Nici măcar Poiana lui Iocan nu mai există, nici fierăria, nici oamenii care se întâlneau acolo unde se dădeau zimți la seceri, se potcoveau caii și se îndreptau caierele pe nicovală și la forja cu foale. Se rostogoleau niște butuci de lemn și, încet, încet, se adunau analiștii politici, formatorii de opinie și, bineînțeles, alde gură-cască ai satului. Ilie Moromete, Cocoșilă, Dumitru lui Nae citeau și comentau cele scrise în ziarele quality ale vremii, precum Dimineața, Mișcarea, Curentul, despre dezbaterile parlamentare, despre măsurile Guvernului. Se contrau, se ironizau fin, erau momentele în care timpul avea o nesfârșită răbdare cu ei, cu toate că acasă îi aștepta Jupuitu’, agentul însărcinat cu „fonciirea“. Adică, un soi de ANAF care îți lua calul și căruța, lada de zestre și ulucile din gard, neputând și neexistând posibilitatea, pe vremea aceea, să-i pună lui Moromete poprire pe conturile deschise la Banca Marmorosch Blank.
S-a închis Poiana lui Iocan
Timpul n-a mai avut răbdare cu ei, a început cel de-al doilea război mondial, alte frământări și alt sânge curs pe ulițele satului. Au venit comuniștii, a plecat Regele, iar prin anii ’50-’60, când s-a încheiat prin sudul țării mărețul plan de colectivizare, s-a închis și fierăria lui Iocan, implicit și poiana. Fără cai, ce să mai potcovești, fără pământ, ce să mai seceri, așa că au apărut magazinele sătești și câteva birturi. Au fost anii, ne mărturisesc cei din sat, cei mai crunți. Secetă și colectivizare. Cei mai „îndărătnici“ se piteau prin podurile caselor sau prin păduri, „ca să nu-i aducă să semneze“. Cei mai săraci, cu copii mulți și fără pământ, s-au înscris primii, ne mărturisește Sevastița a lui Bădel, al cărei tată, caporal, a bătut frontul de la un capăt la altul, de la Stalingrad și până în Munții Tatra.
Acum, urmașii celor din roman se strâng pe malul șanțului, comentează isprăvile politicienilor, în special ale conjudețenilor care sunt în fruntea țării și care, mai deunăzi, stăteau agățați peste ulucile lor, fluturându-le câte o găleată, o șapcă și o promisiune. Cum televiziunea lui Dan Diaconescu nu mai există, și-au canalizat atenția pe emisiunile diverselor televiziuni care au făcut ca spiritul otevist să meargă mai departe. Sau prind câte un buletin de știri, măcar rubrica meteo, ca să știe dacă mai plouă și pe la ei. Apoi se duc la udat răsadurile, să dea la vite, să le mulgă și să le rânească. Câteodată, până vin vitele de la deal, își mai lungesc oasele obosite pe malul șanțului și mai sporovăiesc de una, de alta. Este probabil relaxarea lor, n-au timp de telenovele și seriale TV, s-au săturat până peste cap de politicieni și de breaking news-uri. În rest, muncesc până mor. Se ridică și iar muncesc. Viața lor nu s-a schimbat foarte mult, pământul și iar pământul, care le este cea mai mare povară, patimă, satisfacție și sfârșit.
La drum
Sunt câteva moduri, dacă nu practice, cel puțin utile, pentru a ajunge din București la Siliștea Gumești, cum facem noi din curiozitatea și dorința de a vedea de unde au plecat Moromeții. Cu trenul, din Gara de Nord, cu escală la Videle și aterizare în Roșiori Nord. De acolo, o linie privată te preia până la gara Balaci, în apropierea satului unde boierii Bălăceni și-au lăsat amprenta pe biserica de la 1680, pe curtea boierească și tunelul care ar comunica cu satul Tătărăștii de Jos, iar apoi cu Târgoviștea prin tuneluri săpate pe sub pământ. De acolo până în Siliștea Gumești sunt vreo 4 kilometri, pe care poți să-i faci pe jos, admirând lanurile de grâu, porumb și floarea-soarelui, sau cu ia-mă-nene, că tot te duci în sat. Pe vremuri existau curse du-te-vino cu automobile ARO ale sătenilor, contra cost, sau cu căruța. Ar mai fi și mașina personală – cel mai comod, lejer și prompt. Și ar mai fi microbuzul – cel mai pitoresc mod de a călători spre vastele islazuri din Câmpia Dunării. Termenul de dilatare a materialelor solide capătă noi valențe în timpul unei călătorii cu microbuzul și te întrebi – nervos, dacă ai prins loc în picioare; relaxat și reflexiv, dacă ai prins un loc pe scaun – cum dracu’ încap atâtea suflete în câțiva metri pătrați. Pe vremuri se putea ajunge și pe calea aerului, la ieșirea din sat existând și acum o pistă de avioane de luptă, împrejmuită de foste cazărmi militare, biute pentru trageri, ridicate după cel de-al doilea război mondial. Săreau copiii din somn, ca la bombardamente, ani la rând, când aterizau supersonicele.
Ghidul
Ghid, cu o intuiție extraordinară și mintea ascuțită asemenea lui Moromete, ne-a fost prin Siliștea Gumești inginerul Ion Gheorghe, unul dintre cei mai mari specialiști în infrastructură – drumuri și poduri din România. A fost primar al comunei, iar acum, la 85 de ani, este consilierul actualului primar. Este, de asemenea, fiul celebrului învățător al lui Preda și șef al Premilitarei, Florea Gheorghe – personaj al multor pagini ale scriitorului. A fost prieten apropiat al autorului, are o viață de roman, a călătorit mult, a stat la masă chiar cu Horia Sima. Implicat, așa cum a fost o viață, în viața satului, omul de care țăranii sunt mândri că îl au printre ei. Primarul de acum, Niculae Stelian Bebică, ales în 2016 pe listele PNL-ului, este un om de toată isprava, se zbate pentru dezvoltarea infrastructurii satului, bazându-se pe ambiția și determinarea sa, dar și pe accesarea de fonduri și proiecte europene, noțiuni care până acum au lipsit cu desăvârșire.
De la Cooperativă la magazin mixt și market cu de toate
La cooperativele sătești găseai zahăr, fidea, marmeladă, biscuiți, țesături și pânză la metru, bomboane, mercerie. Mai era și magazinul de feroase și neferoase, cu sticle de lampă, fitile și gaz, cuie, scule pentru biciclete, vopseluri, cozi de lemn pentru sape, topoare, greble și, în anii din urmă ai comunismului, motorete. Chiar și o librărie cu hârtie, tocuri, caiete și cerneală. La Bragagiu, La Ilie Mocanu, La Aristide (după numele, rămas și acum, al fostului primar care-l împrumuta pe Ilie Moromete când trebuia să plătească fonciirea), La Broaște sunt birturi și cârciumi unde țăranii care nu aveau mașinăria proprie de produs țuică își mai potoleau setea. De fapt, în anii comunismului, mai toți aveau acasă un alambic improvizat. Iar dacă erai întrebat de un vecin – deși se știa – de ce dracului iese fum de la tine, în puterea verii, răspundeai senin: Fierb apă, ca să spăl!
Siliștea Gumești este în reconstrucție, iar familiile care au avut tradiție înainte de 1945 se refac acum, dar nu toate respectă o linie cât de cât. Se construiește într-un ritm năucitor, gospodăriile țăranilor sunt într-o tranziție continuă și în transformare. Pe locul caselor de chirpici, bătrânești, se ridică acum vile cu terase, balustrade exterioare și ziduri de cetate. Moda se răspândește de la o casă la alta. Își face unul o „cucă“ pe acoperiș, un soi de turnuleț cu geam din plexiglas, perfect inutil, pentru că altă întrebuințare decât să șuiere vântul prin el nu are, își fac toți vecinii de pe uliță. Oamenii încă nu s-au deprins cu spiritul european. Ei sunt în stare să dea și să facă orice pentru familie, pentru casa și bunăstarea lor, dar când vine vorba de comunitatea în care trăiesc… încă mai au de recuperat.
Cooperativa de atunci s-a transformat în magazin mixt, iar magazinul mixt în mini-market, de unde poți cumpăra orice, ca la oraș. Nimeni nu mai face pâine în gospodărie, pâinea aia la țest, împunsă cu furculița ca să răsufle și să-i dea model formei rotunde, ca Luna într-o noapte de dinainte de seceriș. Legume, fructe, apă minerală, sifoane, carne de mici, pulpe congelate, brânză, lapte, deși majoritatea au câte o vacă în bătătură, pălării de soare, lenjerie intimă, bureți de vase, crătiți, oale, tuciuri pentru pomeni, nunți sau botezuri, hârtie de muște, termopane, haine de sezon, electrocasnice – într-un cuvânt, absolut orice ai putea găsi într-un supermarket din marile orașe. Din păcate, unii săteni, deprinși ori cu munca pe la unii în dorul lelii, ori cu mâncatul pe la pomeni, au uitat că mai au și ei o gospodărie, o grădină care trebuie săpată, cultivată și întreținută. Astfel că au căpătat o anumită comoditate, iar dacă magazinul din sat, cu pâine, legume și carne congelată, se închide mâine cam fac foamea…
Întoarcerea Moromeților în Poiana lui Iocan TV
Când Marin Preda a scris „Moromeții“, apoi alte romane, a anticipat că satul său va trece prin transformări socio-economice teribile, dar mai ales morale. Când s-a născut el, satul se numea Siliștea Gumești, după numele boieroaicei Maria Goma, sau Gumuleasa. După 1945, „cei noi“ care au venit și-au scuturat de pe umeri caftanul boieresc și au îmbrăcat salopeta cooperatistă – așa i-au zis Siliștea Nouă. Din 1990 a revenit, în plină tranziție, la numele vechi. Când România a intrat în NATO, cineva, invariabil, transmitea în direct din Siliștea Gumești. Când am fost primiți în marea familie europeană, inevitabil, toate televiziunile erau în Siliștea Gumești și întrebau cam ce cred țăranii despre integrare. La fel când sunt alegeri generale sau prezidențiale, referendumuri. Ce să zică țăranul, prins la sapă, la prășit, la crâșmă, mai ales că toate astea s-au întâmplat ori când începuseră muncile câmpului sau erau în plină desfășurare, ori în pragul iernii, când se vântură varza și se limpezesc vinurile.
Legionarii din Siliștea
Guvernarea legionară de la București și-a găsit și aici, în satul lui Preda, simpatizanți care au îmbrăcat cămașa verde. „Aveam aici, în Siliștea Gumești, două cuiburi mari de legionari. Unul la Canton, în pădure la Pisicaru, și unul în sat.“ Din ce-am văzut în documentele și mărturiile vremii, în rândurile celor care empatizau cu mișcarea legionară se regăsesc nume fruntașe ale satului. „Așa este – ne răspunde, la fel de inteligent și șugubăț, domnul inginer Ion Gheorghe. Erau intelectualii satului, profesori, popi, oameni cu carte și, o a doua categorie, țăranii gospodari și înstăriți, dar și cei săraci, dar cu mintea sclipitoare, cu inițiativă, inteligenți… Legionarii, spre deosebire de comuniști, nu primeau proști în rândurile lor.“
Adevărații Moromeți
Au mai rămas, spre amintire, în deal, la lilieci, năpădite de iarbă și ciulini, ghemuite de morții din jur, două cruci de piatră. Se înclină și se sprijină una de alta, strâmbate de timp și de pământ, ca și în timpul vieții celor cărora le stau acum la căpătâi: Tudor Călărașu și Joița Preda, părinții și principalele personaje ale autorului „Moromeților“. Ai lui Pațanghel sau ai lui Pațacu, după Tudor Călărașu, Moromeții fiind cu totul altă familie și situată în altă zonă a satului decât cea descrisă în roman. Deci numele acestei familii este împrumutat. Cum ar fi sunat cel mai mare roman al literaturii române „Pațanghelii“?! Contemporanii lor sunt duși demult de pe lumea asta, deci nu mai pot confirma, cei de acum se întreabă unul pe altul: Auzi, măi, cum le ziceau ălora, ai lui Călărașu?!
