Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Principalii oameni politici pe care s-a sprijinit Carol I. Azi, Titu Maiorescu

Preocupat de elite și de rolul jucat de acestea în societate, în general, și în societatea românească în mod special, istoricul Ion Bulei a publicat mai multe cărți pe această temă.

Rl online 0 comentarii

02.02.2019 - 10:50

Una dintre ele, „Un Hohenzollern în România: Carol I“, cuprinde un capitol intitulat „Oamenii de lângă mine“, ce ne-a fost pus la dispoziție spre publicare de către autor.

Critic literar, estetician, filozof, memorialist, şi îndrumător al spiritului public, Maiorescu (n. 15 februarie 1840 - m. 18 iunie 1917, Bucureşti) se distinge ca unul dintre cei mai remarcabili oameni de cultură români. Primele studii le face la Craiova şi la Braşov, apoi, succesiv, la Viena, la Gisen (doctorat în filosofie, în 1859, echivalat cu licenţa în Litere la Paris, în 1860, şi în Drept, tot la Paris, în 1861). Revenit în ţară, e procuror la Tribunalul Ilfov (1862) şi, în acelaşi an, numit director al Liceului Naţional de la Iaşi şi profesor la Universitatea din Iaşi (1862-1871); din 1863, se retrage de la Liceul Naţional şi preia direcţia Şcolii Normale Vasile Lupu. În 1864, alături de P.P. Carp, I. Negruzzi, V. Pogor şi Th. Rosetti, pune bazele Societăţii Junimea. Începe să publice studii şi articole de larg răsunet în revista „Convorbiri Literare“ (apărută la 1 martie 1867), pe care o şi conduce. Se înscrie în barou şi practică cu mare succes avocatura.

 

Adept al fundamentului dinlăuntru

După 1870 intră în politică şi devine lider, alături de P.P. Carp, al grupării junimiste. Va fi aproape încontinuu deputat, senator şi ministru la Culte şi Instrucţiune Publică, la Industrie și Comerţ, la Afaceri Străine şi prim-ministru (martie 1912 - decembrie 1913). A fost agent diplomatic al României la Berlin (mai - iulie 1876), redactor-şef al ziarului „Timpul“ (martie - iulie 1877), profesor de logică şi filosofie la Universitatea din Bucureşti (1884-1909) şi rector al acesteia (1892-1897). A fost şi preşedinte al Partidului Conservator (noiembrie 1913 - iunie 1914).

Personalitatea lui Titu Maiorescu a marcat, decisiv, pe multiple planuri (cultural, literar, ideologic, şi nu în ultimul rând, politic), timp de câteva decenii, modernitatea românească. E considerat un „Boileau român, înarmat cu principii directoare“ (G. Ibrăileanu), dotat cu un acut simţ al valorilor, ambele dublate de o impresionantă forţă polemică. Problema fundamentală pe care şi-a concentrat atenţia Titu Maiorescu a fost aceea a metodologiei construcţiei culturii şi civilizaţiei române moderne. În studiul său de la 1868, „În contra direcţiei de astăzi în cultura română“, el face bilanţul drumului parcurs de România, constatând că, aparent, existau toate formele culturii şi civilizaţiei moderne: şcoli, muzee, universităţi, instituţii politice etc. Existenţa formelor noi, moderne, crea impresia, că, odată cu introducerea cadrelor/formelor noi, procesul construcţiei culturii moderne, al civilizaţiei era aproape încheiat. În realitate, observa Maiorescu, totul nu era decât o aparenţă şi nonvaloarea/neadevărul definea producţia cultural-ştiinţifică românească, ca şi activitatea instituţiilor politice introduse din Occident. Cauza se afla în condiţia specială a României de ţară înapoiată.

De aici, graba construirii civilizaţiei moderne în câteva decenii, civilizaţie care, în Occident, s-a dezvoltat în câteva secole. Aşa stând lucrurile, critica negaţionistă era obligatorie. Neputând urma o cale de dezvoltare normală, aprecia Maiorescu, România era constrânsă să construiască raţional noua civilizaţie. Nu copiind modelul occidental, ci construind o modernitate care să depăşească atât evoluţionismul accelerat, spontan – mersul de la sine, cât şi raţionalismul abstract. Maiorescu nu urmărea transplantarea culturii occidentale în România, ci crearea unei culturi române moderne, originale, capabilă la rândul ei să producă valori.

De aici, nevoia disperată de creaţie autentică, originală, neatinsă de mimetism: „Tot ce e de valoare, trebuie să fie gândit şi săvârşit în mod original în orice ţară, mai ales când e vorba de a aduce într-o ţară mai puţin cultivată cultura superioară a alteia…“. În acest sens Maiorescu considera necesară soluţionarea a trei mari probleme: teoria fundamentului dinlăuntru, teoria formelor fără fond şi teoria trecerii de la conceptul cultural la relaţia conceptuală. În concepţia lui Titu Maiorescu, construcţia unei culturi moderne include obligatoriu un fundament solid interior, la care se adaugă creator elementul nou, de origine străină, care trebuie să fie asimilat organic de fundamentul preexistent. „Direcţia nouă“, propusă de Maiorescu se deosebea radical de „direcţia veche“, care copia formele din afară, fără a ţine seama de realitatea social-istorică internă. „Direcţia nouă şi jună“ „caută mai întâi de toate fundamentul dinlăuntru“, şi unde nu-l găsea şi până când încă nu-l găsea, „dispreţuia forma din afară ca neadevărată şi nedemnă“. „Fundamentul dinlăuntru“ nu era altceva decât realitatea social-istorică şi tradiţia spirituală naţională.

 

Școala, instituţie fundamentală

Liderul junimist s-a pronunţat în câteva mari probleme ale societăţii în care a trăit. Pentru Titu Maiorescu, şcoala era o instituţie fundamentală, iar scopul ei nu putea fi decât ridicarea gradului de cunoaştere, în scop practic, al cetăţenilor. Şcoala creează valori, selectează valorile, trezeşte la viaţă activă cetăţenii, îi scoate din indiferenţă, amorţire; valorile produse de şcoală îmbunătăţesc, împrospătează societatea cu elemente pozitive, desigur, în câmpul culturii, sus-
ţinea Maiorescu.

Orice suprimare la nivel de buget „făcută la învăţământul elementar“, aducea prejudicii serioase bazelor pe care era construit sistemul de învăţământ, considera Maiorescu. Un învăţământ primar de calitate era posibil prin crearea de şcoli normale, şcoli absolut necesare pentru a califica învăţători competenţi. Dar nu şcoli normale teoretice, care să mărească „ceata de aspiranţi la buget“, fapt ce ar primejdui finanţele publice, ci „şcoli reale şi de meserii“ ai căror absolvenţi să constituie „acea clasă a treia“ pe care se sprijină sistemul constituţional. Şcolile normale teoretice generau „aspiranţi la funcţiuni“, iar vitalitatea statului era limitată prin acest „bizantinism al funcţiilor“. Ţara avea nevoie de şcoli reale şi de şcoli săteşti, ale căror absolvenţi „să poată îndeplini lacunele vieţii sociale“, împuţinând astfel numărul celor asistaţi social.

Titu Maiorescu a fost, indiscutabil, un mare om al culturii române, fără a fi la fel de mare şi ca om politic. A avut ghinionul să se manifeste sporadic, să nu aibă continuitate în munca lui politică. Dar a dovedit şi aici o mare autoritate, un deosebit de dezvoltat simţ al marilor probleme. Şi-a păstrat neabătut propriile convingeri politice.

 

Actul reformator trebuie să fie expresia necesităţii

Convins fiind că viaţa constituţională a României nu era cu adevărat întemeiată, Maiorescu acuza inconsistenţa clasei politice, imaturitatea corpului electoral, dar şi absenţa unor credinţe politice proprii. Nu actul reformator în sine schimbă o situaţie negativă, ci progresul, care, în viziunea lui Titu Maiorescu, nu putea fi posibil prin efectul legilor, ci prin calitatea morală a celor care guvernează.

În activitatea sa politică Maiorescu a dovedit o înaltă moralitate, aplicându-şi sieşi principiul după care este interzis de a te folosi de situaţia publică pentru propria îmbogăţire. În politică, Maiorescu a rămas fidel concepţiei sale organicist-evoluţioniste, conform căreia actul reformator trebuia să fie expresia necesităţii, şi nu preluat, adoptat din afară. Concepţia sa politică e conservatoare. A dorit să impună reforme necesare prezentului şi să-l amelioreze prin măsuri legislative atent elaborate şi îndelung gândite. Maiorescu a indicat drumul care trebuia urmat pentru ca societatea românească să-şi depăşească statutul de periferie.

N-a dorit ca în discursul politic să fie retor, nici tribun, gen la modă pe timpul său, căci Maiorescu avea oroare de acest fel de a face politică, el nefiind omul pe care să-l atragă vânturile modei şi capriciile momentului. A fost omul formelor conceptualizate, pe care le dorea introduse şi orânduite în realitatea social-politică românească. A fost şi un teoretician al constituirii şi funcţionării sistemului politic constituţional în România.

Comentarii

loading...