Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Filmul oprit al lui Alex. Leo Şerban

De când datează atracţia pentru poze? „Probabil că atunci când, privind fotografiile de familie de la-nceputul secolului trecut şi până prin anii '40, am vrut să păstrez chipuri, lucruri şi peisaje. Trecutul e ca ...

Share

Gabriela Lupu 0 comentarii

31.03.2010 - 19:28
De când datează atracţia pentru poze? „Probabil că atunci când, privind fotografiile de familie de la-nceputul secolului trecut şi până prin anii '40, am vrut să păstrez chipuri, lucruri şi peisaje. Trecutul e ca un vis pe care nu ţi-l mai aminteşti decât pe fărâme, pentru că memoria e înşelătoare. Din fericire există fotografia - această mărturie palpabilă a lucrurilor care s-au întâmplat. Printre «portrete fotografice» de domni cu ţilindru şi doamne cu pălării mari (mi s-a spus că aceştia erau străbunicii mei), de copii cu canotieră trasă pe spate şi rochiţe cu volănaşe (bunicul şi surorile lui), de serate cu domni în smoking şi doamne în toalete de Hollywood (dar şi de popasuri câmpeneşti cu aceiaşi şi aceleaşi opriţi pe marginea unui drum, în jurul unor maşini ca nişte tancuri decapotabile, echipaţi cu căşti şi ochelari de automobilişti şi cu inevitabilii căţeluşi strânşi drăgăstos la piept - un bulldog, un fox-terrier, un Lulu de Pomerania...) - printre toate aceste oglinzi alb-negru ale unui timp care s-a risipit ca un fum există o fotografie care m-a obsedat multă vreme. E o poză de pe la sfârşitul anilor '30 a mătuşii mele, Mariana (sora mai mică a bunicului), împreună cu o bună prietenă, Zaza Lobey. Stau vesele şi surâzătoare, pe un mic dâmb, înlănţuindu-şi taliile. În spatele lor, o cascadă. Când am găsit această fotografie în caseta mătuşii mele, ea încă mai trăia. Mi-a povestit că Zaza îşi vânduse un splendid apartament dintr-o vilă de pe strada Londra şi că se mutase, cu nici două săptămâni înainte de cutremurul din '77, într-un apartament mai mic, în blocul din Piaţa Rosetti care s-a dărâmat - şi din care mătuşa mea se mutase încă din anii '60. Am văzut, pe loc, toată năruirea aceea în cascada de un alb agresiv din fundal. Era ca imaginea anticipativă a unui dezastru pe care nimeni nu ştiuse să-l citească. Atunci cred că am înţeles, intuitiv, că o fotografie poate anunţa un destin".

 

Arta care se face închizând un ochi

„Cariera" sa de fotograf a început, ca pentru mulţi alţii, cu poze din vacanţe: „Primele imagini au fost «impresii de călătorie» din Spania, unde am plecat: pentru prima dată afară din ţară - la-nceputul lui 1991. Aveam un Nikon (pe vremea aia nu se inventaseră încă aparatele digitale) şi fotografiam, compulsiv, aproape tot... Între sute de clişee, probabil că sunt vreo 10-20 care se pot salva. Lumina Madridului, iarna, era fascinantă". Ce leagă meseria sa de critic de film de hobby-ul său şi cât seamănă cele două arte? „Destul de mult, aş zice: fotografia este film oprit. E ca o formă de cinema în care scenariul se scrie pe loc şi-n care poţi să fii regizor, operator şi monteur. În plus, fireşte, este singura artă care se face închizând un ochi."

 

„Îmi place că în această artă intră atât de mult hazard"

Ce îi place să fotografieze? „Oamenii, obiectele şi peisajele. Numai că toate sunt în continuă schimbare - chiar şi obiectele, chiar şi peisajele... Trebuie, cum cred toţi marii teoreticieni ai acestei arte (majoritatea, ei înşişi fotografi), să prinzi «momentul decisiv». Proust spunea că fotografia îşi redobândeşte demnitatea atunci când încetează să fie o simplă reproducere a realului şi ne arată lucruri care nu mai există. Este exact ceea ce mă pasionează: să arăt prezentul (realul) ca şi cum ar fi un trecut îndepărtat, straniu şi deja fantomatic..."

Cât de „regizate" sunt fotografiile sale? „Nefiind fotograf profesionist, nu planific nimic. S-a dovedit că mâna hazardului e cea mai bună. Îmi place că în această artă intră atât de mult hazard: seamănă cu o experienţă de laborator în care nu ştii ce-o să iasă. Bucuria de a vedea că experimentul a reuşit vine abia la developare. (Mai nou, cu aparatele digitale, îţi dai seama pe loc dacă fotografia merită păstrată, ceea ce-ţi permite să «mai tragi o dublă» în caz că nu; e mai eficace, dar s-a pierdut suspansul de a nu şti dacă fotografia e bună sau nu.)" Până unde ar merge pentru a „prinde" o imagine bună? „Nu mi-aş pune viaţa în primejdie, asta e clar. Cu camerele digitale, cum spuneam, ştii pe loc dacă trebuie să „mitraliezi» în continuare sau fotografia e OK. O experienţă recentă, de la Buenos Aires, nu are nimic spectaculos - e mai curând comică: plimbându-mă pe o stradă, şi ajungând în dreptul unui frumos imobil vechi, am observat cum un oblon de la parter se deschidea încet, timid, apoi se închidea la loc.

M-am oprit intrigat; când s-a întredeschis din nou am văzut că persoana care se juca de-a v-aţi ascunselea era o bătrână, probabil stăpâna casei. Cred că vroia să prindă momentul când nu trece nimeni pe stradă pentru a arunca o privire afară. Teama ei de a fi văzută, un fel de pudoare uşor senilă, mi s-a părut în-duioşătoare. Am ezitat mult dacă să o pozez sau nu: indecizia şi discreţia ei mi se transmiteau mie... Mai mult automat, ca un reflex incontrolabil, am apăsat pe buton; aproape instantaneu, bătrâna doamnă a tras oblonul - destul de încet totuşi pentru a-i citi pe chip un fel de uimire dezamăgită. Ca o pedeapsă, poza a ieşit neclară. Pentru mine, însă, ea - aşa blurată, uşor dublată - este însăşi imaginea acelei duble ezitări. Şi, oricum, nu-mi plac fotografiile prea precise, cu şarful „meseriaş" etalat ca un trofeu. Tehnica nu poate înlocui viziunea - dacă ar fi aşa, fotografii de calendare ar fi cei mai mari artişti. 

Citește totul despre:

Comentarii

loading...