ului, Marin Jianu. Rezultatul: i s-a înjghebat un proces la care nici măcar nu a fost prezent, dar a căpătat 10 ani de temniță grea și o direcție către Gherla unde a fost vărsat la sinistra cameră numită a morții de la etajul III cu numărul 99.

Acolo urma să fie purecat de către o echipă celebră în crime și sadism: Vasile Pușcașu, Cerbu, Mihai Livinski în frunte cu Alexandru Popa, șeful reeducării din penitenciar. A urmat un joc periculos purtat cu multă dibăcie de către fostul colonel Weiss Vintilă pus la cale de către trei protagoniști, al doilea fiind chiar plantonul care supraveghea zona tuberculoșilor de lângă fereastră. Numele lui a fost Ghiță Rădoi, fost student eminent la matematică. În declarațiile sale în care erau implicate personalități de frunte din P.C.R., Weiss Vintilă cerea să fie cercetat la București de către organele C.C.-ului. Până la urmă, după ce s-au verificat cele declarate asupra asasinatelor și torturilor din penitenciar, am avut șansa ca însuși secretarul general Gheorghe Gheorghiu-Dej să ia cunoștință de ororile petrecute în penitenciarele Pitești și Gherla.

În măsura în care realitățile puteau să compromită regimul comunist și P.C.R.-ul în sine, secretarul general ordonă o anchetă severă asupra făptuitorilor și chiar condamnări pentru cei care au tolerat barbariile din penitenciare. Evident că cei de sus, cei care inițiaseră Fenomenul Pitești la ordinele sovieticilor erau excluși, în frunte cu ministrul Teoharie Georgescu. Pentru cei care au visat că pe căi oculte – bolovani cu scrisorele aruncate peste gardul pușcăriei sau ecoul asasinării profesorului Simionescu de la Canal, pot afirma acum, când ne stă la îndemână și material sovietic de arhivă, că devoalăm adevărații asasini ai tineretului universitar și nu numai din sărmana Românie ocupată.

Starețul-martir Gherasim Iscu, salvatorul Tezaurului României, ar trebui să deschidă lista canonizărilor alături de Valeriu Gafencu și Arsenie Boca

Ați fost prim-adjunctul generalului Iancu Carlaonț, comandantul Mișcării de Rezistență din Oltenia, poziție din care ați luat legătura și cu părintele Gherasim Iscu, starețul de la Tismana, săvârșit martiric în temnițele bolșevice, de mână cu torționarul său pe care l-a spovedit și iertat de păcate, chiar într-o noapte de Crăciun. Ați afirmat într-un interviu că ar trebui canonizat, așa cum au făcut deja rușii sau chiar și catolicii de la noi, cu numeroși mucenici ai creștinismului din timpul regimului întunericului. Și, de asemenea, că Banca Națională ar trebui să creeze o medalie cu chipul său, pentru că este salvatorul de drept al tezaurului de aur al României din perioada războiului, alături de însărcinații speciali cu această misiune. Conform Arhivei CNSAS l-ați cunoscut și ați fost acolo, la Tismana, în timpul operațiunilor secrete de ascundere atât de către ruși cât și de către nemți, a aurului românesc și a unei părți a aurului polonez. Puteți dezvolta subiectul?

Arhimandritul Gherasim Iscu a fost starețul mănăstirii Tismana, printre primele lăcașuri de rugăciune în Țara Românească. A ctitorit de isnoavă câteva mănăstiri și biserici din Bucovina, Basarabia și Transnistria în perioada 1941-1944. A fost nu numai un călugăr ostaș al lui Hristos, dar și exarh al plaiurilor din Oltenia, din județul Mehedinți, având autoritate asupra mănăstirilor din arcul carpatic: Polovraci, Bistrița, Arnota, Frăsinei, Cozia și, dincolo de Olt, Turnu și Stânișoara, Dintr-un lemn și o mulțime de metohuri închinate lor. În această calitate, starețul Gherasim ne-a facilitat adăpost pentru diferiți fugari căutați de Securitatea atotputernică. Dar nu numai atât. Pentru puținele arme pe care le aveam în dotare, porțile acestor mănăstiri erau deschise și spre prețuirea celor care au trăit acea teroare niciunul dintre noi nu a fost descoperit. Însă starețul Gherasim a fost torturat și lăsat fără haine în plină iarnă, în celula din penitenciarul Craiova din strada Vasile Alecsandri, unde s-a și îmbolnăvit de tuberculoză.

A avut parte de o moarte martirică spovedind și împărtășind în noaptea de Crăciun din 1951 pe fostul său călău din Calea Rahovei, cu care a plecat la Ceruri. Dar marele său merit – puțin cunoscut și recunoscut ca inițiator – a fost primirea întregului tezaur al Băncii Naționale, adăpostit în secret, în prima etapă necorespunzătoare asigurării sale, urmând ca în a doua fază să-i pună la dispoziție o peșteră care corespundea cu valoarea bunurilor adăpostite acolo. Deasupra ei era amprentată dinamită într-un munte care, dacă s-ar fi încercat extragerea, exploziile a peste 2 tone de dinamită ar fi antrenat prăbușirea întregului munte. În prezent aș dori ca din inițiativa Băncii Naționale să fie socotit starețul Gherasim ca unul dintre salvatorii, nu numai a depozitului nostru, dar și a unei bune părți din tezaurul polonez, drept pentru care să i se facă o medalie de metal prețios. Iar pentru activitatea sa subversivă I.N.S.T.-ul poate oricând să-l propună să-l canonizeze. O altă inițiativă o așteptăm din partea B.O.R.-ului, care are în tradiția sa cunoașterea și recunoașterea celor care au contribuit într-un moment grav din istoria națională la salvarea unui tezaur al străduințelor celor mai ilustre personalități ale României.

Alături de martirul Gherasim Iscu, ce alte nume ar trebui să intre în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Române, după părerea dvs., care ați pătimit alături de mulți dintre acești mucenici?

Oho… sunt mulți! Încep cu Sfântul Închisorilor, Valeriu Gafencu, apoi, desigur, Părintele Arsenie Boca, toți mărturisitorii de la Rugul Aprins, Părintele Sofian, Părintele Adrian Făgețeanu și ceilalți, curajoșii luptători pentru Hristos și neamul nostru – Părinții Justin Pârvu și Gheorghe Calciu, Părintele Ilie Lăcătușu și Părintele Ilarion Felea, marele Duhovnic al Ortodoxiei Ilie Cleopa și marele Profesor Dumitru Stăniloae, poeții care ne-au luminat întunericul celulelor, Poetul Închisorilor Radu Gyr, Vasile Voiculescu și Nichifor Crainic, Ioan Ianolide și Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc și Părintele Constantin Voicescu, Mircea Vulcănescu – desigur, Elisabeta Rizea și luptătorii din munți… Aceștia sunt cei care îmi vin acum în gând, dar lista e infinit mai lungă, închisorile au fost pline de martiri mărturisitori. Rușii au canonizat cu miile dintre mucenicii Gulagului. Nu cred că noi suntem mai prejos.

Marele poet necunoscut Sergiu Mandinescu, „pe puntea de argint a Himalayei Spiritului“

Ați fost camarad de rezistență și apoi de temniță cu unul dintre marii poeți necunoscuți ai României, Sergiu Mandinescu. Ce ne puteți spune despre el?

Într-adevăr, am fost camarad de luptă și rezistență cu marele poet al temniței noastre, Sergiu Mandinescu. A avut ghinionul, nu numai el, dar și noi, să execute 12 ani de temniță grea și mai ales să fie chinuit în iadul de la Pitești. Mă bântuie mereu gândul unde ar fi ajuns acest om dacă nu i-ar fi marcat viața îndelungul șir al suferințelor de temniță grea. Ar mai fi compus el acest splendid giuvaer poem tradus în diferite limbi – AMIN? Ar mai fi dat geniul său Simfonia culorilor, Și azi ca ieri, Suflet de călău sau Balada celor șapte frați, ca și întreaga sa operă pierdută în parte? Ca unul pe care memoria mea îl proiectează pe puntea de argint a Himalayei Spiritului, Sergiu Mandinescu va rămâne posterității alături totuși de puțini ca o victimă asasinată cu premeditare.

Pentru un Muzeu al comunismului

Știu că ați amenajat în sediul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului – institutul cu cea mai prodigioasă activitate publicistică din Academia Română, cu zeci și sute de titluri anual – o Expoziție permanentă a martirilor și luptătorilor din rezistența armată anticomunistă, acest fenomen cu totul unic și eroic în tot spațiul european ocupat de hoardele bolșevice. Nu credeți că ar trebui realizat și un Muzeu al ororilor comunismului, chiar de către cei care au suferit aceste crime, și nu de către urmașii grotești ai kominterniștilor de ieri?

Am organizat la Institutul nostru o expoziție permanentă a martirilor și luptătorilor din Rezistența Armată Anticomunistă. Am selectat câteva sute care cuprind eroi pe cele două fronturi, cu precădere din Răsărit, personalități din lumea politică dispăruți în Holocaustul nostru – în frunte cu Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ion Pelivan, prof. Gheorghe Brătianu, Ștefan Enițescu, Ernest Bernea, prof. Simionescu, clerici ca mitropolitul Ioan Suciu, mitropolitul Rusan Sebastian (otrăvit), patriarhul Nicolae Munteanu (asasinat), episcopul Leu, episcopul Nicolae Popovici, patriarhul Justin Moisescu și sute de preoți, monahi și monahii ce și-au dat viața mărturisindu-l pe Hristos. Acum doi ani, după ce obținusem înființarea unui muzeu al totalitarismului, la Senat, ne-am prezentat la Comisia de Cultură a Camerei Deputaților.

Din păcate, trecând în revistă programul propus de noi am dat peste un refuz care nu concorda cu țelul nostru care și este o oglindire pertinentă a tuturor momentelor care au contribuit la apariția și dezvoltarea unor regimuri totalitare. Discuția a luat sfârșit când ni s-a spus că nu mai avem forum și cu alte cuvinte să ne întoarcem acasă. Cred că înainte de a se gândi la alte muzee, onor Primăria Capitalei ar trebui să se gândească la Muzeul comunismului impus în România de tancurile sovietice, război care a curmat viețile a peste 2.000.000 de români.

Care este situația Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului azi, care din câte știu este amenințat cu evacuarea? Ați putea să intrați în măruntaiele acestui caz revoltător, cu informații despre situația juridică, dezvăluirile din Arhivele CNSAS, implicarea MApN – pentru că această casă în care INST are un apartament a fost sediu conspirativ al SSI din 1938 și apoi al Securității – cât și ce se întâmplă cu dosarul casei, ascuns de RAAPPS.

Momentan pot să vă spun doar atât: grație lui Dumnezeu și presei române, dintre care se detașează net „România liberă“, „Evenimentul Zilei“ și ziarul „Bursa“, pentru seriozitatea cu care au tratat subiectul, am învins! Justiția ne-a făcut dreptate și cauza se întoarce la o mai dreap-tă judecată. Mulțumesc, așadar, distinsei redacții a „României libere“, pentru profesionalism!