Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

O poveste inedită a unuia dintre componenții celui mai mare grup de rock din România, “Phoenix”, un personaj basculând neîncetat între muzică și arhitectură

ÎNTRE PHOENIX ŞI…LE CORBUSIER (foto: PHOENIX în 1971)

Este o nouă carte în librării, într-un limbaj plăcut, o adevărată frescă a societăţii anilor ’60 şi ’70, începuturile muzicii rock-pop de la noi. Dat fiind vechea prietenie care ne leagă, autorul, Costin Petrescu, ne-a acordat un amplu interviu, cu multe informaţii extra carte

Share

Ion Diamandi 0 comentarii

Actualizat: 21.04.2019 - 22:10

Ce te-a determinat să realizezi această carte, prezentată de curând și la « LIVRE PARIS » în cadrul standului României - Institutului Cultural Român ?

În anii adolescenței citeam anumite cărți din biblioteca părinților recomandate de ei sau nu și de multe ori mă gândeam cât de interesant era să scrii, să creezi povești și personaje în care oamenii să se regăsească, de multe ori chiar, realul să se contopească cu virtualul. Vroiam poate, să devin scriitor... « Nu a fost să fie » dar în timp, plonjat în multele lecturi, așteptam să mă regăsesc în vreun personaj, în vreo istorie, căutam mereu, în speranța visatei « oglindiri ». Am încercat și eu diverse rânduri mai mult sau mai puțin extinse, cum spre exemplu culmina jurnalul meu intim din armată, minusculul carnețel quasi secret, sau cele câteva articole scrise în diverse situații mai mult sau mai puțin profesional-arhitecturale. Sau chiar pateticele scrisori romantice destinate amorurilor mele fugare, câteva din ele destul de intense...cu succes sau fără...

Cartea actuală « Între Phoenix și...Le Corbusier » este rodul unei propuneri-idei a jurnalistului și animatorului muzical Nelu Stratone (autor printre altele a minunatei « Rock sub seceră și ciocan »), pasionat observator al momentelor create și de noi muzicienii români, momente paralele imensului curent și fluid muzical planetar. Dialogul cu Nelu m-a împins într-o aventură devenită din ce în ce mai acaparatoare și excitantă care mi-a adus în față ochilor o mare parte din trăirile apuse, înregistrate rând pe rând în memoria cea păstrătoare, magică și minunată. Nu mai rămânea decât un pas pantru a le așterne pe hârtie ! « Trebuie să se regăsească cineva și în rândurile mele », mi-am zis atunci într-o espectativă excitantă !

Banchet la Mihai Viteazu (1967) cu Olympic 64

Te-ai intersectat şi ai lucrat cu numeroşi artişt în domeniul muziciii. Ca şi copil, Sergiu Malagamba,bateristul rămas figură legendară în lifestylul bucureştean, apoi întreaga pleiadă din muzica rock şi pop de la noi, muzica contemporană (Iancu Dumitrescu), iar  în Franţa, cu celebrii Michel Berger şi France Gall. Ce personalităţi te-au marcat cel mai mult?

Prin anii ’60 l-am cunoscut pe Dorin Liviu Zaharia când eu aveam 12 ani și el 15 !. La biserica Silvestru, parohia noastră pe atunci. I se spunea Chubby pentru că purta o creastă similară cu cea a lui Chubby Checker, dansa ca el și mai ales pentru că îi imita vocea perfect la câteva piese. Avea o voce clară și foarte înaltă. Putea urca foarte sus. Era foarte modern, cu îmbrăcăminte și idei ciudate, purta niște pantaloni în carouri, strâmți și niște pantofi ascuțiți și avea unghia de la degetul mic de la mâna dreapta lungă și vopsită cu ojă...roșie. Umbla cu o pălărie mică pe cap.

Toboşar la Olympic

Colaborarea efectiv „profesională” a fost între `65 și `71 la Olympic, singura trupă cu care el a cântat, și după aceea la câteva înregistrări pentru muzica lui de film(a fost vocea inegalabilă din Duhul aurului şi Nunta de piatră, primele filme ale lui Dan Piţa, şi Mircea veroiu,  n. red.).,  În perioadele acelea eram mai mult ca oricând împreună și din discuțiile personale între noi, cu Picky Inglessis (chitarist, vocalist) și Dan Dimitriu (chitară bas), sau cu anumite alte personaje care gravitau în zonele muzică, filozofie, estetică, religie, folclor, extrăgeam ideile și concluziile necesare pentru aplicarea lor în ceea ce încercam în muzica noastră. Parțial, evident. Existau și influențe implicate de anumite muzici și curente din afară, plus din anumite lecturi și studii la îndemână în România. Așa s-au născut „Dodecameronul focului alb” și mai târziu „Karma Kaliyuga”, opere pop-rock premiate la festivalurile Clubului A. Utilizam influența indiană, pentru că ne atrăgea „subiectul” ca spiritualitate și dogmă (existau scriitori români care scrisesera deja despre !), iar pe de altă parte existau câteva trupe afară care utilizau cu succes și răspândeau atmosfera din zona aceea a lumii, considerată poate mai „înțeleaptă”(?), mai „cuminte”, decât cea pe care ne-o oferea cultura noastră europeană. Așa a fost perioada Beatles-ilor, utilizatori abili ai muzicii și atmosferei indiene. Și nu numai ei !.

Dorin Liviu a apărut devreme în viața mea, dar din nefericire a plecat prea devreme din viața lui !

“Lumea” nici nu a avut timp să-l cunoască, să-l înțeleagă...Există o carte superbă “Dorin Liviu Zaharia - Anarhetipul sau...un frate tânăr” scoasă la editura Eikon, sub îngrijirea lui Doru Ionescu și a soției lui Chubby, Magda Soare. V-o recomand.

Influența lui pentru mine a fost primordială, puternică și necesară, dar în timp am cunoscut și colaborat și cu alte personaje benefice, speciale pentru cariera mea, atât în muzică cât și în arhitectură.

Cum era atmosfera la sfârşitul anilor '60  în ţară (muzică, arhitectură, în general), dar înainte de plecarea ta în Franţa? Care consideri că a fost evenimentul mondial major al anilor ’60 în domeniul culturii, în general, al muzicii în special?

 

Surprinzător a ceea ce « se întâmpla » grav politic, economic și social în perioada aceea, chiar cu comunismul bine instalat în toate elementele societății românești și cu restricțiile totalitare în toate domeniile, exprimările artistice de tot felul existau. Este adevărat dar trist, căci cele contestatare erau într-o poziție total « underground », produse pe unde se putea, locuri extrem de puține, ascunse și periculos vizate. Vezi Clubul A, clubul studenților arhitecți.

Muzica « distractivă » funcționa cu restricții mari. LIBER la muzică « ușoară », de « varietăți », instrumentală, cu texte cuminți, cu soliști cuminți, îmbrăcăți « frumos », fără « extravaganțe occidentale». STOP la pop, rock, jazz, stop la texte cu « subântelesuri », stop la libertăți de exprimare ! Mai scăpa câte ceva poate intenționat, dar cu...represaliile dure de rigoare ! Muzică clasică mai trecea. Muzică populară « actualizată » era la ordinea zilei. Este și azi de multe ori...

Cu Mircea Florian (1973)

Arhitectură...Ce să zic ! Grav...Nedezvoltare tehnologică, închistare în proiectare, constrângeri mari seismice, constrângeri la materiale, mai ales la import, risipă, furt și neadministrare, lipsa educației estetice, înapoierea urbană și mai ales rurală...o panoplie întreagă de descurajări implicate de sistem, de sărăcie, de impotența de a face « ce trebuie » și « cum trebuie » ! Era o discrepanță imensă între « cerere și oferta ». Deviza era: « mult și prost » !

În anii ‘60, au avut loc pe planeta Pământ multe evenimente majore care evident mi-au atras atenția în mod deosebit, m-au impresionat. Am ales unul mai semnificativ : Marele Festival pop-rock de la Woodstock în ‘69 ! Anul acesta se face jumătate de secol de la acest eveniment statement ale căroui ecouri şi influenţe sunt încă puternice.

Ei, vreau să-ți spun că în alte circumstanțe, mă și vedeam acolo în concert la tobe, alături de Jimi Hendrix...! Mai știi, ce zici ?

Apariţia  Olympicului la al doilea festival al Clubului A şi prestaţia cu Karma Kaliuga au fost de senzaţie în acele momente şi, chiar dacă nu mai sunt înregistrări de la spectacol,  a reprezentat un moment de vârf, s-a simţit o comuniune cu experimentele şi căutările din muzica contemporană de atunci (Hendrix, King Crimson, Traffic, Pink Floyd, etc.). Printre mulţi iubitori ai genului s-a creat un mit. Spune-ne te rog, povestea  “Karmei Kaliyuga.

Cu băieții de la Olympic, trebuia să ne pregătim și noi ca la primul festival (1969), cu ceva interesant, eram în colimatorul fanilor noștrii și a întregii „bresle” românești de pop-rock.

De comun acord, am hotărât împreună să facem un nou show, tot o „suită” de mai multe piese legate între ele prin interludii instrumentale și recitative, bazându-ne de data asta pe o structură ritmică cu influențe indiene.

În fine, ziua cea mare a venit, am transportat instrumentele și costumele la sală (a Palatului) și ne-am instalat în cabinele actorilor din spatele scenei. În momentul când am cântat dimineața la repetiție pentru probe de sunet, două piese, au venit niște securiști împreună cu directorul festivalului și ne-au chemat într-un birou unde ne-au spus că nu putem să cântăm așa ceva pe scenă. Eram numai eu și cu Picky (Inglessis). Atunci Picky a pus mâna pe telefonul de acolo și l-a sunat pe profesorul lui de folclor de la Conservator, care din fericire i-a răspuns. I-a explicat ce problemă aveam cu „suita noastră folclorică” pe care „o studiasem chiar cu el” și l-a pus să vorbească cu unul din securiștii culturali care era în birou. După două minute, tovarășul „Cutrese”, a scos : „Mdaaa, mi-a spus și tov profesor că e vorba de folclor. Ok, de data asta vă lăsăm să cântați, dar pe viitor va trebui aprobare specială. Am răsuflat ușurați și ne-am întors pe scenă. No comment !

Hyperionul lărgit

Concertul pe care l-a prezentat Olympicul s-a numit “Karma Kaliyuga”, o operă pop vastă, solidă, deosebit de estetică și cu un accent vădit indian, văzut ca o expresie, propunere, a eventualei legături a punctelor comune între aceasta și religia noastră creștină. Karma înseamnă acțiune. În sens religios, este „acțiune ritualică” ! Venea la origine din Upanishad, baza teoretică a filozofiei indiene. Kaliyuga, e puțin mai complicat....este al patrulea și actualul ciclu în care trăim, în cosmogonia indiană, numită Mahayuga, care se întinde peste patru milioane și ceva de ani. Da, cifre astronomice, lui Chubby îi plăceau astfel de „vederi”, și de aceea ne doream prezentarea acestui pseudo „Ritual Cosmic”, incluzând și ideea filiației noastre „traco-dacice”, mai știi, multimilenare ! Lucrarea avea o tendință clar religioasă, ritualică.

Prin coincidență în același an se lansase „Jesus Christ Superstar” al lui Andrew Lloyd Webber pe Broadwey la New York.

Concertul a fost pregătit în detalii, de partea estetică m-am ocupat chiar eu. Fiecare din băieții Olympicului erau îmbrăcăți în cămăși lungi până la genunchi, confecționate special, de diferite culori, fără guler, cu mâneci largi, și cu nasturi mulți în față. Chubby era în alb, eu în roșu, Picky în negru, Dan în mov etc. Pe față era un machiaj foarte fin spre alb, ochii cu negru puternic și în frunte era aplicat un punct roșu, ca la indieni. Pantaloni negrii strâmți de catifea lucioasă. Decor nu aveam, era un podium mare învelit în pânză albastră pe care stăteau cei șase suflători, trei „alame” și trei „lemne”, îmbrăcăți în cămăși cu flori hippie, pe gât și pantaloni negri. Luminile le-am cerut să fie punctuale pe noi cinci, în rest atmosferă difuză cu schimbare gradată de culori pe fundal și pe „pantalonii” scenei laterali. Am vrut și fum, dar pe vremea aceea nu existau efecte de tipul ăsta la noi în țară.

Era foarte greu să concepi anumite lucrări cu influențe vădit indiene, cu o tentă incitantă de introvertire și izolare, o stare extrem de adversivă comunității pseudo-democratice adevărat socio-comuniste din jurul noastru !

Eu aveam un set de „tabla”, tobițe originale din India, pe care le adăugam la bongosurile și tom-tomurile mele. Încercam diverse variante de percuție, sunete și ritmuri asemănătoare cu ceea ce ascultam pe discuri împrumutate cu mari eforturi de la ambasada Indiei la București. Am reușit cu Chubby, chiar la piesa „Karma Kaliyuga”, să cântăm la unison anumite pasaje, cu voce și percuție, ceea ce dădea un aer total inedit. Această „tehnică” și tip de interpretare, l-am folosit la numai trei piese care se pretau la aceste exprimări. Nici nu ne dădeam seama atunci că în paralel, cu ce se întâmpla dincolo de ocean în ghetourile americane, „inventam” și noi adevăratul „rap” românesc, pe care la noi cel puțin, nu încercase nimeni să-l conceapă. Rapul se dorea o osmoză între poezie, discurs și cântec, și ritmul degajat foarte pregnant și simplu era destul de molipsitor. Rapul a ajuns rapid în anii `70 în Europa și s-a extins în mod general, ajungând chiar un gen muzical în sine.

În lucrare erau înserate și pasaje cu sunete de păsări care fuseseră înregistrate de Picky și Chubby în prealabil, la Grădina Botanică din București.

Textele utilizate în „Karma Kaliyuga” erau în principal din Dante, Rabindranath Tagore, Esenin, Eminescu, Dorin Liviu Zaharia și alții, și erau utilizate fie la piesele compuse de Picky și Chubby, fie recitativ la intermezzourile care făceau legătura între piese. Pentru a enumera doar câteva melodii care făceau parte din operă, amintesc de Domnișoara cerșetoare albastră, Cantic de haiduc, Maria, Karma Kaliyuga, Vinovații fără vină, Ploaia care va veni, Kamadeva zeul indic (pe textul lui Mihai Eminescu).

La concert, din fericire către sfârșit (!), s-a văzut clar că nu este nici-o „suită folklorică românească” după cum anunțasem noi, securiștii se prinseseră și au anunțat imediat cerberii din culise să ne tragă cortina. Cortina nu a fost trasă instantaneu, noi am terminat ultimile acorduri care au declanșat un imens val de aplauze, strigăte și fluierături, lumea precipitându-se în fugă spre marginea scenei. În acel moment, cortina a fost trasă violent, tipii cu woky-toky-uri erau disperați și de o parte și de alta a scenei, nouă interzicându-ni-se să mai apărem în fața acesteia ! În momentul acela în sală a pătruns un „pluton” de securiști în civil, care încercau să calmeze spiritele, să împingă lumea de lângă scenă și să-i dirijeze către ieșire.

Bineînțeles că și de data asta a ieșit un scandal destul de mare, dar spiritele s-au calmat puțin și peste o zi la spectacolul de Gală ni s-a oferit totuși „Premiul pentru originalitate”.

Festivalurile Pop ale Clubului A au foste interzise din momentul acela, proscrierea aceasta durând ani de zile.(Din păcate nici din Karma Kaliyuga nu au mai rămas decât secvenţe de câteva secunde în arhiva televiziunii, n.red.).

 

"Între Phoenix şi...Le Corbusier", o carte de citit şi la îndemnul lui Mircea Florian, care spune : ..."Veţi avea de aflat şi învăţat...nimic nu este luat mai mult decât e nevoie în serios"...

 

 

-------------------------------------------------------------------------

 

 

Comentarii

loading...