Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Pictorul Mihai Sarbulescu. Foto - Interviu realizat de Maria Pasc.

Pictorul Mihai Sârbulescu în arca poetului lui Ioan Alexandru

Share

Redacția Online 0 comentarii

Actualizat: 20.03.2020 - 18:23

În ziua de 21 decembrie 1989, în plină Revoluție, poetul Ioan Alexandru era pe străzile din centrul capitalei, printre soldați și revoluționari, ținând în mână o cruce din lemn, el scanda pentru libertatea și demnitatea semenilor lui. După 1989, Ioan Alexandru va intra în rândul oamenilor politici iar crucea pe care a purtat-o cu el pe străzile Bucureștiului a reușit să o statornicească în Parlamentul României, trăgând speranța că astfel Dumnezeu are să ne aibă-n pază. Pentru cei ce l-au cunoscut, în anii ’80, cu prilejul cursurilor de ebraică, pe care le ținea la facultatea de filologie din București, Ioan Alexandru a fost o gură de oxigen într-o lume croită pentru a sufoca. După 30 de la Revoluție și aproape jumătate de veac de la cursurile de ebraică ținute de Ioan Alexandru în amfiteatre arhipline, într-o intimitate sporită prin înghesuială, cu ajutorul pictorului Mihai Sârbulescu, care s-a pus la școala poetului, ne amintim de Ioan Alexandru, căruia, pentru că este inclasabil, din păcate, posteritatea i-a confecționat o identitate incertă.

Ioan Alexandru, poet

Maria Pașc: Din pricina prezenței sale de după ’90 pe scena politică și a discursurilor sale publice, gurile rele spun despre Ioan Alexandru că ar fi practicat un naționalism exacerbat. Așa să fi fost oare?
Mihai Sârbulescu: Din câte știu eu, a avut o prezență în politic benefică, a dus în parlament o cruce[1], propunea ca imnul național să fie „Hristos a înviat din morți” (n.a. – râde și exclamă: „Te doare capul!”). Era membru al Partidului Țărănesc (Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat – n.a.), cel mai serios partid din epocă. Discursul lui era naționalist, evident, dacă e să punem neapărat etichete, dar nu în sensul naționalismului de propagandă, nu, era foarte cinstit, foarte curat. Nici măcar naționalist în sensul lui Nae Ionescu nu era. Era naționalist în sensul în care își iubea patria. Culmea este că i-a fost dat să moară în Germania, iar copiii lui locuiesc toți prin alte țări. A mai fost acuzat că în ultimii ani de viață predica la baptiști. Păi dacă la ortodocși nu îl chemau să predice! Predica și el pe unde se putea. El era pe linia cea mai bună a ortodoxiei, cea corectă, cea curată.

Mihai Sârbulescu, pictor

 

M.P: Spune-mi despre activitatea lui, ce preda?
M.S.: Mai întâi, a fost asistent al lui Zoe Dumitrescu Bușulenga[2], la Facultatea de litere, ținea seminarul despre Eminescu. După un an, a început să predea limba și literatura ebraică. Cu ocazia asta, am învățat și eu ebraică, știu și acum câte ceva.
M.P.: Ai fost student audient?
M.S.: Sigur, la cursurile lui, venea cine voia. După aceea a ținut un curs la noi la Institut[3] de literatură bizantină. Este foarte interesant... el „ne-a mutat”, și pe mine, și pe prietenii mei...
M.P.: În ce sens spui că „ne-a mutat”?
M.S.: „M-a mutat” pe creștinătate. Eu sunt botezat, creștinul e creștin prin botez, dar eu nu știam ce e aia, habar n-aveam! (subliniază prin repetiție – n.a ). Cu el am înțeles, și în ce fel am înțeles... Ioan Alexandru vorbea atât de poetic, încât nu știai unde bate. Despre ou, de pildă, oul pe care îl face găina, să-l fi auzit cum vorbea despre gălbenuș, despre albuș... și încet, încet, folosind limbajul acesta poetic, îmi dădeam seama că lucrurile nu stăteau cum credeam eu. De fapt, lucrurile stăteau așa cum credeam eu, dar fără să știu, asta e tare de tot – fără să știu că știu!
M.P.: Dan C. Mihăilescu spunea că întâlnirea lui cu Ioan Alexandru a fost hotărâtoare, că l-a desprins de ceea ce el numea „literatură franceză a răului”.
M.S.: În cazul meu a fost altfel, eu am fost un adolescent cuminte. Prin anul doi de liceu, am început să merg la cursurile lui Ioan Alexandru. Eram un băiat îngrozitor de timid. În liceu, când mă ridica din bancă profesorul să răspund, mă înroșeam, urechile îmi bubuiau și aveam un coleg care mă imita, mă batjocorea. M-a ferit de multe timiditatea asta, nu am trecut prin boacănele adolescenței. Apoi, faptul că l-am cunoscut pe Ioan Alexandru a contat enorm, el m-a pus pe cel mai bun făgaș cu putință.
M.P.: Cum l-ai cunoscut?
M.S.: L-am cunoscut la cursuri, mergeam cu sora mea, Anca. Era descoperirea ei, comoara ei iar pe vremea aceea noi doi împărtășeam totul. În scurtă vreme Ioan Alexandru și-a dat seama că suntem altceva decât niște audienți constanți. În timp am devenit foarte apropiați, ne invita la el acasă, ne mai întâlneam cu el vara la Mănăstirea Agapia, unde venea cu copiii, pe care îi știu de mici. M-a pus pe un făgaș extraordinar. Ne spunea: „Dacă mergeți pe la mănăstiri să vă uitați ziua la picturi, dar după aceea să mergeți noaptea, la lumina lunii și a stelelor, să vedeți că arată altfel”. Eram pur și simplu înnebunit, descopeream ceva ce era foarte adânc dintotdeauna în mine, dar habar n-avusesem. Exact ca un copil care le înțelege pe toate, dar care încă nu știe să vorbească.
M.P.: Cum l-ai cunoscut pe Paul Gherasim prin Ioan Alexandru?
M.S.: Indirect l-am cunoscut pe Paul Gherasim, prin poetul Ioan Alexandru. Eu știam de Paul Gherasim de la Ioan Alexandru, iar Paul Gherasim știa de mine de la el. Dar ne-am întâlnit și cunoscut fără mijlocirea lui Ioan Alexandru. Ei erau prieteni buni.
E renumit profesorul Nae Ionescu, are faimă și celebritate, dar nici nu se compară cu Ioan Alexandru! Nae Ionescu era un om imoral, un infatuat. Pe urmă, cu ortodoxia și cu naționalismul, era pe o line complet falsă. Dovadă că a scris porcăria aia de prefață pentru Mihail Sebastian. Din toate punctele de vedere, Ioan Alexandru a fost mult mai tare și mai pe linia curată.
M.P.: Cum se face atunci că Ioan Alexandru nu a făcut școală, pe când putem vorbi despre școala lui Nae Ionescu.
M.S.: La început, erau puțini studenți, dar cu timpul amfiteatrul acela Odobescu era arhiplin. Și, cu timpul, a început să vorbească și mai pe față.
M.P.: Între ce ani se întâmpla asta?
M.S: Începând cu 1973, până prin anii 1980.
M.P.: Atunci era, în România, cea mai cruntă perioadă a comunismului, nu îi era teamă?
M.S.: Nu, nu îi era.
M.P.: O posibilă explicație ar fi că îi era apreciat discursul naționalist și, drept urmare, trecută cu vederea partea de ortodoxie.
M.S.: E și ăsta un punct de vedere, da. Mi-am amintit că i-a făcut Gorduz un portret lui Ioan Alexandru, mijlocit de Oliv Mircea – este foarte frumos, în orice caz, acum este la Bistrița, dar ar trebui un monument pentru Ioan Alexandru.
M.P.: Dan C. Mihăilescu i-a dedicat o carte lui Ioan Alexandru în care mărturisea că din pricina faptului că Ioan Alexandru s-a apropiat de Păunescu, s-a dezis de el, nu l-a mai frecventat, iar pentru asta îi pare rău acum.
M.S.: Dar Adrian Păunescu, după cum știu de la Anca, a ținut mereu la Ioan Alexandru. Încă de la început și-a arătat simpatia când prin 1968 parcă, a scris și a publicat în România literară o parodie excepțiopnală în care ”se lua” cu nespusă tandrețe de achizițiile lui Alexandru (greaca veche, Pădurea Neagră etc). Ar merita căutată acea poezie în arhive. Alexandru, aflat la studii în Germania, era foarte viu prezent în țară cu Jurnal de poet  care apărea constant în paginile României literare.
La sfârșit, când Ioan Alexandru era bolnav și publicul încet dar sigur începea să îl uite, Adrian Păunescu îl ridica în meritatele slăvi oridecâte ori avea prilejul.
M.P.: Cum se întâmpla un curs? Citea cursurile? Le avea pregătite dinainte?
M.S.: Vorbea liber! Nu a citit niciodată. Uneori, se așeza câteva momente, se aduna, apoi țâșnea. Nici nu poți să îți imaginezi cât de fascinant putea să fie!
M.P.: Povestește-mi despre legăturile tale cu Părintele Galeriu, cu Părintele Benedict Ghiuș.
M.S.: Cu Părintele Benedict am fost foarte apropiați.
Am fost foarte apropiați cu toții și de părintele Dumitru Stăniloae, marele teolog. Când eram în clasa a XII-a de liceu, a apărut în trei volume „Dogmatica” sa. Am citit-o, am făcut conspecte exact ca tine, le am și acum, subliniam cartea cu trei culori și plângeam de frumoasă ce era, era atât de frumoasă... Ce spunea acolo era adânc și miraculos de frumos. Filocalia! Tradusă de părintele Stăniloae, nu se găseau volumele, am copiat una cu mâna mea la Mănăstirea Agapia, într-o vară.
M.P.: Dar cum se face că mergeai la Agapia?
M.S.: Agapia și Văratec erau locuri vestite de vilegiatură... Să vezi ce poze are Afane cu fratele lui geamăn, ei copii, îmbrăcați în glumă ca măicuțe pe prispa casei unde găzduiau... Ionel Teodoreanu acolo a scris La Medeleni. Mergeam la început cu Anca, apoi și cu mama noastră, stăteam la o măicuță, așa era pe atunci, acum lucrurile s-au schimbat. Noi stăteam și câte o lună-jumătate, uneori și mai mult, în vacanța de vară. Volumul din Filocalia cuprinzând pe Maxim Mărturisitorul acolo l-am copiat în întregime de mână, și încă cum, îți spun... cu tuș și peniță. O să ți-l arăt. Îmi plăcea să scriu cu tuș și peniță, deși puteam să fi scris cu pixul...
M.P.: O făceai ritualic, cum se întâmpla în cazul scribilor din Egiptul Antic, care când scriau numele zeului își țineau respirația?
M.S: Nu...  Dar acum zic: Vai, fumătorilor! – că respirația tot de noi se leagă!
Am aflat recent de la fiica lui Berindei că și el a copiat Filocalia, cu mâna lui, din cauză că nu se găsea. Dacă găseai un exemplar, ți se împrumuta pentru o vreme și apoi trebuia să-l dai înapoi.
M.P.: Mama ta era o persoană credincioasă?
M.S.: Cu noi a început să meargă la biserică! Era o mamă extraordinară, noi eram totul pentru ea și, când ne-a văzut cu chestia asta... a început să meargă și ea cu noi. Tata nu a apucat schimbarea asta a noastră. Nici el nu era credincios, totuși ultimele lui cuvinte au fost ”Hristos a înviat” pentru că apucase să trimită zeci și zeci de felicitări de Paști, de mâna lui meșterite cu majuscule multicolore decupate din reviste. A murit fulgerător, de inimă, în Duminica de Paști, dimineața, 18 Aprilie 1971. În copilărie cântarea Hristos a înviat era la mare rang în casa noastră în zilele de Paști, nici nu cântăm noi acum atâta cât o cântam atunci. Tata dădea mereu tonul cu toate că la biserică nu mergea niciodată, nici măcar spre a da o tură cu lumânarea la miezul nopții, de Înviere. Și nici de Dumnezeu nu l-am auzit vorbind vreodată. Nu se pomenea așa ceva la casa noastră.
M.P.: Despre Filocalia, îmi amintesc că îmi povesteai tu despre apucăturile lui Horia Bernea, care la Văratec citea romane polițiste, iar la Paris Filocalia.
M.S.: Era un om al contrastelor.
M.P.: Revenind la Ioan Alexandru, el a fost pentru tine o deschidere, către cine te-a trimis?
M.S.: Răspund folosind cea mai frumoasă vorbă a lui Emil Cioran: „Cea mai veche amintire a oricărui om este Dumnezeu”. Ioan Alexandru m-a trimis către cea mai veche amintire a mea, care este Dumnezeu.
M.P.: Am putea spune că a actualizat-o în tine.
M.S.: Da, i-a dat un nume, nu știam numele și m-am prins. Da... m-am prins... să-ți povestesc, lupta lui Iacob cu îngerul, care era miza? Apare acolo în Scriptură: „Spune-mi numele tău”, asta îi cerea Iacob îngerului. Și îngerul i-a răspuns: „Numele meu este minunat”.
M.P.: Cum era ca om?
M.S.: E mai greu de spus... Era ireproșabil în ce privește conduita morală doar că în privința legăturii sale personale cu fiecare dintre noi, aici parcă lăsa de dorit. Era foarte apropiat, foarte cald dar, cu timpul, am băgat de seamă, și Anca și eu, că pentru el conta mai puțin persoana cu care vorbea, uite cum mă uit eu acum în ochii tăi, pentru mine contează că îți vorbesc ție. Pentru el conta ceva mai puțin, nu că nu conta, dar el trebuia în primul rând să vorbească, trebuia să dea mai departe, să spună ceva ce-l mistuie. Nu conta că vorbește cu unul sau cu 100 deodată. Că vorbește cu mine sau cu tine. Când am priceput chestia asta, nu prea mi-a convenit, dar asta e, ce să faci... Mai e ceva cu Ioan Alexandru, a scris enorm de multă poezie, am citit poezii de început care s-au publicat acum, era slăbuț, când a debutat era slăbuț, dar a avut un moment în care a scris extraordinar, a fost o vreme un poet extraordinar, „Vămile pustiei”, „Imnele iubirii”... A dat o bombă, a fost un poet extraordinar și, pe urmă, iar a început să scrie prost. E ceva foarte ciudat, a fost o vreme insuflat, apoi s-a stins ca o stea căzătoare. Și flacăra poeziei se stingea odată cu ardoarea ce creștea, a predicatorului...
 „Logos întrupat în istorie”... Ce fel de poezie e asta? Avea multe șabloane din acestea, în versurile ilustrative și moralizatoare de care deborda.
 M.P.: Când mi-ai spus despre „logos întrupat în istorie”, primul gând m-a trimis la Țuțea, care zicea că nu există adevăr fără revelație, dacă adevărul nu este revelat, intelectul este neputincios, el poate doar să caute, nu să găsească. Și apropo de asta, știi, în cartea de interviuri cu Radu Preda, Țuțea a fost întrebat când s-a produs revelația pentru el. Țuțea a răspuns: „În temniță”. Apoi, intervievatorul a insistat, l-a rugat să fixeze temporal momentul, nu a putut...
M.S.: Da, pentru că este un moment atemporal. Se petrece cândva, dar nu poți ști cu siguranță când.
M.P.: Tu poți să poziționezi temporal momentul când ai avut revelația asta?
M.S.: Nu, nici vorbă, pentru că a venit încet-încet. Nu vine într-o clipă. M-am luminat într-o clipă – acestea sunt povești. Te-ai luminat în urma altor mititele luminări dinainte, dar altfel nu se poate, încet-încet bine.
M.P.: Pe Ioan Alexandru, cine l-a publicat după 1990?
M.S.: Academia Română. S-a ocupat Eugen Simion, s-au publicat trei volume, cred.
M.P.: Revenind, când vorbim de Nae Ionescu, vorbim despre școala Nae Ionescu, când vorbim de Ioan Alexandru, se poate pune în discuție existența unei școli?
M.S.: Cum să nu?! Există și este mai ceva decât școala lui Nae Ionescu. O școală sui generis...
M.P.: Cine au fost oamenii crescuți la școala lui Ioan Alexandru?
M.S.: Din cei cunoscuți mie, Dan C. Mihăilescu, Tania Radu, Costion Nicolescu, Maria Nicolescu, Daniel și Florela Suceava, Constanța Costea, Ana și Cornel Bal, eu și Anca... Vlady și Iana – tineri evrei care s-au botezat luând de la el credința. Era nu un profesor ci o pildă vie.
 Mi-am amintit ceva, eram la cursul lui de poezie bizantină și, la un moment dat, se deschide ușa și intră Paul Gherasim împreună cu pictorul Afane Teodoreanu, poetul Daniel Turcea, și se așază la curs. La alt curs a venit Victor Ieronim Stoichiță, adică oamenii erau foarte interesați, auziseră ca este un fenomen. Asta nu însemnă că Stoichiță a fost din școala lui Ioan Alexandru. Dar auziseră că e o chestie, au auzit de el și au venit să-l vadă.
M.P.: Deci, putem spune despre Ioan Alexandru că era o instituție.
M.S.: Ioan Alexandru era o instituție. Pe la începutul anilor 90 i s-a luat  un interviu lui Ioan Alexandru, în care el, din păcate, a cam luat-o razna: l-a gratificat pe patriarh numindu-l „Cucuveaua din dealul patriarhiei” și a declarat: „Toți anii ăștia, eu am ținut Biserica în spinare”. Sună exagerat și, desigur,  când spunea asta nu se gândea la monahii noștri de mare valoare, dar public, în cetate, e adevărat și faptul e fapt. El a slujit Biserica în cel mai deplin înțeles al cuvântului. Bine ai zis că  Ioan Alexandru a fost o adevărată instituție,
M.P.: Ai un duhovnic?
M.S.: Am! Părintele Arsenie de la Mănăstirea Cornu. Înainte, l-am avut duhovnic pe Părintele Sofian Boghiu,
M.P.: Cum l-ai cunoscut, cum a ajuns să-ți fie duhovnic?
M.S.: După ce am văzut la Ioan Alexandru (nu de la cursuri ci din viața lui)  că el merge la liturghie, ține posturile și se împărtășește, ni s-a părut de la sine înțeles că asta este calea pe care avem s-o urmăm și noi. La Ioan Alexandru venea un prieten student la teologie și Anca l-a întrebat la cine am putea merge și noi. El ne-a îndemnat să mergem la Mănăstirea Antim, la părintele Sofian. Ne-am dus la Mănăstirea Antim, am întrebat de părintele Sofian și l-am așteptat în curtea mănăstirii să iasă de la chilie. Când a apărut noi l-am întrebat, fără nici o introducere,  dacă vrea să fie duhovnicul nostru. El s-a uitat la noi cu bunătate și a încuviințat. Apoi iar s-a uitat la noi și a zis: „Să rămâneți așa, cuminți...” Așa am ajuns la părintele Sofian, pe care l-am avut duhovnic aproape 30 de ani, până la moartea lui în anul 2002, Ziua Crucii, 14 septembrie. Să știi că Horia Bernea s-a spovedit o vreme la părintele Sofian însă nu s-a mai dus la el din simplul motiv că se stătea cu orele la coadă. Dar eu pe vremea aceea stăteam, stîăteam cu orele la coadă. Intram la spovedanie uneori ultimul, spre miezul nopții.
M.P.: Despre rolul spovedaniei, Cioran zicea în felul următor: „Ceea ce este exprimat este ca intensitate degradat, acesta este rolul spovedaniei”. Așa o fi sau e estetica, căutarea efectului amuțitor?
M.S.: Este adevărat, de aceea o tot ținea el cu sinuciderea ca să n-o facă (n.a. – râde). Din punctul lui de vedere, e adevărat. Dar din punctul de vedere al altuia, nu mai este așa adevărat. E cu totul altă chestie...
M.P.: Ce valoare are spovedania?
M.S.: Ha, ha, ha! Hai, mai bine pune-mi o țuică, te rog.
Are o valoare enormă.
Altceva acum: în urmă cu o săptămână, am fost la un vernisaj, la o fostă studentă a lui Horea, iar doamna care a vorbit în deschidere, zicea despre artistă că n-are o pictură feminină. Atunci am avut o revelație: o pictură, două picturi, o poezie, două poezii – arta însăși, o artă, două arte, o sculptură, două sculpturi, toate acestea sunt feminine! Muzele – sunt feminine! Și spovedania este tot feminină, odă închinată Pururea Fecioarei!
M.P.: Apropo de feminin în artă, poți să îmi povestești întâmplarea cu Octav Grigorescu și cu Marilena Preda Sânc?
M.S.: La muzeul partidului, se mai făceau și expoziții de avangardă, expoziția grupului „9+1” s-a făcut acolo, Ciubotaru și-a făcut acolo, prin ‘88, cred, și-a deschis Marilena Preda Sânc o expoziție cu nuduri, Marilena era o persoană drăguță, informată, de la ea am auzit prima oară de transavangardă, de postmodernism. În deschidere, a vorbit întâi Marin Gherasim, tot o ținea cu neoexpresionism, neoexpresionism. Au vorbit după aceea Wanda Mihuleac și ea, neoexpresionism, neoexpresionism. Al treilea a vorbit Octav Grigorescu. În deschiderea expoziției a zis: „Expresionism, neoexpresionism, eu am studiat neoexpresionismul, cu mare atenție, are niște structuri compoziționale care îi aparțin. Aici, nici vorbă de așa ceva, este cel mult, bad painting, fără să vrea”.
MP.: Dacă ar fi să alegi tu cum să fie păstrat pentru posteritate numele lui Ioan Alexandru, cum ți-ai dori să fie descris?
M.S.: În cele mai sublime cuvinte.
M.P.: Care ar fi acelea?
M.S.: Acelea el știe să le rostească.
M.P.: Adică să vorbească el pentru el.
M.S.: De vorbit, noi vorbim numai și numai de bine. Dar suntem noi în stare să ridicăm vorbirea noastră la înălțimea acestui om? Costion îmi spune odată: „Mihai, tu îți dai seama că dacă noi nu l-am fi cunoscut pe Ioan Alexandru, acum eram în cârciumi?”.
M.P.: Bine, bine, nu știu despre Costion, dar tu ești și prin cârciumi!
M.S.: Eu nu sunt prin cârciumi, nu beau prin cârciumi, numai la atelier și acasă! Și bineînțeles între prieteni. Alexandru însuși era dintre cei ce prețuiau paharul. Părintele Ioanichie Bălan cu care era foarte bun prieten i-a spus odată: ”Frate Ioane, vezi să nu te dărâme damigeana!” Uite că nu l-a dărmat... Pe mine, să mai vedem... Dar pe atunci eram foarte cuminte, să știi, nu beam, nu fumam... Nici măcar nu vorbeam... dar nu din principiu ci așa,  de la sine...
M.P.: Mi-am amintit un banc! Într-o duminică, apare zvonul în rândul țăranilor dintr-un sat că ar veni sfârșitul lumii. Fiind duminică, conform uzanțelor, jumătate din sat era la crâșmă, jumătate, la biserică. Ce crezi că s-a întâmplat când au aflat sătenii? Jumătatea de sat care era la cârciumă s-a repezit la biserică, iar cealaltă jumătate care era la biserică s-a înghesuit la crâșmă!
M.S.: E foarte drăguț! Nu-l știam! Numai că proporția e puțin inexactă, cred că eram mai mulți la crâșmă.


[1] Ioan Alexandru povestește despre crucea din Parlamentul României că în zilele din decembrie 1989 a ieșit cu acea cruce pe străzile Bucureștiului.
[2] Comparatist și critic literar de formație anglo-germană, între anii 1948 și 1971 a fost asistent universitar, lector, conferențiar și profesor universitar din 1971, în 1975 devine șef al Catedrei de Literatură Universală și Comparată la Universitatea din București. Bună cunoscătoare și exegetă a Bibliei, după 1989, se retrage la mănăstirea Văratec, călugărindu-se spre sfârșitul vieții sub numele „Maica Benedicta”. A fost înmormântată la Mănăstirea Putna.
[3] Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu"

Comentarii

loading...