Şi pentru că din Hamlet ştim că „Actorii nu pot păstra nici o taină, spun totul”, l-am invitat pe actorul, regizorul, directorul şi mai nou ministru al Culturii, George Ivaşcu, să ne împărtăşescă o parte din gândurile sale.
Despre teatru, despre experienţa de actor. Dar şi despre proiectele ce le coordonează. Nu promite miracole, dar subliniază nevoia de investiţii într-o infrastructură modernă. Iar la ceas aniversar, George Ivaşcu speră ca teatrul românesc să se întoarcă acolo unde îi este locul: printre cele mai bune teatre europene.
Sunteţi poate cel mai în măsură, din calitatea de ministru al Culturii, să ne spuneţi astăzi, de ziua mondială a Teatrului, ce este teatrul.
Am trăit, ca om şi ca actor, în epoci diferite şi am aflat încă de tânăr – din privirile și reacțiile spectatorilor – că teatrul este vocea celor muţi. Mulţi şi muţi. Îmi amintesc anii ‘80, când aveam în România actori şi regizori de nivel mondial, dar aveam şi o cenzură care a avut un efect neaşteptat. Ea a contribuit, fără să ştie, la formarea celui mai fabulos public pe care îl poate visa un om de teatru: atent, însetat și profund complice. Încerc de atunci încoace să nu mă las furat de agitaţia libertăţii şi să risc să uit această datorie, apreciind totodată meritele epocii de astăzi.
Ce proiecte vă propuneţi, în calitate de ministru al Culturii, pentru teatru?
Așa cum vă puteți închipui, oamenii așteaptă uneori de la un ministru miracole. Fără să intru aici în multe detalii, pot să vă spun că manifestările dedicate Centenarului Unirii vor da teatrelor noastre prilejul de a efectua noi turnee în ţară şi străinătate, de a întâlni spectatori din toate zonele geografice şi sufleteşti. Dincolo de Centenar însă, se află teatrul românesc din anii viitori. Acesta are nevoie de investiţii într-o infrastructură modernă, dotată cu tehnologia pe care o așteaptă publicul mileniului III, pentru a putea oferi spectacole de înaltă ținută. Când le vom avea, vom descoperi că investiția în cultură poate fi profitabilă și că românul de rând cumpără cu drag bilete. Nu veţi auzi de la mine anunţuri extraordinare, nu sunt genul acela de om. Puteţi însă să vă aşteptaţi ca experienţa pe care am dobândit-o la Metropolis – cea acumulată şi verificată în ani de zile – să fie fructificată în zona teatrului de proiect la o scară mai mare. Nu pentru că este marca mea personală, ci pentru a folosi ceea ce s-a dovedit deja util.
Cum reuşiti să împăcaţi cele doua sintagme: scena politica şi scena teatrală?
Nu sunt nevoit să le împac, fiindcă nu sunt certate. Este vorba de două tipuri de activități care au multe în comun. Am avut de conciliat cele două logici încă din postura de manager de teatru, unde trebuia deseori să uit că sunt actor pentru a lua cea mai bună decizie pentru întregul teatru.
Ce experienţe v-au marcat în profesia dumneavoastră de actor?
Toate m-au marcat. La început în bine sau rău dar odată trecută prima reacţie negativă, într-un neaşteptat bine. Noi, actorii, suntem oameni sensibili şi ne e greu să digerăm un eşec, însă acesta conţine deseori mai multe învăţăminte utile decât complimentele primite în serile fericite. La fel ca un boxer, înveţi din loviturile încasate, nu din cele pe care le dai.
Vorbiţi-ne despre întalnirea dintre creatorii spectacolului de teatru: actor si regizor
Aici am putea vorbi ore în şir de lucruri ce ţin de metodologia spectacolului. Unii susţin primatul viziunii regizorale şi necesitatea ca actorul să fie cât mai maleabil cu putinţă; alţii, dimpotrivă, cer actorului să umple personajul cu personalitatea sa şi să-i ofere regizorului de unde să aleagă. În realitate, fiecare meşter alege uneltele care-l ajută mai bine să se exprime. Întâlnirile au fost nu de două feluri, ci în două zone: cei de dinainte şi cei – da, deja! – de după. Aparţin aşa-zisei generaţii de mijloc, m-am format şi continui să evoluez în contact nu doar cu maeştrii pe care am avut şansa să-i întâlnesc, precum Alexandru Tocilescu, Dem Rădulescu sau Radu Beligan – atât de absenţi azi pentru public, dar deseori în spatele nostru pe scenă, discreţi şi atenţi la detalii – ci şi cu cei mai tineri ca mine, cu studenţii sau profesioniştii care visează să revoluţioneze spectacolul teatral începând chiar de săptămâna viitoare. Sunt frumoşi şi nebuni, sunt EU la vârsta lor. Mă încarc din entuziasmul lor la fel de mult ca din înţelepciunea mentorilor. Mai mult, contactul şi chiar confruntarea cotidiană cu cei mai tineri mă ţine în formă, mă provoacă să dau ce am mai bun în fiecare clipă.
Noile forme de expresie teatrală din România capteaza la fel spectatorul sau avem mai curând un public tradiţionalist?
Într-o democrație avansată, e normal să poți oferi cetăţeanului toate opțiunile. Dintr-un anume unghi de vedere, teatrul românesc a fost o democrație avansată încă dinainte de 1989. Cu atât mai mult astăzi, când spectatorul dintr-un orășel de provincie vine la teatru după ce a văzut pe internet montările de pe scenele cele mai prestigioase ale lumii. Publicul românesc este deseori mai european decât instituțiile noastre teatrale. Regizorii și directorii de teatru se simt uneori presați să ofere spectacole mai șocante sau mai comerciale. Însă, cred că misiunea noastră rămâne aceeași: de a spune o poveste, de a o spune cât mai bine. Dincolo de toate căutările actuale, dacă nu uităm acest adevăr simplu, am convingerea că ne vom întoarce acolo unde ne este locul: printre cele mai bune teatre europene. Adică acolo unde eram când nu aveam nimic, decât speranță, talent și efort zilnic. Neajunsurile reale ale teatrelor de azi rămân minore față de capacul de plumb al epocilor trecute. Da, fireşte că este loc de mai bine în teatru, dar mi-aș dori să ne amintim că și în noi – oameni de teatru – e loc de mai bun. Şi să începem în fiecare zi cu asta.
Mai avem nevoie de teatru în viaţa cetăţii?
Da, avem nevoie de teatru atâta timp cât mintea noastră are nevoie de adevăr şi inima noastră de uimire şi de poveste. Cât timp ştim să râdem şi să plângem, Dumnezeu ne va recunoaşte ca oameni şi va avea răbdare cu noi pe lume.
