Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Actorul Bogdan Dumitrache

„Pororoca”, “un film colosal” – spune la unison critica internațională

„Pororoca”, “un film colosal” – spune la unison critica internațională, va avea premiera în cinematografele din România pe 19 ianuarie.

Share

Eva Tipaldos 0 comentarii

Actualizat: 17.01.2018 - 12:21

După premiera filmului “Pororoca”, Bogdan Dumitrache va pleca în Ungaria pentru a prelua rolul principal din filmul “Spirala”, o producție maghiară, iar la jumătatea lunii februarie va începe lucru la un nou proiect al regizorului Cătălin Mitulescu. Pororoca este un film care, spun criticii de la Variety, l-ar putea propulsa pe Constantin Popescu în liga regizorilor români de elită, alături de Cristian Mungiu, sau în seria regizorilor internaționali remarcabili, cum ar fi laureatul de la Cannes, Andrey Zvyagintsev. 

Actorul Bogdan Dumitrache este aclamat de critica internațională pentru performanțele din “Pororoca”, cel de-al treilea film semnat de Constantin Popescu, un regizor cunoscut pentru producţii precum, „Portretul luptătorului la tinereţe”, „Principii de viaţă” sau scurtmetrajul „Porcul” din filmul-omnibus „Amintiri din epoca de aur”.

Dacă rolul lui Laurian Hașiu din “Portretul luptătorului la tinerețe” i-a adus lui Bogdan Dumitrache un premiu Gopo, pentru rolul lui Tudor, bărbatul a cărui viață se transformă într-un dezastru, acesta a primit titlul de cel mai bun actor la Festivalul de Film de la San Sebastian și elogiile unui juriu prezidat de John Malkovich, care i-a avut ca membri pe actrițele Dolores Fonzi și Emma Suárez, regizorul William Oldroyd, printre alții.

„Pororoca”, “un film colosal” – spune la unison critica internațională, va avea premiera în cinematografele din România pe 19 ianuarie. Este vorba de o dramă, iar deznodământul este sugerat încă din titlu. Pororoca este un “muget devastator” al apelor Atlanticului, care urcă uneori pe Amazon şi pe râurile adiacente, formând imense valuri ucigașe.

Provenit din limba tupi, cuvântul Pororoca înseamnă „răget puternic", „care poate distruge totul cu o furie nebună". „O demonstraţie regizorală, ce subliniază talentul unui cineast care distruge spiritul rigid specific regizorilor români şi atinge un pisc inedit al excelenţei în cinemaul recent european”, - aprecia presa lumii. Pororoca este un film care, spun criticii de la Variety, l-ar putea propulsa pe Constantin Popescu în liga regizorilor români de elită, alături de Cristian Mungiu, sau în seria regizorilor internaționali remarcabili, cum ar fi laureatul de la Cannes, Andrey Zvyagintsev.

Elogiat de critică și premiat la festivalul San Sebastian, filmul spune povestea lui Tudor (Bogdan Dumitrache) şi a Cristinei (Iulia Lumânare), care formează o familie fericită. El lucrează pentru o companie de telefonie, ea este contabil şi, împreună, au doi copii - Maria şi Ilie.

Filmul începe ca o dramă autohtonă obișnuită. În apartamentul lor dintr-un cartier al Bucureștiului, Tudor și Cristina par a avea o viață liniștită, iar intriga apare, brusc, într-o duminică însorită, în cursul căreia micuța Maria (Adela Marghidan) dispare din părculețul de joacă în care se afla cu tatăl ei. Se declanșează o saga birocratică previzibilă, martorii mai degrabă se feresc să povestească tărășenia, în timp ce polițistul – excelent interpretat de Constantin Dogioiu – are ceva răbdare, însă mai deloc interes în rezolvarea cazului. Neputincioasă și înnebunită, Cristina își acuză soțul, el însuși măcinat de disperare și vinovăție. Bogdan Dumitrache și Iulia Lumânare sunt impecabili în aceste roluri – scrie Variety, parcurgând remarcabil un fir dramatic care își distruge încet personajele, până la diferite puncte de rupere: în timp ce Cristina se luptă să-și mențină furia la cote gestionabile, Tudor se predă treptat furiei sale viscerale, un sentiment primar și violent.

Deși filmul are elogii internaționale, “cred că, în mare măsură, cariera mea este una locală și va rămâne locală. Nu mai am disponibilitatea să plec în afară, să las tot, și să-mi reinventez cariera acceptând mici roluri de teroriști est-europeni. Nu am miză artistică, nu am miză financiară și nu am miză umană pentru asta. Ar mai fi miza de orgoliu. Dar cred că nici pe aceasta nu o mai am”, spune actorul Bogdan Dumitrache, într-un interviu acordat ziarului România Liberă.

După premieră, Bogdan Dumitrache va pleca în Ungaria pentru a prelua rolul principal din filmul “Spirala”, o producție maghiară, iar la jumătatea lunii februarie va începe lucru la un nou proiect al regizorului Cătălin Mitulescu.

Rep: Cronicile pentru Pororoca sunt toate la superlativ, comparabile cu cele pe care le citeam despre Cristian Mungiu pe vremea marilor premii. Chiar așa de bun este? Filmul îşi propune să prezinte o situaţie dramatică, modul în care tragedia afectează viaţa unui cuplu, cum îl erodează, cum îl descompune, în ultimă instanţă, în elementele de bază ce alcătuiesc sentimentele care ies la iveală în urma unei astfel de drame – vina, durerea, furia, deznădejdea.

Bogdan Dumitrache: În minimalismul lui, Constantin Popescu a reușit un film puternic, un film coerent și bine structurat. Subiectul este dur și aveam senzația că o să te gonească, pentru că, trebuie să admitem, nu ai mereu chef de așa ceva. Nu întotdeauna ai chef să mergi să vezi ceva gen “cum ar fi dacă mi-ar dispărea copilul”. Ar fi foarte rău, mulțumesc frumos, puteam să mă prind și singur, de la mine de acasă. O dată ce ai intrat în sala de cinema, însă, vrei să vezi mai departe. E un film bine închegat, care curge foarte frumos, logic, și reușește să intre foarte adânc în lumea și în mintea personajului ăstuia. Mergi alături de el, pas de pas, într-o aventură psihologică teribilă. Să ne amintim că sunt două tipuri de consum de film. Mulți intră în sala de cinema doar pentru că doresc să fugă, să fugă de realitate, să se închidă într-o cameră neagră în care să viseze. Alții merg să învețe lucruri, să se confrunte cu propriile realități, iar aceștia observă și trag concluzii. Pororoca tocmai asta presupune, confruntare. Dincolo de distincția asta între cinemaul de agrement și cinemaul de artă, filmul acesta susține un subiect deosebit de greu. Un tată care își pierde copilul și apoi, vreme de trei ore, urmărești chestia asta, felul în care se dezintegrează întreaga lui viață. M-am temut că oamenii nu vor dori să vadă, până la urmă de ce să vrei să vezi atâta suferință și atâta durere? Unul dintre lucrurile care-mi place cel mai tare la acest film este faptul că pur și simplu nu te lasă să pleci. L-am văzut de trei ori, în contexte diferite, iar reacția a fost aceeași. Rămâi cu povestea și cu personajul ăsta acolo, până la final.

Rep: De ce v-a interesat un asemenea rol?

Bogdan Dumitrache: În principiu mă interesează toți ciudații! (râde). Oriunde găsesc un rol care implică ceva probleme, mie îmi face clic. Serios! Toată viața mi-am dorit să joc un inginer. Unul simplu. Echilibrat. Mă rog, am jucat un inginer, dar și ăsta avea niște probleme de fapt… Personajul Tudor… poate că și el are niște probleme încă de la început, dar nu știm prea bine. Intri în poveste descoperind o familie despre care nu ai prea multe informații, îi vezi că sunt simpatici, niște tipi de clasă medie, care trăiesc bine, sunt mulțumiți de viața lor, au niște prieteni… au o viață mișto. Brusc, vedem că peste familia asta se abate o nenorocire. Iar mai apoi, urmărești parcursul acestui personaj, al cărui destin se face praf. Nici nu mai contează cine e și cu ce se ocupă, oricare dintre noi am putea fi în locul lui. Nu mai contează detaliile, ci doar să urmărești cum un individ, care ai putea să fii chiar tu, pierde tot. Vezi cum un tip, care era un om normal, care e mulțumit de viața lui bună, ajunge în patru săptămâni la un dezastru. În patru săptămâni, nu mai are nimic din ce avea. Putem să ne întrebăm dacă este sau nu vinovat. Până la urmă, din punctul cui de vedere se dă acest verdict? Totuși, el este cel care a pierdut copilul în parc. Trebuia să se întoarcă cu el acasă. Nu are cum să nu își asume vina asta. În momentul în care și cei din jur îl acuză, în momentul în care propria familie îl părăsește, și rămâne singur, clachează. Întreaga paletă de emoții este acolo, de la disperare la neputință. Vorbim acum de vină în general, dar când veți vedea filmul, veți înțelege că fiecare emoție se desface minuțios în tot felul de detalii. Este, până la urmă, un film portret. Ești cu individul ăsta de la început până la sfârșit, cadru cu cadru, și vezi tot ce se întâmplă în el.

Rep: În ce fel ați pregătit acest rol?

Bogdan Dumitrache: Am lucrat cu psihologul Eusebiu Frățiman vreme de zece ședințe, răstimp în care am analizat scenariul secvență cu secvență. L-am împărțit în trei calupuri mari și am construit secvențele, în special pe cele în care personajul trece de o logică a normalității. Primul calup este clar, viața acestui om până la momentul în care pierde copilul. Cel de-al doilea este reprezentat de tensiunea lui până în momentul în care îl părăsește familia, iar ultima bucată este cea în care rămâne singur și acolo lucrurile se descompun și derapează. Tudor nu mai are termen de comparație, nu mai are o normalitate la care să se raporteze și atunci nu mai vede nici absurdul comportamentului lui. Nu este vorba doar de sentimentul de vină, pentru că acesta este oricum constant și continuu. O dată ce a pierdut copilul, personajul urmează suita psihologică clasică, trecând de la negare la acceptare, până la acceptarea propriei vini. Dar a accepta nu înseamnă că reușești să depășești o problemă. Tensiunea asta are și tot felul de alte accesorii, apar tipare, pârghii psihologice, suite de gânduri sau de emoții și știm că orice situație de presiune prelungită se transpune, până la urmă, în comportament. Adică îl vezi pe individul nostru, de pildă, că nu mai poate stă jos. Deși este singur în casă, se plimbă și răspunde reflex la tot felul de declanșatoare psihice. Se duce în bucătărie și dă peste o farfurie care-i aparținea fetiței. Apoi, inconștient, merge spre camera copiilor și bagă un cap să vadă ce fac. Un alt tip de transpunere a tensiunii în comportament îl reprezintă ticurile, care încep să-ți apară în situații de stres prelungit. Îți rozi unghiile, îți freci urechile, te bâțâi de pe un picior pe altul. Ca să fie integrate într-un film, toate aceste detalii trebuie bine dozate, bine gândite și inteligent integrate în întreg. Fără să doresc să intru prea mult în detalii tehnice, să amintim că tensiunea unei secvențe se construiește, de fapt, cu câteva cadre mai devreme. E ca în filmul cu De Niro și Pacino care se întâlnesc la masă și au un dialog legendar, scena are înălțime. Publicul este impresionat. Deși cei doi, practic, nu fac nimic în scena aia. Cu trei secvențe înainte, însă, este construită tensiunea, iar mai apoi, publicul răspunde cu emoție: orice semn fac ei când se întâlnesc are un corespondent cu câteva secvențe înainte.

Rep: O altă particularitate a acestui film este că nu are coloană sonoră. Constantin Popescu preferă să dea atenție unui foarte minuțios design al sunetului, care oricum dispare complet în momentele-cheie, în favoarea unei tăcerii oppresive. Mai puternică decât ar putea fi muzica vreodată.  Ce spun tăcerile lui Tudor?

Bogdan Dumitrache: Nu trăim doar când vorbim. Chiar mai mult, viața interioară este mai intensă atunci când nu vorbim. Nu joc tăcerile. Încerc să mobilez interior tot universal acestui personaj, astfel încât, și atunci când nu are replică, indivdul ăla să joace ceva. Orice sentiment adaug acestui univers interior și orice gând adaug unui personaj, se va vedea într-un fel sau altul pe ecran. Nu trebuie să vorbesc pentru asta. Am făcut până acum două roluri cu Constantin Popescu. Laurian Hașiu din Portretul luptătorului la tinerețe, cu care am luat primul meu premiu Gopo. Și Tudor, cu care am luat San Sebastian. Niciunul dintre aceste personaje nu vorbește. Laurian Hașiu e și el acolo, dar nu are nicio replică. Oricum, eu jucam și când nu aveam treabă, jucam în permanență ceva. Ei, știi cum se vede treaba asta, la sfârșit, pe ecran? Tăcerile astea… au tot ce am pus eu în spatele lor, în mare măsură direcționat de scenariu, care a fost minunat de la început. În ultima treime din film, acest personaj rămâne singur și nu prea mai are cu cine să vorbească. Își mai spune lucruri siești. Izolarea aduce tăcerea. O tăcere fără liniște. Tăcerile astea sunt puternice, expresive, funcționează la fel de puternic ca textul.

Rep: Pentru acest rol – aplaudat la unison de critica internațională, ați primit un prestigious premiu. Această performanță ar putea redeschide o mai veche discuție, cea despre perspectivele unui actor din România, o țară cu o prezență notabilă în cinematografia mondială de elită, însă în care majoritatea actorilor vorbesc despre lipsa perspectivelor.

Bogdan Dumitrache: Eu cred că industria românească de film este super-funcțională de fapt. S-a reformat sistemul și funcționează optim în acest moment. Teatrul nu. Cu teatrul e altă poveste. Domeniile sunt separate. Fac și casting de 20 de ani și admit că, atunci când începi să cauți un personaj, ai o plajă limitată de opțiuni în România. Asta e industria, dar asta nu o face disfuncțională. Sigur, mai putem aminti faptul că sunt puțini spectatori, că sunt puține filme, dar toate aceste analize trec în plan secund dacă e să judecăm fapte, incontestabile, anume că industria de film din România a livrat produse de nivel internațional de excelență în ultimii 10 ani. Dacă le place românilor sau nu? Aici discuția este prea amplă și pe alocuri deja împinsă în fundături. Ar trebui să începem de la lipsa sălilor de cinema sau să deplângem lipsa programelor educaționale coerente, sunt multe cele care putea fi îmbunătățite. Trebuie, însă, să păstrăm proporțiile corecte între ceea ce se întâmplă în alte țări și industria românească. De altfel, cinemaul de artă sau cinemaul de autor internațional funcționează pe alte coordonate și nu ar avea rost să emitem judecăți folosind drept reper o mașinărie atât de eficientă cum e industria americană. În Industria românească nu există box-office, de pildă. Oricine își poate imagina că este faimos sau mega-celebru, dar celebritatea asta pur și simplu nu vinde. În Statele Unite, sistemul este atât de simplu: îl iei pe Brad Pitt, îl plătești cu trei milioane de dolari, dar știi sigur că ți se întorc cinci milioane de dolari din intrări în cinema numai pentru el. Asta înseamnă box-office. În România poți lua pe cine vrei tu în film, că pur și simplu nu funcționăm pe același sistem. Strategiile de vânzări sunt diferite. Oricum, creatorul își stabilește de la început poziția și obiectivele. Vrea să facă un film de public? Atunci face un film de public! Vrea să facă un film de artă? E altă poveste. Trebuie să fii consecvent cu ceea ce faci. Sunt importante și anumite linii de marketing care se nasc fără a fi necesar vreun compromis artistic. Chiar ar fi bine, ca autor, să știi exact cui i te adresezi și care ar fi cel mai optim mod de vânzare. Dar fără să intervii dramaturgic și fără să faci product placement. Cu asta din urmă, de vreme ce nu s-a făcut niciodată într-un film de autor, primul care va fi, te asigur că va fi foarte vizibil. Trebuie să evaluezi dacă are sens dramaturgic și financiar să muți atenția unui spectator. Cred că regizorii autori își urmăresc produsul și direcția, având ca principal obiectiv să fie coerenți cu ei înșiși.

Rep: Vorbim despre filme, deși dvs faceți teatru de fapt. Sau cel puțin în termeni de management, la Apolo 111. Oricum, noul an vă prinde într-un remarcabil moment al carierei, având în vedere că a avut premiera și lungmetrajul Marița, filmul de debut al lui Cristi Iftime, care a câștigat premiul juriului FEDEORA, în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Karlovy Vary…

Bogdan Dumitrache: Cred că, în cea mai mare măsură, cariera mea este una locală și va rămâne locală. Mai cred că e un moment de vârf, cumva, măcar și numai dacă ținem cont de faptul că sunt un bărbat la 40 de ani. Nu e vorba numai despre o perioadă optimă în actorie. În viață în general ești într-un vârf, într-un moment maxim de potențial, la 40 de ani. În ultima vreme, am remarcat că nu prea mai am disponibilitatea de a învăța cu eforturi susținute. Am doi copii mici, o viață bună, cred că balansez în alt fel. Am două fete, știi cum sunt? Unde să plec eu singur, fără ele? Nu mai am disponibilitatea să plec în afară, să las tot, și să-mi reinventez cariera acceptând mici roluri de teroriști est-europeni. Nu am miză artistică, nu am miză financiară și nu am miză umană pentru asta. Ar mai fi miza de orgoliu. Dar cred că nici pe aceasta nu o mai am. Nu visez la o carieră internațională. Nici teatru n-am mai jucat demult. De 15 ani. Am un spectacol acum la ArCub, dar relația mea personală cu teatrul nu mai e una bună. Nu-mi mai place. Nu mai înțeleg de ce ar trebui să joc cu oamenii de față, de pildă. Mă copleșește emoția, pentru mine nu mai este gestionabil. Sunt mai obișnuit cu aparatul de filmat, unde, când s-a spus motor, dai tot și s-a terminat. Nu mai înțeleg, deci, repetițiile lungi, întinse pe câte șase ore, la teatru, în care trebuie să-ți dozezi bine efortul. Nu mă regăsesc nici în contactul direct cu publicul, unde de fiecare dată ești foarte expus. Dacă ai o seară proastă, așa te vede lumea. Dar o fi relevant pentru tine ca actor, oare? La Apolo 111 e altă poveste. Aici mă interesează managementul întregii structuri, sunt patru entități clare care funcționează aici, iar ansamblul se află în interdependență. Interesul meu nu se referă la teatru în mod special, nici măcar la directoratul artistic. Mă interesează să fim autosustenabili, nu pot alerga permanent în căutare de bani, trebuie să-mi fac singur banii. Nici nu vorbesc despre finanțări publice măcar, pentru că avea dreptate Vlad Alexandrescu, banul public trebuie multiplicat. Nu condamn finanțările AFCN, mulți artiști crează grație lor. Nu pot să nu mă întreb, însă, cum este gândit acest sistem, de vreme ce te obligă să implementezi proiectul la două luni de la obținerea finanțării. Timpul este prea scurt pentru a găsi și surse private de finanțare, astfel încât să ai șanse să ieși pe profit. Nu am, deci, acest timp de a multiplica banul public.

Rep: Planuri?

Bogdan Dumitrache: La finalul lunii am să plec în Ungaria să fac un film, personaj principal, povestea unui individ, biolog de meserie, care a moștenit un lac și încearcă să dezvolte o afacere cu pești. De altfel, așa am și aflat că ungurii sunt printre primii cinci în lume în industria asta, în piscicultură. Este idilic, este un lac atât de frumos… doar că este extrem de izolat. “Spirala” se numește, e un film unguresc în care am să vorbesc în ungurește, deși nu știu maghiară. Am un consilier și o să am nevoie de susținerea partenerilor, pentru că, dacă ei modifică text, eu n-am să înțeleg. Probabil că o să mai fac un film cu Cătălin Mitulescu, începând de la jumătatea lunii februarie, dar nu prea știu multe despre asta acum.

 

Comentarii

loading...