Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Popa: „Mândria și dragostea pentru o țară sunt direct proporționale cu plăcerea de a trăi în ea”

Critic, dar constructiv și detașat, istoricul Cosmin Popa ne vorbește despre Centenar, cum ar trebui abordate discuțiile despre Tezaur cu Rusia, dar și despre importanța studiului istoriei.

Maria Capelos 0 comentarii

Actualizat: 03.08.2018 - 08:44

Istoric cu studii la Moscova, Cosmin Popa lucrează în prezent la Institutul de istorie “Nicolae Iorga” și este împuternicit al Academiei Române pentru Programul Centenar al acestui for. A fost director de Cabinet la Departamentul Centenar din subordinea primului ministru Dacian Cioloș, de unde și-a dat demisia în ianuarie 2017.

Ne-am întâlnit cu el la Arhivele Statului, unde se afla pentru documentarea unei cărți despre Elena Ceaușescu.

 

RL: Sunteți istoric și ați făcut parte dintr-un colectiv care a realizat un proiect Centenar. Am înțeles că prelungim proiectul Centenar până în 2020, „conform adevărului istoric”. În opinia dumneavoastră, cum ar trebui să-l marcăm?

Cosmin Popa: Trebuie să spun, în calitate de martor, nu pe vorbe, că există un fond dedicat Centenarului destul de consistent, undeva în jur de 34 milioane lei, dacă îmi aduc bine aminte, care a fost distribuit pe principiul proiectelor între diverse entități. Cele mai multe dintre ele sunt unități teritorial-administrative, ministere și alte instituții care fac parte din administrație, urmând ca o ultimă tranșă a acestui fond să fie distribuită către ONG-uri. Nu am date, nu știu cum funcționează această distribuire, dacă se face în virtutea unor criterii transparente sau în virtutea unor partipriuri, dar, gândindu-ne la precedentele românești, fiecare trage propria concluzie! Problema însă nu constă doar în întârziere, în dinamica repartizării fondurilor, ci în concepția care a stat la baza acestei marcări a Centenarului. De fapt, marcarea s-a transformat, se pare, într-o suită de parastase devitalizate și pretexte pentru discursuri sforăitoare gângave, de obicei prost făcute, în spiritul național-comunismului.

Centenarul ar fi trebuit să fie o ocazie de a demara o serie de proiecte foarte serioase, pornind de la infrastructură și ajungând la cele instituționale, de educație, sănătate etc. În momentul în care premierul Dacian Cioloș a creat Departamentul Centenar, din care am făcut parte, aceasta era concepția. Memorandumul nostru pentru organizarea Centenarului avea vreo 10-12 secțiuni, începând cu niște coridoare de transport feroviar și continunând cu infrastructură, învățământ, sănătate și pornea de la principiul ca fiecare proiect, pe domenii, să primească titlul de proiect centenar. Erau, de exemplu, printre altele, câteva tronsoane pe coridorul 4 de transport feroviar rapid, câteva segmente de autostradă care să facă legătura între anumite zone. Evident că n-ar fi fost toate terminate, dar puteau fi începute, cu o schemă de investiții aprobată etc. În proiectul nostru intrau și cele trei spitale de urgență, și aplicarea Legii învățământului dual, inclusiv proiectul atât de drag PSD-ului, început de el, respectiv încadastrarea întregului teritoriu al țării. Am încercat să punem acolo toate inițiativele bune, nefiind tributari niciunui partid și neavând vreo apăsare că am pomenit un proiect sau altul, gândindu-ne doar la ansamblu.

Prinsesem și demararea continuării scrierii Enciclopediei lui Dimitrie Gusti, și câteva chestiuni legate de înzestrarea armatei, și, după sistemul capitalelor culturale, proiecte precum București-capitala Centenarului, Alba Iulia-capitala Unirii și Iași-capitala rezistenței naționale.

Din toate lucrurile astea, pentru că nu a fost timp, am reușit să începem – și asta datorită lui Daniel Șandru, coordonatorul Departamentului Centenar, profesor universitar din Iași – proiectul cu Iași-capitala rezistenței naționale. Ni s-a părut foarte util pentru români să-și reamintească de o perioadă grea, iar Iașiul tocmai asta era, precedentul rezistenței naționale în niște condiții extrem de dure pentru statul și poporul român! Asta am reușit să facem în decembrie, și atunci cu greu, pentru că politicienii români aveau rezerve să participe, în ideea de a nu fi acuzați că-l susțin pe unul sau pe altul.

 

Celebrăm trecutul, ne gândim ce facem mai departe, ne folosim de trecut și construim viitorul?

Cred – de fapt, nu cred, ci știu – că nu numai politicienii în general, dar decidenții, de oriunde ar fi ei, nu numai de la noi, uită un lucru fundamental, și anume că mândria și dragostea pentru o țară sunt direct proporționale cu plăcerea de a trăi în ea. Drept pentru care semnalele, inițiativele, toate ar trebui să se îndrepte către plăcerea românilor de a trăi în această țară!

Ceea ce se face acum, trei sferturi dintre programele Centenar aprobate, trei sferturi dintre inițiativele, dintre discursurile despre Centenar puteau fi vânturate, aprobate și pe vremea lui Ceaușescu, ele fiind paseiste, patetist sforăitoare, fără a privi către viitor. Or, Centenarul nu e doar o ocazie de a evoca trecutul. De exemplu, dacă e să vorbim de o evocare puternică, instituționalizată, putem vorbi despre cea a eroilor din Primul Război Mondial. Oamenii aceia au murit pentru ceva! Au murit nu din plăcerea de a muri pentru idealul național – deși idealul național a fost foarte pregnant în momentul acela și pătrunsese în toate păturile sociale în urma unei politici performante a celor de atunci și a unor lideri puternici și inspirați, dincolo de toate criticile care le pot fi adresate. Dar oamenii aceia au murit și pentru o viață mai bună, au murit pentru a fi respectați de statul lor, de conducătorii lor, au murit pentru pământ!

Dacă ar fi existat o presiune politică solidă, concertată a opoziției, care ar fi pus în spațiul public și niște idei concrete, nu numai critici adresate celor care au puterea, lucrurile s-ar fi putut schimba. Suntem într-o impotență generalizată a mediului politic care, de la stânga la dreapta, este populat în cel mai bun caz de impostori, în cel mai des întâlnit caz de imbecili…

Oameni care funciarmente disprețuiesc educația. Să ne amintim cu toții de acei tineri, fie de la PSD, fie de la PNL sau de oriunde altundeva, care nu reușeau să încadreze doctrinar partidele din care făceau parte, nu doctrinar cu numele, ci stânga, dreapta, ceva ca la regulile de circulație. Asta mă trimite pe mine cu gândul că se promovează un tip de profil intelectual și moral, este extras din masa tinerilor și promovat acest profil.

 

Cum arată acest profil?

Supus, suficient, lipsit total de curiozitate, cinic și gata să facă orice pentru a propăși, fără vreun orizont intelectual. Acestea sunt trăsăturile ideale ale masei de manevră! Sunt trăsăturile oamenilor pe care-i poți scoate pentru cele mai nedrepte obiective în stradă, pe care-i poți constrânge amenințându-i doar cu o simplă concediere! Care nu îi dă afară nici din țară și nici din viață, dar care îi sperie, pentru că ei, de fapt, nu au competențe. Și sunt datori cu viața și cu moartea stăpânului care le-a dat.

 

Tezaurul nostru? În ce stadiu de discuții suntem, ce șanse avem?

Există o comisie comună dedicată dezbaterii problemelor controversate în istoria celor două țări și a tezaurului României, aceasta fiind titulatura completă a comisiei. Codița asta cu tezaurul am agățat-o noi, iar rușii au fost în final de acord. La vremea respectivă erau interesați de formarea acestei comisii, pentru că au creat unele asemănătoare dedicate problemelor de istorie cu mai multe țări. Ea a funcționat, dar într-o manieră dezechilibrată, în sensul că din partea lor fac parte istorici și directori ai arhivelor lor naționale, începând cu cele de stat și până la cele ale FSB-ului, dar de la noi fac parte și istorici, și directori de muzee, și reprezentanți ai Ministerului de Externe, ceea ce de la început arată un tip de dezechilibru în abordarea problemelor, evident și pentru că nu este în interesul lor să o lămurească.

Foarte mult timp această comisie nu a funcționat și ca urmare a lipsei de regularitate în stabilirea întâlnirilor. De exemplu, în momentul de față rușii au amânat de trei ori întâlnirea numai anul trecut și anul acesta, iar asta cu câteva zile înainte, într-o manieră lipsită de eleganță, ca să mă exprim eufemistic. Suntem în momentul în care am contabilizat, am stabilit împreună că există un tezaur românesc acolo. Ei încearcă să lege problema tezaurului de problema armamentului și a furniturilor de război rămase în România în urma Primului Război Mondial – de parcă l-au lăsat acolo că au vrut, nu pentru că au fost siliți! – și de problema despăgubirilor de război datorate după al Doilea Război Mondial.

Este un artificiu transparent deoarece ei au renunțat singuri la jumătate din ele și oricum suma era infimă față de ce au luat rușii de aici după al Doilea Război Mondial sub titulatura de trofee de război. Trofeele de război, spre deosebire de răscumpărările de război, nu se cuantifică la despăgubiri. Practica armatei de ocupație rusească este că iau din teritoriul pe care îl ocupă cât vreau ei până se reglementează statutul internațional al teritoriului respectiv, totul e trofeu, și după ce se reglementează – reglementare care depinde în bună măsură de ei! – atunci începe țara respectivă să plătească despăgubiri.

În momentul de față suntem în acest joc de-a șoarecele și pisica în care ei spun că vor să ne întâlnim și cu o zi, două, trei înainte amână sub diverse pretexte – ba că nu au bani, ba că l-a chemat Putin pe Ciubarian, șeful comisiei rusești, la nu știu ce întâlnire! Din punctul meu de vedere însă, cred că și abordarea românească trebuie schimbată.

 

În ce sens? Să fie mai fermă?

Nu, pentru că în diplomație fermitatea sau lipsa de fermitate se judecă în funcție de situația cu care te confrunți. Continuarea discuției aplicate despre tezaur depinde și de instaurarea unei atmosfere – cel puțin în relațiile bilaterale - de minimă normalitate. Din punct de vedere politic, noi nu avem ce concesie să facem Rusiei. Interesele noastre sunt atât de divergente, încât orice concesie făcută Rusiei ar semăna cu o trădare! Dar există puncte comune în relațiile celor două țări, cum ar fi diplomația culturală, de exemplu, pe care le-ai putea exploata astfel încât să instaurezi o atmosferă propice continuării acestor discuții, mai ales că formatul comisiei respective îți permite. De exemplu, poți face niște proiecte editoriale împreună, niște expoziții.

Am propus în anul Centenarului proiecte legate de perioada alianței militare dintre România și Rusia, o alianță extrem de problematică, plină de momente tensionate. Trebuie să admitem cu toții faptul că refacerea armatei române la sfârșitul lui 1916 și până în vara lui 1917 a fost posibilă ca urmare a faptului că pe frontul românesc se afla un milion de soldați ruși. Mai bine sau mai rău, fugind sau rămânând, aceștia au reușit să țină frontul, ceea ce a permis refacerea armatei române, care nu mai era decât o adunătură de soldați demoralizați, fugăriți de peste tot.

Mai mult decât atât, în bătăliile din Moldova din vara anului 1917, de exemplu la Mărășești, pe lângă cei 27.000 de români au murit 26.000 de ruși. Deci numărul rușilor morți în bătălia de la Mărășești a fost aproape egal. Tocmai această atmosferă politică ne împiedică să fim obiectivi, atât ei față de noi, cât și noi față de ei! Și e bine să detensionezi măcar lucrurile care nu înseamnă cedări politice, să le dai drumul astfel încât să redai o atmosferă de normalitate. Trebuie să ții cont și de psihologia poporului rus, căruia, recunoscându-i în prealabil meritele, îi poți arăta apoi greșelile. Dar pentru asta îți trebuie un tip de curaj, de imaginație și de oameni din administrație care să folosească mai mult de 400 de cuvinte. S-ar putea ca mulți dintre cei care decid să nu aibă habar de acest aspect. Și că nu au habar... nu-i o problemă, dar nici nu întreabă!

 

Lucian Boia spune că în afară s-a schimbat modul de abordare a istoriei? Ce înseamnă asta?

Noi suntem tentați foarte repede și de foarte multe ori să împrumutăm din Occident toate lucrurile otova, fără să le trecem prin filtrul nostru. În scrierea istoriei nu există rețete universale, nu există subiecte importante sau mai puțin importante, există un anumit tip de modernism, de consonanță cu ceea ce se întâmplă în alte state, în Est, în Vest etc. Profesorul Boia și-a făcut un obicei din a acuza această manieră învechită, să spunem, a tratării istoriei, dar el a avut în vedere, cred eu, cel mai probabil, exagerările de tip naționalist. Dar nu trebuie să creadă cineva că în România se scrie doar astfel de istorie! Îl respect foarte mult pe Lucian Boia, mi-a fost profesor și a avut un rol determinant în dezvoltarea mea intelectuală. Cursul profesorului Boia a fost primul curs din Facultatea de Istorie și se numea Istoria imaginarului, ceea ce a fost o explozie intelectuală pentru cineva obișnuit cu un anumit tip de istorie. Deci este o observație critică făcută cu foarte mult drag și cu un  respect neafectat.

În legătură cu practica scrierii istoriei la noi, evident că pot să mă apuc să scriu despre limbajul maimuțelor de Sumatra în timpul revoluției din Indonezia, pot face acest lucru, numai că eu deocamdată nu am o istorie economică serioasă a comunismului nostru, a PCR, scrisă tradițional, cu foarte multă metodă cantitativă și o interpretare a acestor date. Sunt o serie de lucruri pe care istoriografia română nu le-a făcut și care țin, să spunem, de baza acestei istorii. În Occident s-a scris liber de sute de ani, ei le-au făcut pe toate acestea și acum au trecut la un fel de rafinare care, practic, le permite abordarea unor aspecte marginale, fie și de dragul de a scrie ceva nou. E foarte greu să mai scrii ceva despre Napoleon sau despre De Gaulle, poți doar să reinterpretezi într-o manieră deconstructivistă niște documente, dar să aduci noutăți e mai greu. Or, la noi, cred că este bine acum să ai preocupări care țin de baza istoriografiei și de ceea ce o națiune trebuie să aibă în acest domeniu, preocupări consonante cu această interpretare a istoriei din perspectivă personală, mentală etc. Din păcate, noi suntem nevoiți să le facem pe toate cam în aceeași vreme pentru că nu am avut timpul istoric să evoluăm organic. De unde și efectele mai puțin benefice ale unei astfel de situații, dar și avantaje pe măsură.

 

Care ar fi avantajele?

În primul rând, un progres plenar, un progres care adună și care cumulează ceea ce s-a creat sub acest aspect în toată lumea.

 

Sunt multe discuții în spațiul public despre predarea istoriei în școală. Cât de important este pentru formarea unui om studiul istoriei?

Cred că istoria este pe nedrept alungată din foarte multe locuri sub pretextul că, să spunem, nu oferă cunoștințe aplicabile în viața de zi cu zi sau sub acuzația că potențează prelungirea unor stări conflictuale între popoare, oameni etc. În primul rând, nu istoria sau apelul la istorie a generat conflicte, acest apel poate le-a potențat, poate le-a făcut mai dure, dar niciodată nu a fost factorul care le-a generat. În al doilea rând, e falsă percepția că istoria nu oferă abilități aplicabile în viața de zi cu zi. Ea ne oferă capacitatea de a înțelege complex realitatea, ne aduce, ne consolidează, ne educă capacitatea de a înțelege schimbările, de a întrezări rezultatul lor final, ceea ce este foarte important, și ne învață să ne punem tot timpul întrebări. Și atâta vreme cât nu încetăm să ne punem întrebări vom fi mai greu de manipulat, de folosit și, cu siguranță, imposibil de transformat într-o simplă masă de consumatori!

Comentarii

loading...