Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Interviu cu Oana Sârbu. Nostalgia unui mare succes: „Liceenii”, la 32 de ani

Există o generație pentru care seria „Liceenii“ ocupă primul loc, într-un clasament afectiv personal ce nu a suferit modificări de-a lungul timpului.

Share

Eva Tipaldos 0 comentarii

Actualizat: 07.07.2018 - 12:15

Oamenii se gândesc la mine tot ca la o copilă. E o bucurie, admit, să văd că oamenii mă asociază cu un personaj atât de tânăr. Oricum, e uluitor și pentru mine că anul acesta am împlinit 50 de ani. Nu simt nicăieri numărul ăsta, nici în gândire, nici în simțire, nici în iubire, nici în relația cu oamenii. E puțină oboseală adunată prin fibrele de mușchi, e adevărat, dar atât“, spune Oana Sârbu, încă eleva Dana Vasilescu din „Liceenii“, deși de la primele aplauze pentru acest film au trecut exact 32 de ani.

La sfârșitul lunii octombrie 1986, în fața cinematografului „Scala“ din București lumea se strângea buluc pentru premiera unui film ce a rămas în istoria cinematografiei românești cu un record de 5,5 milioane de spectatori care au trecut prin sălile de proiecție. Stăteau la coadă cu orele, se iscau bătăi, se spărgeau geamuri. Provocând, mai degrabă de nevoie, rigoarea morală a blocului comunist, care excludea aproape complet viața de noapte, cinematograful „Scala“ a programat o proiecție de la ora 23.00, care avea să se întindă târziu după miezul nopții. Scenariul filmului a fost scris de romancierul George Șovu, un autor născut în 1931, care a lucrat vreme de 17 ani ca inspector de Limba și literatura română la Inspectoratul Școlar al Municipiului București (1974-1991). Tot el scrisese și scenariul filmului „Declarație de dragoste“, lansat în 1985, un incredibil succes, care a adunat, la rândul său, câteva milioane de spectatori în sălile de cinema și care avea nevoie de o continuare pe măsură.

În ciuda popularității, aceste filme nu sunt chiar în vârful listei celor mai vizionate producții românești din toate timpurile, fiind surclasate de filme ca „Nea Mărin miliardar“ (care a marcat recordul absolut, cu cifra amețitoare de 14 milioane de spectatori) sau „Mihai Viteazul“ (filmul lui Sergiu Nicolaescu, care este listat într-un top tematic cu doar un milion de spectatori mai puțin). Există însă o generație pentru care seria „Liceenii“ ocupă primul loc, într-un clasament afectiv personal ce nu a suferit modificări de-a lungul timpului. 

În 1988, Nicolae Corjos venea cu alt film din serie, „Extemporal la dirigenție“, care a avut, de asemenea, un uriaș succes la public, deși entuziasmul scăzuse simțitor. În 1991 deja se filma „Liceenii rock’n’ roll“, undeva prin sălile Liceului de Cinematografie din București, pe o căldură de 40 de grade, sporită de spoturile incandescente care dogoreau, incendiind aerul gros, de vară. Între timp, liceenii de odinioară deveniseră artiști, studenți la Teatru sau actori angajați în teatre, aveau alte ambiții, vroiau să dovedească. Era primul film din faimoasa serie făcut după Revoluție, s-a dorit a fi un musical, dar muzica n-a mai fost a lui Bogardo, ci a lui Fugaru.

RL: 32 de ani de la lansarea filmului „Liceenii“, aflat pe locul 25 în topul celor mai vizionate producții din istoria cinematografiei românești, dar cu siguranță pe primul loc în topul afectiv al unei generații. Un film care, de altfel, a lansat și un șlagăr contagios, „Ani de liceu“, de Florin Bogardo, și care a făcut ca 5.500.000 de tineri să ia cu asalt cinematografele…

Oana Sârbu: Sunt 32 de ani de când vorbesc, în fiecare an, de cel puțin patru-cinci ori despre acest film, care își câștigă noi și noi admiratori. Se pare că nimeni nu l-a uitat, iar cei care au devenit maturi între timp și-au încurajat copiii să-l vadă, așa că am avut bucuria să văd cum o poveste de demult rămâne până azi foarte actuală. Povestea asta, spusă de atâtea ori, mai are resurse să fascineze încă o dată, și încă o dată. Mă bucură să o mai amintesc și acum, cu atât mai mult cu cât chiar zilele trecute l-am întâlnit pe Tudor Petruț, care este aici, în România. Tudor era primul meu iubit din film, Șerban, cel care m-a făcut să sufăr. Vă amintiți, probabil, faimosul nostru dans din film, din scena balului de absolvire, și colierul de scoici pe care îl făcuse pentru mine.

Tudor era nepotul lui Emanoil Petruț, un actor cu peste o sută de roluri pe scena Teatrului Național din București, și cu o voce inconfundabilă, pe care și-a împrumutat-o unor personaje ca Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Timpul ne-a schimbat pe toți, dar pe el, probabil, cel mai mult. Tudor stă la Los Angeles acum, este profesor de matematică, are o familie, doi copii mari și mai păstrează doar câte ceva din pasiunea pentru actorie. Face reclame. Ne-am amintit împreună povestea de acum 30 de ani și mă bucur s-o mai evoc o dată.

„Liceenii“ s-a filmat, vreme de două luni, în ’86. Am filmat în mai multe licee – Mate-Fizică 3 știu sigur că a fost unul dintre ele, mulți își amintesc asta și-mi mai scriu și acum: „Știți, ați filmat la noi“. Aveam 17 ani, eram în clasa a XII-a. Nu avusesem niciodată cine știe ce aspirații sau fantezii de actriță, deși în copilărie am filmat câteva reclame la TVR, pentru o înghețată și pentru un sortiment Camembert, mi-ar plăcea să le mai găsesc. Deși am recuperat o mulțime de filmări inedite din arhiva TVR, acestea două pare că s-au pierdut. 1985 a fost însă, pentru mine, anul real al începuturilor, iar în ’86 am început să-i culeg roadele. În ’86 luasem Premiul Tinereții la Mamaia și participasem la „Steaua fără nume“; probabil m-a remarcat cineva, iar regizorul secund din echipa filmului, Cornelia Mihalache, o doamnă care azi nu mai trăiește, m-a chemat la Buftea să dau probe pentru „Liceenii“ – continuare a filmului „Declarație de dragoste“, cu Teodora Mareș. O poveste care avusese un succes incredibil, la rândul ei. Mă văzuseră la „Steaua fără nume“, cu codițe și bentițe și rochițe făcute de bunica mea, care era croitoreasă și se pregătise cu tot felul de ținute minunate pentru concursul acela. Aveam 18 ani, eram în clasa a XII-a de liceu, mă pregăteam de bacalaureat. Probabil că aș fi avut multe altele de făcut în perioada aceea, dar îmi plăcea, de asemenea, să cânt. Erau sute de copii care au dat probe atunci, chiar și copii de actori. Pe Ștefan îl știam, apăruse în „Eroii nu au vârstă“, un film cu Rodica Horobeț și Valentin Uritescu, din 1984, unde el avea rolul lui Guriță. Îl știam și pe tatăl lui, un actor faimos, coleg cu tatăl meu la Teatrul de Revistă și, uneori, parte amândoi din spectacolele de la „Boema“.

S-a nimerit ca eu să dau proba chiar cu Ștefan, care tocmai venise din armată, și se pare că perechea pe care o făceam noi a fost pe gustul producătorului. Filmul a avut un succes imens, după premieră a început o întreagă nebunie, la care nu mă așteptam nici pe departe. La „Scala“, la vremea aceea, s-a pus o reprezentație de la ora 23.00 pentru că cinematograful nu mai făcea față cererilor. Era o coadă imensă la bilete, care se întindea de la autoservirea de pe Pitar Moș, până departe, în dreptul Facultății de Limbi Străine. Se spărgeau geamurile, oamenii se luau la bătaie. Dădea cu toții mii de autografe, iar eu am primit mii, poate zeci de mii de scrisori, pe care le păstrez și acum în niște cutii, sortate pe regiunile din care au fost trimise, cu gândul, printre altele, să scriu cândva o carte. Am aniversat acest film, cu un succes fabulos, într-o serie de concerte ale lui Ștefan Bănică. Apăream pe scenă, într-un acord de pian, și apucam să spun doar… „Tiiiimp“, iar sala exploda. Am plâns, a fost uluitor și emoționant, dacă n-aș fi fost alături de Ștefan probabil că am fi tremurat amândoi acolo, pe scenă.

 

Ce îți scriau admiratorii tăi de atunci?

Cele mai multe erau cereri în căsătorie. De la cunoscuți sau necunoscuți, militari în termen… Mulți vedeau filmul de 18-20 de ori, știau replicile pe dinafară și mi le scriau. Primeam felicitări, vederi și mărțișoare, pe care fanii acestui film le trimiteau peste tot, pe adresa de acasă, pe adresa Liceului Hasdeu, la Teatrul Tănase. Am chiar un grup de admiratoare care a rămas de atunci alături de noi, deși, între timp, și-au făcut familii, au copii. Vin și acum la toate spectacolele mele și la toate spectacolele lui Ștefan. Mari pasiuni nu am stârnit, se pare, cu atât mai puțin în liceu, unde eram o clasă de filologie-istorie, deci 34 de fete. Știi, anul 1985 a fost, pentru mine, un an al începuturilor. Atunci l-am cunoscut pe compozitorul Virgil Popescu și am început colaborarea cu el, atunci am participat la primul concurs de muzică, atunci am intrat în componența spectacolelor de la „Constantin Tănase“, atunci au fost primele mele înregistrări…

Cred că mi-am păstrat o candoare care vine de atunci, un fel de curățenie, un tip de sinceritate care nu prea se mai potrivește cu mersul lumii de acum. Deși ridică diverse probleme de adaptare, consider însă că este datul meu cel mai de preț, pe care n-am știut, în timp, să-l protejez. S-au schimbat multe. Mă miră să văd cum oameni care sunt maturi acum, de 30 de ani, au un alt set de valori, ceva mai pragmatice, par altfel educați și își educă altfel, la rândul lor, copiii. Asta dacă ar fi să transpun discuțiile din „Liceenii“ în viața reală de acum. Totul pare schimbat. Eu îmi păstrez același romantism și în spiritul lui îmi educ și băiețelul, acum în vârstă de 10 ani, deși sunt lucruri ce aparțin vremurilor acestora de care nu doresc să-l țin departe. Nu-l pot duce doar la concerte de muzică clasică, jazz, pop, să citim povești nemuritoare, fără să-l las la apartenența sa de grup. Adică să se uite la Cartoon Network (care, în treacăt fie spus, difuzează niște desene absolut… ciudate pentru generația noastră), să folosească tableta sau să joace jocurile în care se găsește cu colegii lui de școală pe chat-urile dedicate. Simt însă o anumită discrepanță în lumea asta, cu atât mai mult cu cât eu sunt tot cea care eram dintotdeauna. Tot așa îmi place să mă arăt publicului, cu o anumită decență și discreție, e ca și cum aș fi o adolescentă eternă. Dar nu spun asta cu răsfăț, ci mai degrabă cu îngrijorare. Nu-mi dau seama ce schimbări aș mai putea face acum, la vârsta asta. Oricum, oamenii mă asociază tot unei copile. E o bucurie, admit, să văd că oamenii mă asociază cu un personaj atât de tânăr. Oricum, e uluitor și pentru mine că anul acesta am împlinit 50 de ani. Nu simt nicăieri numărul ăsta, nici în gândire, nici în simțire, nici în iubire, nici în relația cu oamenii. E puțină oboseală adunată prin fibrele de mușchi, dar atât. Uite, îmi pare rău, de exemplu, că au dispărut emisiunile pentru copii, care erau foarte populare într-o perioadă. Îmi plăcea emisiunea lui Ioan Luchian Mihalea – „Tip-Top Minitop“, „Abracadabra“ cu Marian Râlea, unde am colaborat cu foarte multe cântece. Dar rămâne numai ceea ce aduce succes comercial, iar ceea ce aduce succes comercial la posturile de televiziune știm. Este foarte greu să ții un balans între bun-simț și lucrurile care o iau razna pe zona vulgarului. Poate tocmai de aceea eu apar atât de rar la televiziune.

 

Spui că lumea s-a schimbat între timp. Atât lumea fiecăruia dintre voi, pentru că au urmat 30 de ani de viață, cu furtunile ei în etapele maturizării… dar s-a schimbat și lumea în care au evoluat carierele celor implicați în proiectul de atunci, poate și felul în care sunt văzuți și înțeleși artiștii, cu siguranță modul în care se promovează și tehnicile prin care vând. Cum ți s-au părut acești ani, din aceste perspective?

E o poveste așa de lungă, plină de contraste, care poate fi cuprinsă, să zicem, în imaginea de acum a Cazinoului din Constanța – o poveste care n-a mai putut fi ținută în frâu. Probabil sunt puțini cei care își amintesc acum de faimoasele baruri „Melody“ din București și din Mamaia, două restaurante ale căror povești sunt probabil mai greu de spus acum, dar în care cândva, nu chiar așa demult, fermentau premisele, intrigile, ambițiile care aveau să construiască, încă de la primele cărămizi, star-sistemul contemporan. Nu aș vrea să fac o comparație cu legendarul „Maxim“ din Paris, o clădire de vreo două sute de ani, cu o poveste fabuloasă, un loc în care s-au filmat o mulțime de filme, mi se pare că și anumite scene din „Casablanca“. Nu vreau să fac o comparație nici cu legendarul „Club 54“ din Manhattan, unde îi puteai găsi pe toți reprezentanții notorii ai unei societăți, de la Andy Warhol la Michael Jackson. Desigur, vom păstra proporțiile. Însă barurile „Melody“ au avut rolul lor, acolo se fâțâia protipendada, atrasă de cabaretul de noapte, nu puteai să treci pe partea aceea de stradă de lume care se înghesuia să prindă bilet de intrare. Erau 40 de fete în balet la Cornel Patrichi, fete cu 1,80 metri… de picioare. Cânta toată lumea acolo. Când apărea Dan Spătaru, trei minute erau doar aplauzele. Acum, cele două restaurante nu mai sunt, din păcate, dar am cântat acolo, alături de colegele mele, Sanda Ladoși, Elena Cârstea, Monica Anghel, în perioada anilor ’90.

Nu știu dacă își mai amintește cineva acum de Păunița Ionescu, o extraordinară cântăreață a anilor ’80, cu o voce apropiată de blues, un timbru afro, un munte de femeie care cânta de se zguduiau scaunele. Venise dintr-un grup de fete, faimos în perioada anilor ’70, „Catena“, și era încă de pe atunci o incredibilă legendă, promovată foarte mult de TVR. Pe vremea aia se aruncau și cu bani, și cu flori pe scenă, iar la recitalurile ei erau momente absolute de frenezie, peste ea pluteau toate din abundență, adunai florile cu brațele și banii cu fărașul la ieșirea ei de pe scenă. Păunița a părăsit România în anii ’90, a plecat în Germania alături de familie, dar eu am mai prins-o la „Melody“, ceea ce pentru mine continuă să fie o mare onoare.

Mai târziu au dispărut barurile de genul acesta – al căror concept și a căror forță de fascinare sunt mai greu de înțeles acum, când grupurile artistice și boeme sunt mult mai dispersate. Am făcut o călătorie cândva, însoțită de fiul meu, pe litoral, prin locurile care obișnuiau să fie vârfuri exclusiviste, fiefuri ale luxului și boemei, și am fost tristă să le revăd lăsate în paragină și total lipsite de strălucirea de odinioară. Un trecător neavizat nici n-ar putea bănui trecuta lor glorie. Am trecut prin locurile în care cântam odinioară, o vreme în care artiștii făceau turnee de trei-patru luni, cu câte trei-patru spectacole pe zi. Țin minte că aveam agende în care îmi notam cum am fost îmbrăcată și ce am cântat la Iași sau la Brașov, ca să nu repet piesele sau vestimentația. De data asta m-am plimbat prin Olimp, unde cântam cândva la Internațional, am fost la complexul acela de fost lux din Neptun, cu vestitele hoteluri Panoramic, Amfiteatru și Belvedere, apoi mai departe, spre Paradiso, din Jupiter, un loc în care, de asemenea, cântam cu bucurie cândva. Toate sunt lăsate în paragină, unele au căzut la propriu, cel puțin anumite bucăți din ele și am avut un fel de nostalgie care îți aduce lacrimi în ochi. Paradisul și Internaționalul nu mai există deloc. În complexul de hoteluri din Neptun, odinioară zona cosmopolită a litoralului, au fost smulse și ferestrele, și draperiile, și mobilierul – este cu adevărat de plâns. Când eram copil, îmi făceam vacanțele foarte des acolo, cu mama și cu mătușile. N-am reușit să regăsesc nimic din bucuria pe care aceste locuri o aveau atunci.

Comentarii

loading...