Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Mihai Horea (25 martie 1926, Petea – 27 ianuarie 2014, București) e cunoscut ca unul dintre cei mai de seamă pictori abstracți români.

Mihai Horea: un pictor fără egal

În perioada postbelică a fost student la clasa pictorului Camil Ressu iar modele indirecte în viață și în pictură i-au fost Alexandru Ciucurencu și Hans Mattis-Teutsch.

Share

Maria Pașc 0 comentarii

Actualizat: 23.05.2020 - 14:53

Mihai Horea, pictor și profesor,  a fost și este, la rându-i, un model de urmat, Mihai Sârbulescu, colegul său de breaslă și primul dintre cei ce l-au admirat îl socotesc ,,Maestrul mondial al contrastului cald-rece”.  De ce este Mihai Horea un pictor egal? Pentru că în pictură, îndemnul lui era: ,,Egalitățile trebuie înfrânte” - iar din această bătălie, Mihai Horea a ieșit victorios.
M.P.: Începem ex abrupto cu specialitatea. Ce înseamnă ritmica ce dă muzicalitate suprafeţei, atât de invocată şi căutată de Mihai Horea? Ritmica pe verticală, ritmica pe orizontală...
M.S.: Specialitatea este, de aceea se şi numeşte aşa, ceva special. Este specifică numai anumitor specii din natură, nu şi altora, vorba unor cercetători în domeniu.... Nu mielul mănâncă lupul, ci viceversa! Mihai Horea asemuia pictura cu muzica, aşa cum se şi cuvine. Alt material, aceeaşi sintaxă. Ai o formă, un pătrat, să zicem. Sau un do major. Ce faci cu ea, cu această formă din mâinile tale? Cu această vietate care te pune în lucru? O repeţi, o variezi, sau o dezvolţi? Acestea trei sunt posibilităţile limită ale compoziţiei. Şi ale vieţii. Altele nu există. Mihai Horea, elevilor lui: „Aveţi în faţă un portativ. Egalităţile trebuie înfrânte!” Adică mielul nu este lup. Monotonie, cu alte cuvinte, n-ar exista pe lume. Le punea elevilor o natură statică: ,,Dacă orizontalele sunt pe aceeaşi linie, din unghiul din care le vedeţi, vă faceţi că nu aşa le vedeţi!” Îi îndemna să recompună formele, pe foaia lor de desen. Să aşeze una mai sus, alta mai jos... ,,Dar de ce trebuie înfrânte egalităţile?”, l-am întrebat ,,Uite-aşa!”, mi-a răspuns, imperativ. Totul, pentru el, este mod imperativ. Absolut.
Fiecare temei de a preda şi fiecare temei de a picta are feţe, chipuri. Deosebite între ele, ca Aznavour şi Gioconda. Fie, acestă comparaţie, dedicată imperiului nostru artistic! Morandi, în multe dintre naturile lui statice, imperiale aş spune (dacă tot avem un imperiu), deşi ele ar putea părea sărace, alinia special obiectele, fie jos, fie sus. Aliniate cu rigla parcă, la fix. Mihai Horea preferă să mişte formele. Metode şi metode.
Imperativul absolut funcţionează însă pretutindeni. De aceea este absolut. Şi de aceea este foarte special. Specific. Roşul lui Mihai Horea... Albul lui Mihai Horea... Visul lui era să facă o lucrare monumentală,  un mozaic, numai cu alburi. Un vis rămas vis. Nu s-a găsit comanditar!
M.P.: Cum l-ai cunoscut pe Mihai Horea?
M.S.: Prin pictura lui, mai întâi. Mai înainte de a-i cunoaşte înfăţişarea şi vorbele. Este pictorul meu preferat.
M.P.: Îmi spuneai că Luchian este pictorul tău preferat.
M.S.: Maria! Vorbim despre contemporani...
M.P.: Ce însuşiri are Mihai Horea, astfel ca să fie el preferatul tău dintre toţi pictorii grozavi pe care i-ai cunoscut?
M.S.: Îl văd. Unic, solitar, înălţat pe cea mai înaltă culme posibilă ascensiunii, în specialitatea lui, fiindcă de ea, de specialitate îmi vorbeşti tu. Aşa ai şi început, Maria, ex abrupto. Îţi răspund pe acelaşi ton: Mihai Horea este un pictor unic, în toată istoria mondială a picturii. Din peştera Altamirei şi până astăzi, nu mai există aşa ceva!
Specialitatea lui? Contrastul cald şi rece.
M.P.: Spune-o mai pe chinezeşte!
M.S.: Ce-i acela un contrast de culore? Ştiu bine ei, făuritorii de modă. Şi voi, fetelor, ştiţi la fel de bine. Cum se compară una cu alta... Specialistul şcolii Bauhaus, Johannes Itten, înşiră şapte contraste ale culorii. Şapte şi numai şapte. Şi ştie el bine ce înşiră, şi de ce şapte şi numai şapte! Ori şoapte? Ei bine, în toată istoria picturii, bătaia peştelui pică totdeauna altundeva decât contrastul cald şi rece. Istoria picturii merge pe închis şi deschis cromatic, ori sorcova, cum ar fi de toate pentru toţi... La capitolul închis şi deschis, ai sumedenie de genii: Leonardo, Rembrandt, Velásquez, Frans Hals... Sorcova: Van Gogh, Matisse, icoana pe sticlă, totemul din sălbăticie...
Eram cu Horea Paştina şi cu Ionică Grigorescu în galeria de artă a prietenului nostru, Emil Ene. ,,Ei?”, îi întreb, punându-le în faţă exemplul lui Mihai Horea, inegalabil în pictura lui. Nu au avut răspuns. S-ar zice că, aşa cum spun, chiar nu are egal. Este geniul absolut unic în specialitatea de care vorbesc, de care el vorbeşte în ceea ce face.
 Mihai Horea are o extraordinară capacitate de a sublima, de a transfigura suprafaţa pânzei. Contrastul închis şi deschis, contrastul tonal, l-a învăţat el foarte bine ca student al lui Ressu. Însă a renunţat la el, după lungi căutări. Acest contrast, închis şi deschis, materializează suprafaţa. Cald şi rece, fără închis şi deschis, dematerializează. Face să fie totul imponderabil. Lipsit de greutate, de greoi. Fără o cunună a abisului, cum să spun? Sună cam aiurea, cunună a abisului, dar am să-ţi spun totuşi. Ar fi ceva cam ca o rană. O crăpătură în suprafaţa pânzei, de pildă. Când eram student în Institutul ,,Nicolae Grigorescu” socoteam că acest contrast, cald şi rece, ar fi cel mai potrivit instrument pentru a picta Schimbarea la faţă a Mântuitorului pe muntele Tabor – când chipul şi veşmintele lui s-au făcut ca lumina, mărturia evanghelistului Matei. Acesta este pictorul Mihai Horea, al luminii de neasemuit. Iar după mărturia evanghelistului Marcu: ”Și veșmintele lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi așa pe pământ înălbitorul.”
Totuşi şi picturile lui Mihai Horea, şi picturile întregii lumi crapă toate. Picturile lumii crapă toate. Picturile sunt cele mai delicate, în materie de artă. Cele mai fragile. ,,Nu mă atinge!”, cuvântul Evangheliei. ,,Se fac pătrăţele!”, vorba lui Cristian Diţoiu, colegul nostru pictor. Cristian, fiind și un exceptional restaurator, știe ce spune. Ce mi-am mai dorit şi eu, în tinereţea mea, să învăţ restaurare! N-am apucat. Crusta materiei pocneşte, ceva împuşcă. Şi Rembrandt se face pătrăţele. Aceasta ar fi diferenţa între noi toţi, faţă către faţă, faţă cu Schimbarea la faţă. Ne facem pătrăţele, pe tot întregul capului: ,,La pittura e una cosa mentale”, spune Leonardo. Câţi artişti de astăzi vor fi înţeles această vorbă a lui Leonardo? Toţi? Ori doar conceptualiştii?... Nu. Abisul. Mihai Horea cunoştea acest abis al minţii omeneşti, făcut pătrăţele... Şi păşea mult deasupra lui. Ca un magistru.
L-am auzit spunând: „Rembrandt nu e pictor, ci sculptor!” Simţea că este mult deasupra lui, ca un magistru. Fiindcă, aşa cum îţi spun, contrastul de închis şi deschis materializează, dă volum. Mihai Horea a descoperit, prin Ciucurencu, contrastul cald şi rece. „Am îngenuncheat şi mi-am făcut cruce, în clipa aceea!”, mi-a zis. A avut o revelaţie, ca pe muntele Taborului...
Am văzut două lucrări ale lui Grünewald la Muzeul de Artă din Frankfurt, eram împreună cu Horea Paştina, magnifice, numai alb-negru şi cu griurile din amestec. Însă materialul picturii te împinge să ieşi din această mecanică, alb, negru şi amestecul lor. Trebuie să adaugi un ocru, să zicem, ca Rembrandt, atunci se colorează. Caldul şi recele aduc ceva în plus, ceva ce închisul şi deschisul tonurilor nu au. Altceva!
M.P.: O splendidă comparaţie prin care Mihai Horea asemuia pictorii cu nişte înaripate harnice: „Albinele culeg din flori un pic de aici, un pic de colo – iau cât le trebuie şi pleacă, se întorc la stup să transforme totul în miere.” Care-i polenul pictorului din care face el mierea?
M.S.: Paleta, culorile ieşite din tub... Acestea alcătuiesc stupul. Şi polenul! Floarea, în comparaţia lui Mihai Horea, ar fi natura, grădina din faţa casei. Unde se joacă Mihăiţă al tău! Dar nu poţi stoarce grădina pe paletă, nu poţi să pui dealurile şi viile pe paletă. Ori, altfel, trebuie să ai cu tine, precum Ionică Grigorescu, un aparat de fotografiat.
M.P.: Ce însuşiri trebuie să aibă un pictor pentru a aduce miere?
M. S.: Ochiul. Să nu fie orb!
M.P.: Celebrele vorbe ale lui Degas, despre Manet: „A fost doar o retină, dar ce retină!” Pentru a face o pictură ca mierea, trebuie o retină pe măsură!
În Institut, aveai înclinaţii înspre pictura abstractă. Această atracţie a venit de la Mihai Horea?
M.S.: Şi de la el, poate. Dar și de la Sevastre. Metoda de predare a lui Sevastre, deşi foarte complexă, era bazată pe abstract - pe geometrie şi pe disciplina paletei. Abstract înseamnă, de fapt, concret. Să vezi ceea ce este adevărat. Să faci abstracţie de păcăleală, să te sustragi ei. Faimosul strugure pictat de Apelles în antichitate era o păcăleală. Aşa de păcălitor, de fals adevărat părea a fi acel strugure, încât a înşelat şi ochiul păsărilor! Degeaba au venit ele să ciugulească, nu aveau ce... Era doar imitaţie de strugure. Pe când, ţi-am spus altădată, când desenezi un pătrat, acesta este chiar un pătrat! Nu imitaţie de pătrat.
Şi mai slăbiți-mă cu Platon, cu imitaţia ideii de pătrat...
Am fost cu Mihai Horea într-o tabără de pictură, la Remetea (cred că în 1997). El, abstract până în măduva oaselor, de foarte multă vreme, m-a uluit: îl văd cu şevaletul în peisaj. La aşa ceva chiar nu m-aş fi aşteptat. Lucra după natură! După ce s-a canonit vreo trei zile, a abandonat. A făcut tot ceva abstract. A încercat figurativ, şi a zis: „Nu mai pot!”
M.P.: Era un pictor hotărât (de el însuşi) abstract. Ce înseamnă acel „nu mai pot”?
M.S.: Înseamnă altceva decât ar părea. Cu totul altceva. Mergeam cu el în ultimii lui ani de viaţă la Muzeul de Artă, în aripa picturii universale. Ştia, din tinereţea lui, toate pânzele, după cum le ştiu şi eu din tinereţea mea pe toate. Îmi spune, în faţa unui tablou: „Cât de mult îmi plăcea mie lucrarea asta! Acum însă mă uit la altceva, privesc altfel.” Am înţeles ce vrea să spună.
M.P.: Ce voia să spună?
M.S.: Vedea acum pictura altfel decât în studenţie. Privea altfel. Esenţial, nu cu de amănuntul.
M.P.: Geometria nu presupune şi o esenţializare a formei?
M.S.: Sigur. „Sevastre se laudă cu geometria.”, spune Mihai Horea. O pune în faţă, o expune. O arată. Coleg şi prieten pe viaţă, totuşi, cu Ştefan Sevastre. Doi geometri de-a dreptul nepământeşti! Despre el însuşi, Mihai Horea spune: ,,Am geometria, dar caut să o ascund.” De parcă s-ar sfii, cumva, de ea. „Trasez linii foarte precise geometric şi, apoi, ascund acest dichis.”
M.P.: Ca  student al lui Ressu, Mihai Horea a pornit de la un figurativ foarte serios. Cum a ajuns la abstract?
M.S.: Să-l întrebăm, après coup. Va spune că a zburat cu avionul, cu racheta, sau poate pe aripile vreunei harnice şi fermecătoare libelule... ,,Noi avem ceva atrăgător.”, îi spune Şmuck, libelula, albinei Maia, într-o carte a copilăriei mele, la care tare mult am ţinut.
 În 1986 Mihai Horea a avut o mare expoziţie personală la sala Dalles. Paul Gherasim i-a aranjat-o, la cererea autorului. Central, pe două şevalete alăturate (ţi-am spus, a pune pe şevalet o lucrare în expoziţie înseamnă a o evidenţia. A îi da importanţă. Peretele face pluton, ca în armată. Ceea ce iese din pluton este comandantul.) a aşezat două pânze. Una, terminată chiar în anul acela, o capodoperă, „Marele gri”. Alături de ea, o alta, făcută imediat după studenţie, portretul mamei sale. – Avem un exemplu de carobscur, închis-deschis, materializează suprafaţa; celălalt dematerializată. Paul ştia să pună acccentele! Era un contrast de toată frumuseţea între aceste două pânze.
Prima lui fază a fost ressistă. Apoi a început să caute alte direcţii. Evoluţia s-a văzut foarte bine în expoziţia retrospectivă de la Galeria Romană, organizată de colecţionarul şi galeristul, prietenul Emil Ene. Încerca ba experienţe de-ale lui Matisse, ba şcoala de la Baia Mare... Până a descoperit contrastul cald şi rece. Şi atunci s-a pus pe o şină.
În pictură sunt două extreme. Una e să o apuci pe un drum şi să te tot adânceşti pe el, cum a făcut Rembrandt cu clarobscurul... S-a pus pe o şină şi pe ea a mers, a împins clarobscurul tot înainte. Aşa şi Mihai Horea, a purces şina cald şi rece şi a împins-o până la capăt. Iar a doua extremă a picturii, a pictorului, este să sari de la una la alta. Să mergi pe şapte cărări.
M.P.: În activitatea de a te muta de la una la alta, Picasso este exemplul cel mai nimerit.
M.S.: În România, Horia Bernea. Sare de ici, colo. Dar Horea Paştina, când şi-a găsit şina, pe ea a rămas, şi bine face! Acestea sunt cele două extreme.
M.P.: Şi tu te mişti între Vas şi Clopot – simetrice, simbolice, monocrome, realizate printr-o mecanică a gestului. Şi printre Grădini sonore cromatic, exuberante, realizate cu o libertate a gestului – şi seria Trunchi – aproape abstracte, gest intuitiv. Discuţia ta cu Mihai Horea din „Despre Ucenicie” seamănă da capo al fine cu o lecţie de pictură, ni-l dezvălui mai mult pe profesorul Mihai Horea şi mai puţin pe pictor.
M.S.: Şi cum faci diferenţa? Pictorul se ascunde în pictură. Profesorul de pictură se ascunde în limbajul picturii, exact ca orice pictor! Pe omul-pictor îl vezi în atelier. Cum am stat noi doi de vorbă, de atâtea ori, în atelierul meu... Aici, în atelier, vezi omul. Cum îşi aranjează el lucruşoarele, sau cum nu şi le aranjează...
M.P.: După cum se orânduiesc uneori, vorba lui Horea Paştina, în „neo-rânduială”. Cum era atelierul lui Mihai Horea? În strada Eforie, cu colegii săi: Marius Cilievici, Ştefan Sevastre, Afane Teodoreanu.
M.S.: Bine orânduit. Avea o scoarţă ţărănească pe perete, foarte frumoasă, un pat unde dormea când rămânea peste noapte, rafuri cu cărți importante... și, pe prichiciul lat de piatră al peretelui de ferestre, fel de fel de ciorciobute prăfuite, pe care nu se îndura să le arunce. Dar mai presus de acestea toate, avea două lumini... Neon şi bec. Neonul dă lumină rece, becul, caldă. El voia lumină neutră, amestecul lor. Când picta noaptea.
M.P.: De ce este important ca lumina să fie neutră?
M.S.: Pentru pictură. Dar lumina nu-i niciodată neutră, asta ar fi o hibă a ei, după un cuvânt al lui Cézanne. Lumina se schimbă. Cézanne voia, pentru pictură şi pentru a picta, lumină constantă. Ceea ce este imposibil.
Mihai Horea îmi spune: „Un tablou făcut în lumină de zi trebuie terminat tot pe lumină de zi. Unul făcut noaptea, la lumina becului, trebuie continuat şi terminat tot la lumina becului.” Ştia ce spune. Dacă pui o culoare la lumina becului, pe lumină de zi se vede altfel. Dacă pui lângă un galben pus la lumina nopţii, pe a doua zi, un roşu, între ele vezi alt raport decât cel de cu seară. Cu totul altul. Raportul este o distanţă între termeni, roşu şi galben, să zicem. Distanţa se schimbă când aprinzi becul. Din cauză că galbenul se va vedea aşa cum l-ai pus la lumina de bec, iar roşul... Se schimbă raportul, distanţa. Dar acestea toate sunt pentru ochi sensibili. Eu m-am lămurit că nu-i neapărat nevoie să procedezi aşa. Aceasta însă este exigenţa lui Mihai Horea.
M.P.: Din nou eşti ucenicul neascultător, nu iei seama la sfatul lui Mihai Horea. Începi o lucrare de cu buna după-amiază şi o continui până în creierii nopţii!
M. S.: Mai ating lucrările şi noaptea, la bec, dar să-ţi spun ceva. Mihai Horea, Ştefan Sevastre sunt pictori foarte exigenţi, eu nu sunt atât de exigent... Nici pe departe. Mi-a căzut fisa, am înţeles... Câţi ochi sunt cu adevărat atenţi să vadă ce ai făcut? Îţi zici: pictura mea o văd câţiva colegi la care ţin şi mă interesează părerea lor. Apoi spui: stai, măi băiatule, mai e şi Dumnezeu pe lume, o mai vedea şi el pictura ta.... Dar, în sfârşit, pictura se duce din atelier, fie la vreo expoziţie, fie în casa unui colecţionar, fie în casa unor prieteni... Lumina se schimbă tot timpul. Pictura se schimbă şi ea.
Şi Paul Gherasim picta uneori noaptea peste ceea ce făcuse ziua... I-am explicat tărăşnienia cu lumina, o ştie prea bine. ,,Ei, şi?”, mi-a răspuns.
M.P.: Îmi răsună în minte vorbele lui Paul Gherasim: ,,Când vezi, într-o expoziţie, o pictură bună aşezată lângă una proastă, te doare inima. Toată munca pictorului aruncată la coş!”
M.S.: Şi: „Stai cu pictura pe şevalet. O îngrijeşti. Bine. Apoi o duci într-o expoziţie de grup, gata, s-a isprăvit. Nu mai arată aşa cum o ştiai tu în atlier, pe şvaletul tău. Unde o iubeai, te tot uitai la ea.... Se amestecă..Nu face faţă cu altele.”
M.P.: Mihai Horea, lucrări într-o leprozerie!
M.S.: Trei are, în spitalul de la Tichileşti, lângă Tulcea. I-au fost achiziţionate de Ministerul Culturii, îşi tot amintea de ele şi ofta: „Nu, nu o să le mai văd niciodată!”
M.P.: Ce îţi plăcea cel mai mult la omul Mihai Horea?
M.S.: La omul Mihai Horea cel mai mult îmi place pictura.
 

Mihai Horea (dreapta) si Ion Horea, studenți, în fața muzeului Zambaccian, 1949

Mihai Horea_Expozitie

Mihai Horea_Compoziție

Mihai Horea_Portret

Pictorul Mihai Horea

Comentarii

loading...