„N-am știut niciodată cum reușește să se topească ea în sufletele altor oameni. Să dea oamenilor totul și, ciudat, să nu piardă nimic, ci să fie mai mult, mai bine, mai frumos de fiecare dată. Rămâne în inimile celorlalți să-i învețe despre bucurie și tristețe, despre frumos, despre suflet și viață”, sună, probabil definitoriu, una dintre cronicile venite din partea unui public care a aplaudat-o fie la Metropolis, fie în montările lui Radu Iacoban de la Godot, la Mignon, la Teatrul de Comedie sau pe te miri unde. Joacă mult, ca orice actor la 30 de ani, joacă teatru, joacă în filme, în seriale, are un umor sănătos, e #starpenet și scrie povești. “Pare să fie un moment în care părerea și vocea mea contează. Nu simt mare lucru legat de asta. Dar știu că sunt și am fost un an de zile, anul 2017, umil de speriată și de flatată. De tot”, spune Letiția Vlădescu. Provine dintr-o familie de muzicieni, sora ei, Cezara-Lucia Vlădescu, este o pianistă cu performanțe, având în palmares inclusiv apariții la Montreaux și este, ea însăși, absolventă de Enescu, cu ceva performanțe în perioada de practică. A studiat muzica vreme de 16 ani și își folosește calitățile vocale fie la Teatrul de Operetă “Ion Dacian” din București, unde este angajată din ianuarie 2017, fie în spectacole de teatru muzical, printre care și “Peretele” de la Teatrul Metropolis, semnat de Lia Bugnar.
Rep.: Oare de ce nu prind în România spectacolele de tip musical, gen West End sau Broadway? Pe tine te-ar avantaja, probabil. Impresia mea e că genul nu e foarte gustat în România. Și evoc cele câteva încercări care au părut a fi un eșec, pornind de la faimosul “Chicago” – o încercare cu succes îndoielnic a Teatrului Național din București din 2005, și până la show-ul cu care s-a deschis noua operetă în 2015, “Fantoma de la Operă”, cel mai longeviv spectacol semnat de Andrew Lloyd Webber. Nu foarte longeviv și la București, însă.
Letiția Vlădescu: Să zicem că totul pornește de la acel principiu universal potrivit căruia actorii cântă prost, în timp ce cântăreții joacă prost. Desigur, cu excepția celor foarte hărăziți, care le pot face excepțional pe amândouă. Musicalul se cântă cu bel canto, și poate tocmai acesta-i meritul pentru care Audrey Hepburn a trecut, în 1964, castingul pentru “My Fair Lady”. Asta se întâmplă peste tot, nu e specific pentru România. Ceea ce mi se pare că ar fi specific aici, însă, este lipsa unei tradiții în montarea spectacolelor de acest tip, la care poate că uneori se adaugă și o anumită tendință de a trata superficial lucrurile. Sau poate că în general vremurile sunt puțin superficiale, de fapt. Nu mă plâng, trăiesc în vremea asta și mă adaptez. Cred în școli, poate pare o educție comunistă, dar cred în școli, în pregătire, în educație. În cazul unui musical, de pildă, nu se poate “oricum”. Nu prea poți “cânta după ureche”, nu poți “dansa după ureche” și nici nu poți adapta compoziția, să zicem coborând tonalitățile din partitură. Nu este o critică. Ci un fapt. O părere. Fiind implicate fonduri considerabile, în urma cărora care se așteaptă recorduri de vânzări, în țările în care musicalul este o industrie nu se face niciun compromis: actorii sunt aleși în primul rând după disponibilitățile fizice, adică dacă pot acoperi vocal partitura, apoi trebuie să aibă școală de muzică pentru a putea citi note și cel mai adesea fac asta de la vârste foarte mici, sunt crescuți în acest spirit. Sigur că mi-ar plăcea să fac Eliza Doolittle în “My Fair Lady” și să cânt “I Could Have Danced All Night”. Întrebarea este dacă pot să o cânt în tonalitatea originală sau nu. Eu, spre exemplu, nu mai pot. Am 30 de ani, între timp mi s-a schimbat vocea și nici nu am făcut pregătire susținută pentru a face față unui astfel de spectacol. Nu e muzică ușoară, nu se cântă cu bandă, ci se cântă cu orchestră, iar în fața unei orchestre se vede dacă ești bun sau nu. Dacă anumite genuri să zicem că mai permit compromisuri, la musical e ceva mai clar, acolo se cern lucrurile. Dincolo de asta, nu pot trăi fără muzică. Sunt angajată a Teatrului Național de Operetă “Ion Dacian” și e ca și când aș trăi o poveste. Nu știu sigur în ce gen să o încadrez. Dar cu siguranță eu, Letiția Vlădescu, am primit cadou povestea aceasta, pe care o creionez colorat. Asta fac. Mai depășesc, mai șterg, mai greșesc. Pentru că ai amintit și spectacolul “Peretele” de la Metropolis, probabil că este singurul spectacol din România – sau, în tot cazul, singurul pe care l-am văzut eu – de teatru muzical. Teatru muzical curat. Onest. Se joacă bine, e o poveste frumoasă. Și unii cântă. Nu avem pretenții de musical. Cântăm pe bandă, partea de muzică are o pondere mai mică, lăsând loc confortabil părții de teatru. Nu umblăm cu lavaliere, vocea e preluată la rece, cu microfoane de captare, lăsând atenția să rămână concentrată pe mesajul de teatru. Onestitatea mi se pare în general foarte importantă, iar acesta este un teatru onest. Și probabil că onestitatea noastră este cea care a adus așa de mulți oameni la acest spectacol. Te rog să mă crezi că am jucat și la ora cinci, și la ora șapte, pentru tot felul de categorii de public. Ce rost ar avea să poleim cu aur pe afară ceva ce nu are aur în interior? Când e foarte mare diferența dintre cele două, aparență și esență, iese de regulă rău. Poate că asta s-a întâmplat cu alte spectacole de fapt.
Tot aceste spectacole evocate, cele de pe West End, investesc, de regulă, milioane de euro în producție, ceea ce înseamnă inclusiv colaborări cu creatori de prim rang pentru costume. Mă refer acum, de pildă, la varianta Lacul Lebedelor pe care Angelin Preljocaj a imaginat-o cu costume Gaultier, ca să nu mai vorbim despre faptul că Andrew Lloyd Webber însuși lansa în urmă cu niște ani o linie de modă, în colaborare cu Tesco, inspirată de faimosul „The Sound Of Music“. Mă gândeam la spectacolul în care joci “Noi doi… cu Leon”, de la Teatrul Mignon, în care costumele sunt semnate de Wilhelmina Arz… -care-i relația zonei -teatrale pe care o reprezinți cu moda?
Eu repetam în trening, sigur, asta e mai puțin important, însă îți dai seama ce efect au avut asupra mea! Costumele Wilhelminei sunt glam, strălucitoare, pentru că personajul este extrem de explodat, este vorba despre o artistă care visează, care scrie versuri. Sigur, nu e vorba de o costumație de podium, de o suită de creații pentru o defilare de modă. Și nici nu e vorba de o zonă de expunere a tinerelor fete, ci mai degrabă despre un cult al personalităților din modă. Deși subiectul este unul contemporan, ea a mers pe broderii cu perle, pe rochii cu trenă. Willy e minunată, a participat la repetiții și a fost interesată să mă cunoască, ca mai apoi să mă ajute prin creațiile ei să înțeleg mai bine personajul pe care îl joc. În plus, spunea că are mult din caracterul personajului. Știi cum este? Eu fac un rol (dacă am noroc), dar, până să ajung să îl fac, am nevoie să simt. Și eu simt tot, orice element, orice lucru care disturbă procesul ăsta. Sigur, nu e ceva grav, că nu operez pe creier, dar cumva pentru mine e important să știu că mă ajută tot ce mă înconjoară să creez o altă realitate. Am nevoie să cred ca e așa. Iubesc costumele. Iubesc broderiile. Elementele mici, elementele mari. Am avut norocul să lucrez cu scenografi, designeri de costum, creatori de modă sau fashioniști minunați. Îndrăznesc să zic că mi-au devenit prieteni. Admir cos-tumele Corinei Grămoșteanu, de exemplu, cu care am lucrat pentru Hagi Tudose, alături de Virgil Ogășeanu, la Metropolis. În cazul acestui spectacol, tema fiind zgârcenia și avariția, costumele au fost adaptate. Eu joc rolul Lenuței, nepoata lui Tudose, un rol destul de important. Iar Corina, prin costumele ei, ne-a lăsat tuturor apăsarea zgârceniei și a avariției. Acestea sunt mici elemente cu care un scenograf poate jongla. Și în „Liliacul“, un spectacol în regia dlui Dincă, a fost o colaborare de autor, cu Oana Botez, care a făcut rochii absolut superbe. Mă întrebi care poate fi partea glam în teatrul independent, asociat de regulă cu un teatru al fondurilor precare. Știu bine ce s-a întâmplat în teatrul independent în opt ani de zile, te rog să mă crezi că am bătut toate barurile din București până acum. Nu sunt bani, dar nu e tocmai o surpriză, știi de la început că va fi așa, că o să te cari de acasă cu decorul, așa că oricât te-ai plânge, dar nu e chiar atât de grav. Asta face parte din cuvântul underground. Te aduni cu oameni care au aceeași meserie să faci ceva în care crezi. Bani nu o să faci niciodată din teatru în România. Doar dacă ești un brand destul de mare, însă trebuie să ne întrebăm dacă contemporaneitatea mai produce staruri gen Robert De Niro.
Generația tinerilor actori – de fapt, cei care între timp au ajuns aproape de apogeul carierei s-au apucat să-și scrie singuri scenariile, un pluton de care se detașează, în termeni de succes, Radu Iacoban – cu care, de altfel, colaborezi la Godot – sau Florin Piersic Jr. Știu că și tu cochetezi cu scrisul. De ce se întâmpla asta?
Poveștile mele sunt, în general, halucinante, puțin exagerate, care pornesc de la oameni și situații reale și se duc foarte departe, în fantastic. Încă de la nouă ani scriam povești cu creșteri, cu oameni care o iau de jos, au drumuri inițiatice, și ajung foarte-foarte sus, în circumstanțe sau roluri incredibile. Trebuie să admiți că sunt teme cam ciudate pentru un copil de 9 ani. Realitatea e poate altfel. Sau poate că o percep eu anapoda. Iar în teatru, nu știu de ce o fac alții, dar eu, de exemplu, am scris de nevoie. Consideram în acel moment și la acea vârstă că nu prea sunt distribuită în rolurile care mi s-ar potrivi. Spre deloc. Am început să lucrez în teatru încă de la 19 ani, la Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Brașov, cu rolul Mița Baston, din “D’ale carnavalului”, un rol pe care orice femeie, până la 50-60 de ani, și-l dorește îngrozitor. Multe își încheie cariera cu el. Nu mă pot plânge, jucam, dar nu consideram că locul pe care mi-l atribuia o breaslă era cel just. Nu putea decide chiar oricine ce joacă Letiția Vlădescu, nu mi s-a părut deloc corect. În plus, devenisem și într-un fel de trecere. Se spunea în teatru că e nevoie de Letitia în cutare sau cutare spectacol. Iar eu n-am renunțat la atât de multe pentru această profesie ca să fiu doar una de care e nevoie. Pe vremea aceea, poveștile pe care mi le propuneau alții… să zicem că nu am considerat că e un loc drept, just și cinstit. Am început să scriu. Am remarcat apoi o serie de colege care nu prea jucau și am imaginat o suită de monoloage, pornind de la ce tip de discurs am considerat că i s-ar potrivi fiecăreia. În realitate, însă, am o singură adaptare jucată, este vorba despre “Femeile din viața mea”, un spectacol scris de mine, cam cu 80 la sută text original. M-a remarcat Andreea Vălean, care m-a invitat la un congres internațional de dramaturgie contemporană la Amsterdam. De atunci, am tot avut parte de susținerea oamenilor, validări de care am nevoie pentru că uneori, după ce trece timpul, un text nu mi se pare că nu mai e așa bun. Mă destabilizez ușor cu vorbe. Am multe texte scrise. Unele sunt bune, altele proaste. Îmi place să scriu dar niciodată nu am gândit că sunt talentată la asta, mi s-a părut mereu că e prea ciudat și prea expus și riscant ce scriu. Dar asta doar din frică și neîncredere cred. Toți ar trebui să avem încredere și să ne scriem poveștile. Toți putem face asta. Unii au doar un pic mai mult curaj. Eu nu am avut și m-am oprit. Până la serialul “ai noștri“, când am văzut pentru prima oară ca există oameni care vor și alt tip de comedie.Iar lucrul cu Radu Iacoban îmi aduce speranța că pot juca în piese mai altfel, pentru un public mai altfel. Toate comediile lui sunt altfel, sunt inteligente, presupun un stil de joc brechtian, ceva mai detașat, mai modern. Nu genul ăla cu “am venit, priviți-mă, hai să iau aplauze”. Nu. Este vorba de ”am venit să vă spun o poveste”. Am jucat în cam toate spectacolele lui Iacoban, dar spectacolul meu preferat a fost “Politik.on”. Un text excepțional, o satiră politică cum nu sunt la noi. Contemporană, cu personaje din România, fie ele și fictive. Nu a fost așa de greu, de vreme ce și politica tot un spectacol de teatru este.
E o discuție perenă despre felul în care arta face concesii comercialului, tensiune ceva mai acută în zona artelor plastice. Totuși, a fost o vreme în care actori – ce-i drept din generația cunoscută ca “de aur”, erau judecați pentru apariții în seriale de televiziune. Tu ai fost primită cu succes atât în “Jurnalul unui burlac”, al lui Mihai Bendeac, cât și în “Ai noștri”, la Pro Tv. Mai există ideea asta a compromiterii prin comercial pentru tânăra generație? Ce ți-a adus fiecare dintre aceste roluri?
Absolut tot ce am făcut (deși de multe ori nu am știut să apreciez ceea ce făceam și să fiu un om… normal), fiecare întâlnire, fiecare rol, totul mi-a schimbat cumva într-un fel ciudat de bun drumul. Drumul meu. Ar fi tare nedrept să cred că ceva a fost mai comercial sau mai puțin important. De la “Matrioshki”, la serialul “17” sau “Jurnalul unui burlac”, de la Vacanța Mare la “Ai noștri” sau la rolul Hedda Gabler din piesa lui Ibsen, orice am făcut, în orice m-am implicat, nu a existat să nu însemne tot pentru mine în acel moment. Eu așa îmi trăiesc viața. Din moment în moment. De vreme ce nu știu cum va fi mai târziu. Și toate aceste momente adunate au dus spre ziua de azi. Adică tot un moment surprinzător în viața mea. Un moment în care mi se recunoaște o muncă de 26 de ani de școala de modele! Glumesc, sunt pitică. Este un moment în care am emisiunea mea – adică mă filmez, începând din 2018 cu telefonul zi de zi, iar oamenii se uită la emisiunea mea (râde). Am apărut în serialul “Ai noștri” și am aflat cum e să ți se spună “da”. Pare să fie un moment în care părerea și vocea mea contează. Nu simt mare lucru legat de asta. Dar știu că sunt și am fost un an de zile, anul 2017, umil de speriată și de flatată. De tot. Nu cred că vreau să fiu cunoscută. Poate tocmai de-aia nu sunt. Dar cred că pentru ochii oamenilor de pe stradă, care îmi zâmbesc atunci când merg să îmi iau pâine, da, cred că am datoria să dau tot în orice fac. Pentru că primesc înapoi ceva ce nu pot cumpăra cu bani. Primesc bucurie, fericire și chef să fac lucruri.
Pentru că am evocat actorii din “generația de aur”, părea că aceștia sunt contestați permanent de actorii “noului val”. Între timp, în muzică cel puțin, pare să se fi schimbat consemnul, fiind mutată atenția către o zonă retro. La concertele Stelei Enache din cluburile hip s-a stat cu orele la cozi, la fel la Mirabela Dauer la Electric Castle. Există actori sau cântăreți din vechea generație care să-ți placă?
A… dar mie îmi plac. Am fost la Club Modern la concert la Marina Voica. A fost foarte frumos. Orice formă de manifestare artistică e interesantă pentru mine.
Joci destul de mult… “Emancipare” la -Comedie, “After Hours” la TNB, “7 dintr-o lovitură” – după un text al Liei Bugnar, spectacole la Metropolis, Mignon, Godot, filme… Ca să înțelegem mai bine această adevărată constelație de proiecte, ne poți spune tu care sunt toate mingile pe care le ai în aer în acest moment?
Apar într-o serie de spectacole în sezonul acesta, adică de acum până în luna mai, la Teatrul Metropolis, Teatrul de Comedie și Tea-trul Național de Operetă. La Metropolis apar în patru spectacole, toate scrise și regizate de Lia Bugnar: “Peretele” ,” 7 dintr-o lovitură”, “10 pentru New York” și “Melcul”. Mai este “Procesul caprei cu un ied”, de Radu Iacoban, “Hagi Tudose” de B. S. Delavrancea, în regia lui Dan Tudor. La Teatrul de Comedie ne putem întâlni la spectacolul “Emancipare” de Radu Iacoban, iar la Teatrul Național de Operetă joc în “Bon jour, bon nuit Paris”, de Dana Rotaru, și în “Victoria și al ei hussar”.
