În prima jumătate a secolului al XIX-lea, foarte multe din construcţii se prezentau sub forma arhitecturii vernaculare: case-bordei înconjurate de vegetaţie, livezi şi grădini, case cu prispă deschisă, cu stâlpi de lemn şi geamuri mici pe structură de lemn (geamlâcuri), dar şi case cu intrare spre pivniţă (gârlici) şi pridvor.
Printre elementele orientale distincte se poate aminti sacnasiul, balconul (sau încăperea) la etaj, ieşit în afară şi închis cu geamlâc sau obloane. Se deosebesc şi casele oamenilor cu stare, case cu parter înalt, cu geam-lâc, acoperiş şi copertină metalică, cu dependinţe retrase, precum şi casele boiereşti cu etaj, curte largă, cu dependinţe şi împrejmuire înaltă.
O categorie aparte de case, care se înmulţesc odată cu creşterea comerţului, sunt cele de negustori şi imobilele cu prăvălii la parter şi apartamente la etaj.
Pe fondul reformelor din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) şi al suflului înnoitor adus de Carol I (1866-1914), viaţa locuitorilor se îmbunătăţeşte şi în Bucureşti se stabilesc din ce în ce mai mulţi arhitecţi, constructori-antreprenori, meşteri şi negustori străini.
Iniţial, aceşti antreprenori cehi, nemţi, dar în special italieni au adus modelele stilistice din ţările lor. Printre astfel de arhitecţi şi ingineri se pot enumera: J.E. Berthet, Paul Gottereau, L. Lipizer, Z. Kofczinski, A. Godillot, G. Magni etc. Funcţii importante tehnice din ministere care reglementează urbanismul şi construcţiile sunt ocupate de specialişti cu experienţă din Germania, Cehia, Franţa sau Italia.
În anii ’70 şi ’80 ajung, de asemenea, în capitală mulţi furnizori străini de materii prime, mobilier sau utilităţi, atât de necesare modernizării caselor şi construcţiilor. Pe măsură ce protipendada călătoreşte sau are acces la surse de inspiraţie din Occident, construirea şi decorarea caselor devin din ce în ce mai elaborate, în pas cu stilurile marilor capitale europene, sunt adoptate stiluri occidentale, la modă în acea perioadă, sau elemente de arhitectură occidentală sunt mixate cu arhitectura locală, de inspiraţie -orientală. Astfel, se pot întâlni în acea vreme stilul arhitectural medieval occidental, neogotic, eclectic şi neoclasic francez, neo-renascentist etc.
După 1860, în cadrul secţiilor tehnice ale departamentelor comunale sau ministeriale se observă o prezenţă mult mai numeroasă a românilor, care se specializează şi ocupă func-ţii administrative diverse. Treptat, ei se vor ocupa şi de proiecte private, proiectând modern sau îmbunătăţind şi extinzând construcţiile mai vechi, de dinainte de marele foc din 1847.
Tinerii români încep să se specializeze în universităţile tehnice sau şcoli de artă şi arhitectură în străinătate, activitatea constructivă diversificându-se în ultimele decenii.
Ascensiunea economică şi politică a burgheziei, care a determinat declanşarea unei restructurări a oraşelor, în special a capitalei, a fost însoţită în prima perioadă de dezvoltare a arhitecturii moderne româneşti de o tendinţă marcată spre imitarea stilurilor istorice ce dominau în acea epocă în toate ţările Europei, dar, aşa cum am arătat, şi datorită antreprizelor străine ajunse în căutare de lucru pe melea-gurile noastre.
Stilul neoromânesc
Interesul şi preţuirea acordate de intelectualitatea română progresistă creaţiilor populare autohtone, precum şi dezvoltarea limbii, a literaturii şi a picturii naţio-nale au stimulat proiectele de case cu decoraţii proprii stilului neoromânesc, chiar dacă de multe ori erau asimilări decorative din alte zone geografice.
Stilul neoromânesc a început să fie asimilat de românii înstăriţi în primii ani ai secolului al -XX-lea, în perioada de dinaintea primului război mondial, răspândindu-se ulterior şi în Transilvania.
Astfel de case, distinctive prin compoziţia faţadelor şi ornamente, prezintă un amestec de elemente bizantine (cum ar fi arcadele scurte, coloanele mici şi groase), etnice, ţărăneşti, precum şi unele motive de artă otomană sau din arhitectura otomană (aspectul masiv, de cetate, al caselor) şi chiar teme de renaştere italiană târzie.
Trecerea în revistă a unor clădiri în stilul neoromânesc, construite pe teritoriul României mici şi imediat după război prin capitalele de judeţ din această perioadă sau prin anumite oraşe de vilegiatură care au beneficiat de vile de vacanţă în acest stil, oferă o privire de ansamblu pentru formularea unor sinteze, pentru identificarea anumitor particularităţi regionale şi pentru surprinderea diseminării stilului neoromânesc prin beneficiari, arhitecţi, antreprenori ataşaţi acestui curent.
Bucureştiul, capitala regatului, deține supremația, fiind oraşul cu cele mai multe exemple de clădiri în stil neoromânesc, este centrul de propagare a stilului pe cale de autoritate administrativă – comenzi de la stat – sau consimţită sub imboldul romantismului patriotic de către diverşi beneficiari. Poate din acest motiv unul dintre atributele stilului este expresia lui artificială, evidenţiată de mulţi cercetători. Acceptarea fără constrângere a stilului neoromânesc folosit la propria locuinţă, de către beneficiari, poate surprinde. În acelaşi timp, s-au emis regulamente pentru anumite zone ale Bucureştiului în care se specifică obligativitatea utilizării unui „stil românesc”, pentru a veni în întâmpinarea proprietarilor nehotărâţi, cum este Parcelarea Boerescu, spune Ruxandra Nemţeanu, expert atestat al Ministerului Culturii şi reputat specialist în domeniul caselor în stil neoromânesc.
Practic, aproape toţi arhitecţii mari ai epocii au proiectat clădiri în stil neoromânesc în Bucureşti.
Arhitectul Ion Mincu este considerat de drept și de fapt inițiatorul mișcării arhitecturale, în 1886 cu Casa Lahovari, care adăpostește azi o anexă a Spitalului Cantacuzino, precum și promotorul celor mai cunoscute clădiri realizate în această manieră estetică. Printre numeroșii arhitecți care au îmbrățișat maniera arhitecturală a stilului neoromânesc îmbrățișând o linie proprie se numără și Petre Antonescu, Carol Benesch, Nicolae Ghica-Budești, Cristofi Cerchez, Grigore Cerchez, Alexandru Clavel, Paul Smărăndescu, Florea Stănculescu, State Ciortan, Constantin Iotzu, I.D. Traianescu, Toma T. Socolescu și alții.
Printre clădirile celebre în stil neoromânesc se numără Bufetul de la Şosea, în prezent restaurantul „Doina”, din Şoseaua Kiseleff; Muzeul “Vila Mina Minovici”; vila Robescu din Sinaia.
Material realizat cu sprijinul Asociaţiei Istoria Artei
